Epoca Wenger

FLORIN POENARU

Săptămâna trecută (22 martie) s-au împlinit 1000 de meciuri de când Arsene Wenger se află pe banca lui Arsenal ca antrenor. Atmosferă sărbătorească şi caldă, rememorări, topuri cu cele mai bune momente şi cele mai strălucitoare vedete care au făcut parte din trupele lui Wenger în 17 ani de carieră la Arsenal, dar şi amintirea momentelor mai puţin reuşite, care, vorba lui Mourinho, au fost destule.

Wenger a fost sărbătorit ca un erou. Şi pe bună dreptate: a venit din liga japoneză în 1996 fără ca multă lume să-i poată măcar pronunţa numele şi a revoluţionat echipa lui Arsenal şi odată cu ea, fotbalul englez din era Premier League. Sub Wenger, Arsenal s-a transformat dintr-o echipă mediocră şi foarte plictisitoare, în singura echipă capabilă să pună presiune pe United-ul lui Sir Alex Ferguson, jucând un joc încântător. În sezonul 2003-2004 s-a atins perfecţiunea: Arsenal a luat titlul fără să piardă vreun meci tot sezonul, performanţă ce a rămas unică în Premier League până acum.

După acel sezon însă, Wenger s-a văzut în faţa unei turnuri: a trebuit să prezideze atât asupra schimbării echipei (deja trecută de apogeu), cât şi asupra relocării de pe vechiul Highbury pe noul Emirates Stadium. Finanţarea noului stadion a însemnat bani mai puţini pentru transferuri, Wenger trebuind acum să se bazeze pe jucători cumpăraţi ieftin sau pe tineri din academie. Astfel că FA Cup, câştigată în 2005, a fost ultimul trofeu al lui Arsenal până azi, timp în care marea realizare a fost doar calificarea în grupele Ligii Campionilor în fiecare sezon. Altfel spus, locul 4 a devenit pentru Arsenal echivalentul unui trofeu în ultimii 9 ani. Această realizare s-a făcut cu un buget de transferuri atât de auster, încât doar alte 3 echipe din Premier League au cheltuit mai puţin ca Arsenal în ultimul deceniu. Toate au trecut prin divizia inferioară la un moment sau altul. Arsenal în schimb a reuşit să joace în Champions League o finală pierdută cu Barcelona în 2006 şi o semi-finală pierdută cu Manchester United în 2009.

Din toate punctele de vedere epoca Wenger până în acest moment a fost într-adevăr extraordinară. Succes pe teren în prima perioadă de până în 2004, menţinerea la vârf în a două perioadă la care s-au adăugat câştigurile financiare. Mutarea pe noul stadion a permis vânzarea mai multor bilete (şi mai scumpe, biletele la meciurile lui Arsenal fiind cele mai scumpe din ligă), dar şi câştiguri din operaţiuni de marketing şi comerciale. Dacă echipa nu mai câştigă trofee pe teren, este în schimb din ce în ce mai câştigată financiar. Arsenal este unul dintre puţinele cluburi din Anglia şi din lume care an de an face profit. Mai mult, Arsenal avea în 2012 154 de miloane de lire doar în cash. Pentru comparaţie, toate celelalte 19 echipe din Premier League la un loc aveau 181 de milioane cash. Sigur, comparativ cu marile cluburi ale Europei, Arsenal se află doar pe locul 6 (după Real Madrid, Barcelona, Manchester United, Bayern Munich şi Chelesea), cu încasări anuale de aproximativ 230 de miloane de euro. Real Madrid încasează aproape dublul acestei sume. Singura diferenţă e că, spre deosebire de aceste cluburi, Arsenal are una dintre cele mai mici datorii, şi aceea la o rată a dobânzii foarte mică. În foarte mare parte, toate acestea i se datorează lui Wenger nu doar pentru că a reuşit să ţină echipa în top 4 şi pe cale de consecinţă în Champions League (fiind astfel racordată la câştigurile mari de acolo), dar şi pentru că această gândire bazată pe economisire şi prudenţă financiară a rezonat cu propria sa gândire. Cu o diplomă de master în economie, Wenger a înţeles că nu există o corelaţie între investiţie şi rezultate. Chelsea, cu toate sutele de milioane de lire investite de Abramovich are tot atîtea titluri ca şi Arsenal în perioada recentă: 3. Mancherster City a reuşit să ia primul titlu de campioană în epoca modernă abia după ce Şeicul Mansour a investit peste 1 miliard de euro în echipă.

