„Concretul acesta ne interesează şi pe noi, dar văzut dinspre principiul lui”

 Interviu cu Alexandru Polgar

 

Mă aflu aici cu Alexandru Polgar, membru fondator al Philosophy & Stuff şi redactor de cursă lungă la revista şi editura IDEA. Să începem de la Philosophy & Stuff. Când aţi lansat proiectul? Aveaţi deja o direcţie – teoretică şi/sau ideologică – prestabilită sau s-a cristalizat pe parcurs?

 

Primul număr a apărut în 1997. Înainte de revista Philosophy & Stuff a existat un grup de cinci-şase oameni care se chema „Grupul de dialog în gândire slabă” şi care se reunea pentru nişte seminarii informale la universitate. Eram studenţi la filosofie în anul doi şi ni se alăturaseră şi câţiva profi de-ai noştri, Ciprian Mihali şi Adrian T. Sîrbu sînt cei care-mi vin în minte. Preluasem ca reper conceptul lui Vattimo de „pensiero debole”, pentru că ni se părea că el continuă sau reuneşte preocupările noastre cu hermeneutica, cu semiologia, cu filosofia contemporană în general.

 

Era cumva şi o reacţie la momentul istoric imediat, tranziţia postcomunistă?

 

Mai degrabă a fost o iniţiativă a unor studenţi care îşi căutau locul, punctele cardinale…

Dar de ce aţi ales tocmai gândirea slabă ca reper, când mai în vogă era – cred – recuperarea interbelicilor?

 

Într-un fel, ne-am regăsit toţi în jurul semiologiei iniţial. Era un curs pe care-l ţinea Aurel Codoban şi care ne plăcea foarte tare la toţi, şi acolo, în toată teoretizarea asta a semnului, a societăţii media şi aşa mai departe, am simţit pur şi simplu că acolo, mai mult decât în alte locuri, în alte cursuri, e vorba efectiv despre actualitate, despre prezent şi asta ne interesa să înţelegem. Cred că dacă a fost ceva care ne-a unit de la bun început a fost această grijă pentru contemporaneitate. Sigur, grupul a fost o chestie foarte studenţească, iniţial inclusiv literară – un fel de comando poetico-filosofic, căruia i-am pus şi un nume: „Frezia stricată”, din varii motive care nu cred că merită detaliate. Cam aşa a început. Primul nostru proiect comun nu a fost revista, ci o piesă de teatru care se chema Bilogia halucinantului absurd şi a fost scrisă de Cristian Pralea. În mod curios, în anul doi am reuşit să punem în scenă spectacolul la Casa de Cultură a Studenţilor, şi a fost de succes… Sigur, era un fel de psihodramă, dar era simpatică totuşi şi printre amintirile mele e ceva drag.

Dar dacă eraţi şi filosofi, şi artişti, de ce n-aţi încercat la Echinox?

 

Ne-am dat seama destul de repede că nu vrem să fim cu filologii. Când am început să facem revista, una dintre deciziile principiale în legătură cu ea a fost să nu publicăm literatură.

Cu atât mai ciudat cu cât în contextul respectiv, cei care se mai ocupau de gândirea slabă şi apoi de Derrida şi ceilalţi erau mai degrabă literaţii.

 

Da, e adevărat. Dar, cum să spun, argumentul ar fi cam acesta, cel puţin noi aşa l-am gândit: în România, un pic ca Goebbels, când aud cuvântul cultură îmi vine să trag cu pistolul. În România business-urile astea culturale erau făcute de filologi, erau rulate de filologi, tot timpul, toate revistele de cultură erau făcute de ei. Noi ne săturaserăm de discursul lor, care era un soi de erzaţ de spiritualism şi metafizică, în sensul prost, adică în sensul chiar degradat al cuvântului – o chestie cam ca filmele româneşti proaste din perioada aia, care conţin şi elemente de suprarealism, şi nebunii, şi manierism şi tot restul.

