Fă-mi o favoare: Arena națională sau bancomatul

Când are voie artistul să se urce pe scenă și în compania cui? Prezența lui Radu Beligan la lansarea faraonică a candidaturii lui Victor Ponta de pe Arena Națională a produs un interesant schimb de replici între Andrei Pleșu și Adrian Paul Iliescu pe marginea însărcinărilor politice legitime sau nelegitime ale marilor oameni de cultură.

Într-un editorial din Adevărul, Andrei Pleșu se constată ajuns la limita iertării în ce privește scenele prea puțin artistice pe care Radu Beligan insistă să joace la sfârșitul carierei sale: „întregul eşafodaj, cu greu întreţinut, al admiraţiei mele s-a fisurat deunăzi, în urma unui „incident” în aparenţă minor. Aţi simţit nevoia, la vîrsta dvs., la statura dvs., să vă legaţi numele de un caraghios. Spectrul „stadionului” de tip coreean a reapărut în biografia dvs. într-un moment în care nimic nu-l mai poate justifica. Asta înseamnă că m-am înşelat. Că, înainte de 1989, nu aţi negociat util, sacrificîndu-vă de dragul teatrului, ci că ceva inexplicabil vă atrăgea în sfera puterii, oricît de pătată era ea. Ca şi acum. Puterea talentului dvs., puterea minţii dvs. nu vă satisfăceau. Ca şi acum, voiaţi să fiţi în preajma celeilalte puteri, oricît e ea de trecătoare prin comparaţie cu puterea prestigiului dvs. profesional. Voiaţi, ca şi acum, să fiţi mai curînd pe scena ştabilor, decît pe aceea a colegilor dvs”.

În Argumente și fapte, Adrian Paul Iliescu îi atrage însă atenția lui Andrei Pleșu că maestrul Beligan nu e chiar singurul mare om de cultură care demonstrează slăbiciuni pentru prezența pe alte scene decât cele cultural-artistice și pentru însoțirea cu puterea: „A juca rolul demnităţii întristate, când tu însuţi te-ai pretat la cele mai jalnice servicii pentru cei mai jalnici scamatori politici, frizează şarlatania. Dar poate aţi uitat aceste jalnice servicii. Sunt totuşi lesne de rememorat. Un singur exemplu va ajunge. În Dilema veche, nr. 281, 2-8 iulie 2009, p. 3, maestrul Andrei Pleşu lua apărarea uneia dintre cele mai lamentabile manifestări de sultanism băsescian: împingerea progeniturii prezidenţiale în Parlamentul european”. După care conchide furtunos: „Eroarea lui Radu Beligan de a-l susţine pe Ponta este o gingaşă şi nevinovată alunecare de picior, pe lângă îndelungata, sistematica şi neruşinata slugăreală a lui Pleşu la curtea băsească, concretizată în atâtea articole, interviuri şi gesturi publice jenante”.

Nu avem aici intenția să departajăm în această chestiune de distribuire a rușinii culturale: ce-i mai jenant, să apari pe scena arenei naționale alături de candidatul PSD, sau să lustruiești în arena culturală imaginea familială a clanului prezidențial? E de-ajuns să observăm doar modul în care, așa cum se întâmplă de obicei, în doi timpi și trei mișcări, o chestiune principială, de formă, alunecă într-o chestiune materială, de conținut: de la problema dacă-i ok să te afișezi cu și să girezi, ca mare om de cultură, un mic om politic, am ajuns pe nesimțite la întrebarea „care-i cel mai puțin compromițător dintre politicienii puterii cu care s-ar putea însoți marii oameni de spirit în așa fel încât să sufere cele mai mici pierderi ale aurei lor cultural-naționale?”. Grea întrebare, într-adevăr. Cel mai bine ar fi atunci s-o abandonăm rapid și să mutăm discuția. Cam în zona asta: oare maestrul Beligan, tipul care ne cere obsesiv câte-o favoare de fiecare dată când avem treabă pe la bancomatele unei mari bănci transilvane, chiar trebuia să mai apară pe Arena Națională în context electoral ca să ajungem să ne punem întrebări serioase despre autenticitatea și măreția veritabile ale acestei icoane culturale? (A.C.)