Dar dacă e adevărat că aşa stau lucrurile, reversul acestei filosofii nu poate fi totuşi trecut cu vederea. Al 1000-lea meci pe banca lui Arsenal a fost totodată şi cel cu numărul 666 în Premier League pentru Wenger. Sâmbătă, 22 martie, ora 12:45, derby-ul Londrei pe Stamford Bridge: Chelsea vs. Arsenal. Una dintre cele mai disputate derby-uri din ultimii ani, mai ales datorită rivalităţii dintre Mourinho şi Wenger, reînviată după revenirea primului în Premier League vara trecută. Doar 4 puncte despart cele două echipe (în favoarea lui Chelsea) în lupta pentru primul loc, Arsenal având însă un joc mai puţin disputat. Cu 7 etape înainte de final, miza este uriaşă şi meciul se poate dovedi decisiv. În minutul 5, Chelsea deschide scorul. În mintul 8, scorul devine 2-0, iar în minutul 17 se face 3-0, ocazie cu care Arsenal rămâne în 10 oameni. Scorul final va fi 6-0. După meci, pentru prima dată în carieră Wenger, şi-a amânat conferinţa de presă şi s-a dus direct la autocar.

A fost cea mai mare înfrângere din cariera lui Wenger după acel 2-8 cu Manchester United din 2012. Circumstanţele erau diferite atunci, Arsenal fiind la început de sezon, cu trei dintre cei mai buni jucători ai săi tocmai transferaţi. De data aceasta lucrurile stăteau diferit, deoarece Arsenal, pentru prima dată după foarte mulţi ani, chiar avea şansă la titlu. Iar colapsul total cu Chelsea nu a fost nici măcar o întâmplare. Se mai întâmplase în acest sezon. De două ori. De ambele dăţi în circumstanţe similare cu rivalele la titlu: 6-3 cu Manchester City, şi 5-1 cu Liverpool.

Se pot căuta şi găsi tot felul de explicaţii pentru aceste înfrângeri, în special faptul că de la Arsenal lipseau 6 titulari, toţi accidentaţi, inclusiv cel mai scump transfer al lui Arsenal din istorie, Mesut Ozil. Adevărul este că în acest sezon Arsenal a jucat foarte prost. Doar abilităţile defensive ale echipei (care în anii trecuţi oferea frecvent moment de umor ce făceau deliciul pe youtube) mult îmbunătăţite în acest sezon au făcut ca echipa să fie încă în cursa pentru titlu în martie. De la mijloc în sus, cu excepţia câtorva meciuri, echipa a jucat constant foarte timid, fără viteză, fără direcţie şi fără viziune. Jocul de pase pentru care era recunoscută Arsenal, frumuseţea fazelor, contra-atacurile şi golurile de generic toate au lipsit. Victoriile au venit în urma unor faze mai mult sau mai puţin întâmplătoare, sau pe greşelile clare ale adversarilor. Explicaţia imediată e simplă: în acest sezon, din dorinţa de a proteja defensiva (singurul puncte forte din acest sezon fiind cuplul Mertesacker – Koscielny), Wenger a jucat cu doi mijlocaşi la închidere (Arteta şi Flamini, sau Arteta şi Whilshere când acesta era apt). Ambii însă joacă foarte retras, foarte aproape de defensivă. Anii trecuţi, lângă Arteta juca Song, un jucător care însă reuşea să dea pase decisive şi să urce în atac. Fiind foarte defensivi, se crează un mare spaţiu între cei doi mijlocaşi şi ceilalţi mijlocaşi, spaţiu care este umplut apoi de mijlocaşii echipei adverse. Astfel, nu de puţine ori, Ozil şi Giroud, cei mai avansaţi jucători, sunt practic izolaţi de restul echipei, astfel încât Ozil primeşte foarte puţine mingii în zona din faţa careului advers unde capacităţile sale tehnice pot fi decisive. Prin urmare, acesta trebuie să coboare foarte mult după mingii, ceea ce îi atenuează din forţă.