Cu toate că v-aţi separat de la bun început de filologi, nu v-aţi retras într-o sobrietate acră, într-o postură academică. Revista era foarte vie, consistentă, dar şi dinamică.

 

Eu n-aş zice că a fost foarte consistentă. Nici nu cred că a fost cu adevărat foarte proiectată. Acum, adunând toate lucrurile la un loc şi trăgând linie, categoric n-a fost o chestie sobră, scorţoasă. Am fost seduşi poate de o formă de gândire a cotidianului pe care o propunea la vremea aceea Ciprian Mihali, într-un mod mai explicit, dar şi Aurel Codoban, Claude Karnoouh, Adrian T. Sîrbu…

Încă nu era un roi de discipoli în jurul lui Virgil Ciomoş?

 

Era, dar noi nu făceam parte din roiul acela. Deci nu asta era baza. Eram un grup destul de autonom. Nu făceam discipolat propriu-zis cred că la nimeni, dar atracţia era clară – filosofia asta a prezentului – şi de-aici efectul viu pe care l-ai menţionat. Într-adevăr, era vorba de fenomene care umblau pe stradă, ca să zic aşa, adică scriam despre jocurile pe calculator, despre bani, despre te miri ce. Nu exista încă o miză culturală ori politică foarte bine definită. Făceam revista pentru plăcerea noastră în primul rînd. Iniţial, ea a apărut în condiţii absolut suprarealiste: ca un supliment al unui mare cotidian din Chişinău. Vasile Ernu şi Vitalie Condranschi au simţit primii potenţialul unei reviste. Apoi au venit cu soluţia la cheie. Au vorbit cu cotidianul acesta – nici nu mai ştiu cum se cheamă – cu care aveam un fel de deal: noi le facem un supliment, cultural sau aşa ceva, şi ei ne dau un tiraj de-o mie, iar restul era distribuit în reţelele normale de distribuţie la Chişinău. Deci aşa a început. Redactarea se făcea la Cluj, iar tehnoredactarea la Chişinău. Te duceai cu dischetele, cu imaginile pe care voiai să le scanezi – totul era efectiv material de contrabandă – şi după aceea veneai cu tirajul de-acolo. Pe maşină sau chiar pe tren câteodată. Era foarte amuzant. Cam astea erau condiţiile. Cel puţin pentru primele două numere. După care revista s-a autonomizat. Am reuşit s-o scoatem aici. A început să placă.

Eu ştiu că erau unii care mai scrâşneau pe la facultate.

 

Bineînţeles. Cum să spun, era inevitabil. Dar aşa e un proiect cît de cît zglobiu – are şi prieteni, şi duşmani, cum zic manelele.

Câte numere aţi scos?

 

Nouă. A mers din 1997 până-n 2001. Revista începea să aibă tot mai multă consistenţă, numerele începeau să devină un pic tematice. Deci a început să ia o turnură un pic mai aplicată, să se vadă deja elemente programatice în ea, de angajament. În orice caz faţă de chestiunea Universităţii – acesta era unul dintre ultimele numere pe care le-am făcut, unde chiar am ridicat problema felului în care Universitatea decade şi devine un spaţiu impracticabil pentru orice gândire vie. În momentul în care s-a terminat şcoala, ne-am risipit mai întâi geografic, iar apoi şi contactele dintre noi s-au împuţinat. Fiecare s-a dus şi şi-a văzut de-ale lui.

Tu de ce te-ai apucat?

 

Pentru mine a fost interesant pentru că încă exista Philosophy & Stuff când mi-a venit propunerea de la Tim Nădăşan de a deveni redactor la Balkon Cluj. Era vorba de o revistă de artă de data asta. Pentru că mediul era atât de încărcat aici în ce priveşte interesele revistelor deja existente, formulele în care se discuta despre artă, totul mirosea aşa de tare a naftalină şi a ponosit, încât el s-a decis să ia ca model o revistă din Ungaria, care aducea o structură destul de interesantă şi materiale deja existente pentru discutarea artei contemporane.