Un alt factor care a contribuit la debalansarea echipei a fost absenţa prelungită a lui Walcott de pe flancul drept în urma accidentărilor, ceea ce a însemnat că în locul său a trebuit să evolueze un mijlocaş de creaţie (Ramsey, Rosicky, sau Oxalde). Însă instinctul unui astfel de jucător este să vină în centru după mingi, nu să deschidă banda prin sprinturi în spatele fundaşului lateral. La fel s-a întâmplat şi în banda stângă unde Cazorla a fost preferat lui Podolsky tot sezonul. Astfel, cu ambele aripi în centru, Arsenal are mereu probleme în a deschide jocul, în a desface apărările adverse, ba mai mult, jucând central, există riscul de a se expune la contra-atacuri letale când pierde mingea. Pentru a suplini lipsa de activitate pe benzi a aripilor, fundaşii laterali Gibbs şi Sagna sunt împinşi în atac. Dacă reuşesc să ajungă în poziţii bune de centrare însă, acestea nu vor găsi decât pe Giroud în careu, bine flancat de cei doi fundaşi centrali ai echipei adverse, restul echipei lui Arsenal fiind, cum am văzut, undeva mai în spate. Reversul trimiterii fundaşilor laterali atât de sus în atac este că în spaţiul lor se pot construi contra-atacuri.

Acest tip de 4-2-3-1 jucat de Wenger poate funcţiona cu echipele mici datorită faptului că acestea rareori fac pressing la mijlocul terenului, masând oamenii în spatele mingii în faţa careului. Astfel, cei doi mijlocaşi centrali au mai mult timp la minge şi pot urca mai mult. În cazul echipelor mari însă, precum City, Liverpool, Chelsea sau Bayern în Champions League –echipele care au depăşit net pe Arsenal în acest sezon – acestea sunt pregătite să preseze chiar de la începutul meciului exact pe cei doi mijlocaşi centrali. În aceste condiţii, al doilea mijlocaş (precum Flamini, cel cu poziţia mai defensivă) devine inutil. Acest fapt este cumva contraintuitiv. Logica spune că în meciurile cu echipele mari e nevoie de un astfel de mijlocaş defensiv tocmai datorită pericolului sporit. Dar lucrurile nu stau aşa deloc. Echipele puternice vor face pressing puternic la pasatorul echipei (în acest caz, Arteta). Neputând pasa în faţă, acesta va căuta pasa laterală către colegul mijlocaş. Însă atunci când colegul mijlocaş este pus în teren nu pentru a pasa, ci pentru a intercepta pasele adversarului, mingea se va duce fie înapoi la fundaşi, fie va fi bombată în faţă fără scop, dând astfel posibilitea adversarului să recupereze uşor.

Astfel că soliditatea defensivă a lui Arsenal din acest sezon a costat-o capacitatea de a crea şi de a controla jocul, prin menţinerea balonului. Flamini este un jucător care a venit liber de contract de la Milan în vara trecută, şi nu este un jucător rău de loc. Însă, spre deosebire de alţi mijlocaşi pe postul său, acesta este foarte specializat pe partea de defensivă a jocului, nu pe construcţie. În plus, joacă extrem de retras. La golul de 2-0 din meciul cu Bayern a fost chiar mai în spate decât fundaşii centrali. De aceea, echipele care au succes în Premier League şi în Liga Campioniilor sunt acelea care au doi mijlocaşi centrali capabili atât să paseze foarte bine, cât şi să intercepteze foarte bine, concomitent, tocmai pentru a putea ieşi mai uşor din situaţiile de pressing şi de a iniţia atacuri. Exemplul lui City este aici clar: Fernandinho şi Yaya Toure fac şi faza defensivă, dau şi pase de gol şi foarte multe goluri (Toure fiind pe locul 3 în topul marcatorilor din campionatul englez cu 17 goluri!).