Sub ce formă exista atunci Idea? Era deja editură?

 

Nu, nu exista încă editura Idea. Exista doar firma Idea Design & Print, tipografie şi firmă de design. Ideea de editură s-a născut un pic mai târziu şi a venit iniţial de la Ciprian Mihali. Am pornit cu două colecţii: Panoptikon, filosofie contemporană (mai tîrziu şi teorie politică), şi Balkon, teoria artei. Astea erau cele două linii pe care le-am urmat. Şi am mers aşa o vreme. Am făcut câteva numere Balkon, care au avut un ecou destul de bun în România. În comparaţie cu alte reviste, tipografia şi designul erau mai mult decît decente, iar textele erau şi ele destul de interesante. Chestia cu Balkon e că a reuşit să prindă laolaltă, să reunească scena de artă din România. Numărul 2 a fost chiar despre „nucleele de artă contemporană din România”. Practic a fost o scanare aproape completă. Era vorba de a vedea care-i contingentul, cu cine luptăm, cu cine defilăm. Aşa am început să cunoaştem oamenii, să vedem care sunt mizele, să inventăm teme tot mai de interes pentru arta contemporană, lucruri despre care fie nu s-a discutat deloc, fie s-a discutat foarte puţin pînă atunci.

Şi revista IDEA când s-a lansat?

 

IDEA artă + societate a venit în continuarea Balkon-ului. Primul număr IDEA este numărul 14, pentru că vine după numărul 13 al revistei Balkon. IDEA a început în 2003, atunci s-a făcut această schimbare. Dar o tendinţă de politizare era deja destul de clară încă din ultimele numere Balkon. Era contextul protestelor antiglobalizare şi al reprimării lor poliţieneşti. Ţineam seminarii de filosofie politică la cursurile lui Claude Karnoouh, ceea ce a adăugat o notă în plus politizării…

Chiar, în ce măsură era Karnoouh o prezenţă în grupul acesta?

 

Pentru mine cel puţin el e o prezenţă constantă. Vreau să zic: încă de cînd am început Philosophy & Stuff. Simpatizase cu proiectul şi chiar s-a solidarizat cu el. Într-un fel, Karnoouh a jucat un rol important pentru toată scena intelectuală de la Cluj. Aducea un discurs filosofico-politic pe care n-aveai cum să-l găseşti aici, nimeni nu putea să vorbească aşa despre politică, să-ţi deschidă ochii în felul acela în contextul respectiv. Deci era, după mine, o prezenţă foarte importantă, chiar dacă nu era implicat niciodată în mod direct în deliberările legate de numerele Philosophy & Stuff sau IDEA.

 

În ce măsură vedeaţi din interior – pentru că de-afară se vedea, erau clare influenţa şi atracţia pe care o exercitau produsele Idea, în perioada aia, mai ales că era singura editură de genul acesta nu doar din Cluj, dar şi din ţară – din interior se vedea lucrul acesta?

 

Nu ne ştiam foarte bine publicul. Nici acum nu ni-l ştim. Există un fel de mesaj în sticlă în toate chestiile pe care le facem. Sigur, revista e foarte bine primită în cercul nostru de prieteni, artişti, filosofi, sociologi, antropologi, politologi etc. Dar poate că n-am stat destul, niciunul dintre noi, să contabilizăm influenţele.

Dar mă refer mai degrabă la impactul de la nivelul spaţiului public. Pentru că tot în perioada aia de la începutul anilor 2000 apărea şi la noi un discurs politico-teoretic mai critic…

 

Nicidecum la începutul anilor 2000. Discursul critic autohton a început pe la mijlocul anilor 2000. Ştiu asta în mod precis, pentru că la începutul anilor 2000, când încercam să-mi găsesc aliaţi politici, abia dacă am găsit o mînă de oameni.

Crezi că explozia asta din ultimii ani de activism, de organizaţii militante, se datorează pe undeva şi activităţii Idea?