Singurul meci din acest sezon în care Arsenal a jucat un fotbal încântător a fost într-un meci de cupă cu Tottenham, câştigat de Arsenal cu 2-0, dar în realitate scorul ar fi putut fi triplu. Atunci Arsenal a jucat un 4-1-4-1 datorită nevoii de a roti jucătorii. Întrebarea se pune de ce Wenger nu a folosit acest sistem mai des, sau de ce nu a schimbat spre acest sistem atunci când situaţia o cerea?

Cei mai mulţi comentatori dau vina pe încăpăţânarea proverbială a lui Wenger care ar fi reticient în a face modificări de la filosofia sa de joc. Răspunsul e însă altul şi aici ajungem la esenţa problemei. Pentru a juca acest sistem, sau şi mai concret, pentru a putea schimba între sisteme, este nevoie de jucătorii potriviţi pentru diferitele roluri. Or Arsenal nu dispune de asemenea jucători pentru că investiţia în acest departament a fost aproape nulă. În cele două perioade de transfer din acest sezon, Arsenal a cumpărat doi jucători (Ozil, pe o suma record e drept, şi pe Yaya Sonogo, un tânăr de 19 ani, despre care nu auzise nimeni înainte, cu excepţia lui Wenger pentru care a plătit 1 milion de lire) şi a împrumutat unul (pe Kim Källström, care s-a dovedit a fi accidentat). Cu toţi banii de care dispune Arsenal, foarte puţini au fost folosiţi pentru întărirea echipei.

E drept că, aşa cum am văzut, investiţia masivă în jucători nu aduce neapărat rezultate, şi chiar poate produce dezechilibre majore pe termen lung. Nu e vorba doar de sumele de transfer, ci şi de salariile consistente pe care jucătorii mari le cer. Însă un lot echilibrat care are doi jucători de calibru pe fiecare post este absolut necesar la orice club mare care se bate pentru titlu şi eventual pentru Liga Campionilor. Arsenal în schimb mizează pe acelaşi grup de jucători, cu câteva rezerve de la tineret. Atunci când se produc accidentări (iar clubul este renumit pentru numărul mare al lor), echipa se dezintegrează, aşa cum este cazul pe acest final de campionat.

Însă, paradoxal, această filosofie a costurilor mici şi a investiţiei minimale în jucători nu face din Arsenal sau din Wenger nişte retrograzi care se agaţă de principiile fotbalului călăuzit de moderaţie şi cumpătare aşa cum frumos, dar gol, sună atât comunicatele clubului cât şi ambiţiile programului Financial Fair Play promovat de UEFA. În fapt, aşa cum îi place să se mândrească, clubul se află în avangardă şi cel mai probabil toate celelalte cluburi (cu câteva excepţii precum cele deţinute de miliardari ruşi sau arabi) vor urma modelul în anii care vor urma. Practic, Wenger este un fel de Angela Merkel al fotbalului, fiind adeptul politicii austerităţii, a consumului redus şi al creşterii bazate pe export (de jucători şi de brand), totul în limitele sustenabilităţii. Frumos şi nobil, nu? Nu. Asta pentru că, precum în modelul Merkel, şi la Arsenal costurile sunt externalizate către cei care muncesc pentru a plăti exorbitantele preţuri la bilete, abonamente TV sau tricouri, susţinând astfel clubul.

Mai mult, tot în consonanţă cu regulile capitalismului de astăzi, Arsenal oferă contracte permanente şi de lungă durată doar la câţiva dintre jucătorii săi, cu precădere starurilor şi celor tineri, care au potenţial de revânzare în viitor. Toţi ceilalţi lucrează pe contracte de câte un an sau doi maxim, iar mulţi din staff-ul tehnic şi din cel auxiliar sunt plătiţi cu ora. Aşa cum am văzut, Arsenal preferă să cumpere jucători doar dacă aceştia sunt tineri şi ieftini sau, precum Ozil, pot aduce beneficii comerciale şi de imagine imediate. Restul sunt aduşi fie gratis, fie sub formă de împrumut, ceea ce oferă clubului avantajul de a putea negocia favorabil sieşi salariile acestora.