Nu. Cu siguranţă nu în mod direct. Mi-ar plăcea să cred că IDEA ar fi acţionat măcar ca un fel de catalizator, dar cred că activismul se datorează mai degrabă crizei, prin urmare precarizării. Faptului că oameni cu un potenţial intelectual bun au început să simtă precarizarea şi s-o înţeleagă. Asta trezeşte o conştiinţă socială. Cred că asta a fost factorul principal, şi nu Idea, chiar dacă ea furnizase şi continuă să furnizeze muniţie intelectuală pentru o posibilă luptă.

Revista IDEA era clar că-şi alesese un ritm şi o distanţă de abordare a faptelor foarte specifice – adică nu era nici din avion, anistorică, nici la firul ierbii, jurnalistică – şi implicit era poate greu să găseşti oameni care să se potrivească cu modul acesta de abordare. Unul din reproşurile care i se aduc revistei IDEA este de ce nu aţi coborât mai aproape de „meandrele concretului” şi de suflul evenimentelor?

 

Ca fost redactor IDEA, ai putea să răspunzi şi tu la întrebarea asta (râsete). De fapt, nu sunt dispus să accept teza asta – că n-am avea de-a face cu concretul. Avem de-a face cu concretul. Însă ne interesează principiul care dă concretul. Deci cum anume, din toate faptele pe care ţi le livrează istoria, se poate descifra un soi de tipar (= Gestalt = idea). Tiparul respectiv poate că e mai interesant pentru noi decât faptele însele, fără a le pune însă în umbră. Dar, cum să zic, faptele trec, adică partea jurnalistică a faptelor trece, în schimb problemele rămân, sunt constante. Toate anomaliile sociale prin care trece ţara şi lumea în general, toate problemele mari sunt permanente. Şi prin urmare ar fi de înţeles cum apar ele, de ce apar, de ce rămân, de ce, în pofida tuturor relelor sociale pe care le produce capitalismul, el încă persistă, ba chiar înfloreşte. Deci asta aş răspunde la întrebarea cu concretul – pentru că tot concretul acesta ne interesează şi pe noi, dar văzut dinspre principiul lui.

Cumva asta are de-a face, pe de o parte, cu problema cu care se confruntă toată proiectele critico-activiste din zona asta din România, problema avangardei în spatele căreia nu vine nimic, dar pe de altă parte are legătură şi cu însuşi modul de funcţionare al stângii – cu faptul că încercarea ei de a identifica nişte cauze profunde, structurale ale unui complex în mişcare face ca retorica ei să fie mai puţin intuitivă sau palpabilă decât retorica dreptei.

 

Da, sigur, inclusiv asta e la pachet. În cazul nostru, lucrurile sunt şi mai complicate. Nu suntem avangarda a nimic. Revista IDEA e, înainte de toate, un dispozitiv „optic” sau fenomenologic prin care e vorba de a da de văzut mai multe lucruri deodată, dar în primul rînd legătura dintre ele, dintre teoria artei, producţia artistică, scena de artă contemporană, formele sau plasticitatea / politicitatea lumii şi teoria critică social-politică. Iar prin această înşiruire am refăcut chiar rubricatura noastră constantă. Noi înţelegem acest asamblaj ca un dispozitiv de lectură al fenomenului artistic contemporan. Dar mai e şi celălalt versant: a prinde cumva ce dă de văzut arta contemporană despre lumea noastră, despre societatea noastră, despre criza ei. Cu alte cuvinte, IDEA e un proiect militant pe mai multe planuri, dar scopurile sale au foarte puţin de-a face cu propaganda. E vorba mai degrabă de un loc – imaginar – în care să se poată da curs unor reflecţii la fel de complicate precum marasmul politic, el însuşi extrem de complex, în care sîntem prinşi ca societate.

(Interviu realizat de Alex Cistelecan)

 

 

[Vatra, nr. 6-7/2014]