Astfel, în ciuda rezultatelor sale de pe teren, Arsenal exprimă de fapt viitorul relaţiilor de muncă şi de producţie la cel mai înalt nivel al capitalismului, pe care îl recunoaştem deja mult mai clar în viaţa cotidiană a claselor de mijloc şi muncitoare. În fapt, traiectoria din ultimii ani a clubului se suprapune foarte bine logicii curente a capitalismului: expansiune materială finanţată prin credit (celebra bulă imobiliară), urmată de financializare prin flexibilizarea muncii şi creştere prin aproprierea surplusului de la cei mai săraci. Din acest punct de vedere, cluburile mari precum Real, Barca sau Bayern, cu galeria lor de mari galactici şi cu sumele uriaşe investite în transferuri şi salarii vară de vară sunt de domeniul trecutului, chiar dacă încă mai câştigă pe teren.

Va reuşi însă modelul Arsenal să dea şi rezultate sportive sau se va prăbuşi sub lipsa acestora? Rămâne de văzut. Din 1996 până azi, epoca Wenger la Arsenal s-a suprapus peste cele două mari abordări din ultimele decenii: social-democraţie neoliberală a la Blair în perioada 1996-2004 (când Wenger aproape a fost considerat socialist pentru că a cerut ca salariile dintre jucători să fie cât mai egale) şi austeritate din 2006 până azi (când a cerut ca salariile să nu depăşească un anumit plafon). Ambele par că şi-au epuizat rolul istoric. Cu sau fără Wenger, cu siguranţă că va urma o a treia perioadă. Însă, după cum orice fan al lui Arsenal ştie, asta s-ar putea să nu fie o veste bună.

P.S. Am scris acest text imediat după meciul lui Arsenal cu Swansea, terminat 2-2. În acel meci, Flamini a fost atât de retras din nou încât a reuşit contraperformanţa de a marca un autogol în minutul 92, îngropând practic orice şansă la titlu. A venit însă şi meciul lui Arsenal cu Manchester City când Wenger a regândit rolul lui Flamini de parcă ar fi citit acest text. Practic, Wenger a început tot cu cuplul Arteta-Flamini, numai că după vreo 15 minute Flamini a început să joace foarte sus, sistemul devenind astfel 4-1-4-1. Această schimbare a fost atât de evidentă încât a fost remarcată şi de către comentatorii Eurosport, ceea ce este o noutate pentru că în general aceştia sunt preocupaţi să facă glume rasiste şi sexiste. Jocul s-a schimbat imediat. Cu Flamini avansat, mijlocaşii centrali ai lui City au trebui să coboare şi să protejeze defensiva, City nemai putând construi aşa de fluent ca până atunci, când şi marcase de altfel. Mai mult, Flamini a înscris de două ori. O dată în prima repriză, însă golul a fost anulat pe motiv de offside, a doua oară, în a două repriză când s-a restabilit egalitatea şi scorul final. Tot în urma unei urcări a lui Flamini s-a creat şansa imensă de gol a lui Arsenal, irosită de Podolsky. Arsenal a fost echipa mai bună în a două repriză şi, cu un vârf eficient în teren, ar fi trebuit să câştige.

I-a luat lui Wenger 32 de meciuri de campionat să facă această mică modificare tactică, cu efecte imediate. E de urmărit dacă va continua aşa sau nu. Problema structurală însă va rămâne: cum am spus, Flamini este un jucător care a venit liber de contract de la Milan în vara trecută şi care joacă în poziţia cheie a sistemului lui Wenger. Omologul său de la City, Fernandinho, a costat vara trecută 30 de milioane de lire.

[despre fotbal, cu adevărat]

Vatra, nr. 3/2014