Politica, politicile şi romii

Enikő VINCZE

Cadrul conceptual general al acestui articol este creionat printr-o metodologie socială care urmăreşte analiza politicilor (publice) ca forme ale puterii sau ca manifestări ale politicului, şi nu ca instrumente tehnice prin care administratorii presupuşi neutri ai societăţii soluţionează probleme sociale. Mergând pe urmele antropologiei politicilor (Shore şi Write 1997, 2011) şi a teoriei guvernamentalităţii (Foucault 1991, van Baar 2011) ni se relevă o serie de întrebări despre relaţia dintre politică şi politici, sau despre politici ca tehnologie politică şi tehnologia sinelui (Dreyfus şi Rabinow 1982); despre politici ca formaţiuni discursive care, prin modul în care definesc probleme şi soluţii, produc subiectul ca obiect al politicului; sau despre guvernanţă ca un proces prin care politicile nu sunt doar impuse din afară sau de sus, ci influenţează însuşi modul în care subiecţii se percep astfel încât ei înşişi contribuie la realizarea ordinii sociale modelate de către guvernatori; sau despre tehnicile prin care factorii decizionali îşi maschează ideologiile şi interesele politice (dar şi economice) prin de-personalizarea şi birocratizarea cunoaşterii produse de experţi. Dincolo de analiza funcţionării politicilor (sociale) ca politică, abordarea aceasta permite interogarea lor ca instrumente ale reproducerii unui status quo care favorizează ocupanţii poziţiilor de putere, ori ca mijloace prin care se capacitează grupurile deposedate de putere. În orice direcţie ar acţiona, ele produc efecte materiale (agravând sau reducând inegalităţile sociale produse de regimul economico-politic).

Pe de altă parte: propunem să observăm cum se creează categoria de “rom” ca o construcţie politică, arătând similitudini cu alte construcţii etno-naţionale care consacrează ordinea statelor naţionale europene. Discuţia despre acest demers poate beneficia mult de abordările antropologice ale etnicităţii ca proces de identificare şi sistem de clasificare care structurează (şi) relaţiile şi poziţiile social-economice (Barth 1969, Cohen 1987, Verdery 1991, Fox 1990, Vincze 2010), sau ale politicilor identitare (etnice) ca politica numirii, recunoaşterii şi poziţionării (Calhoun 1994, Taylor 1994, Magyari-Vincze 1997). “Roma” este un termen umbrelă care include o diversitate de grupuri (Roma, Sinti, Travellers, Gypsies, Gitanes, tsiganes, Manus)2 caracterizate de limbi, dialecte, obiceiuri, religii, apartenenţe cetăţeneşti diverse pe cele cinci continente ale lumii. Datorită realităţilor geo-politice, spre deosebire de alte grupuri etno-naţionale, acesta s-a imaginat ca o naţiune ne-teritorială făcând totuşi uz de instrumentarul clasic al construcţiilor naţionale clasice3 (Anderson 1983, Hobsbawn şi Ranger 1983, Löfgren 1989): în termenii statelor etno-naţionale ca o naţiune fără stat, sau în termenii minorităţilor naţionale ca o minoritate trans-naţională.

Definiţiile multiple ale categoriei de “rom” accentuează diferite elemente presupuse a fi împărtăşite de către diverse grupuri/neamuri de romi: unii crează unitatea romilor în jurul Romanipen-ului, cadrul cultural valoric şi normativ care guvernează (sau ar trebui să guverneze) stilul de viaţă al romilor, oriunde ar trăi ei; alţii fundamentează ideea apartenenţei comune pe experienţa împărtăşită a discriminării şi violării drepturilor omului (inclusiv pe o istorie multi-seculară a exploatării manifestate în sclavie, holocaust, relocări forţate, asimilare); dar există şi abordări care asociază identitatea de rom cu un set de probleme sociale (cum ar fi sărăcia şi excluziunea socială), înţelese la rândul lor în diverse feluri.

Viziunile despre „naţiunea romă” nu se leagă de auto-organizarea statală: în interpretare colonialistă, pe scena geopolitică globală de azi structurată în continuare în state naţionale, această lipsă a statului etno-naţional „propriu” este un semn al „primitivismului” sau premodernităţii „necivilizate”, sau al „incapacităţii” de a avea un stat propriu – interpretate la rândul lor ca justificări ale rasismului care inferiorizează romii sau ca argumente pentru politica asimilaţionistă faţă de ei. Calea gândirii culturii ca substitut al statului (în sensul de ideologii şi instituţii care dezvoltă, cultivă, articulează şi protejează aspiraţii identitare) este una dintre direcţiile politice de auto-organizare etnică. Această politică culturală nu adresează cauzele economice sistemice ale excluziunii sociale. Dar are potenţialul de a crea şi întreţine încrederea în sine şi în capacitatea de auto-organizare minoritară versus dependenţa de voinţa politică sau economică a majoritarilor de a-i include pe cei diferiţi (oricum s-ar înţelege această diferenţă) în cercul celor care au acces la bunurile societăţii mainstream.

O altă direcţie de politizare a “problematicii rome”, pe care s-au creat o serie de instituţii la nivel european4 şi s-au construit multe organizaţii civice locale şi naţionale a fost şi rămâne cea a politicii drepturilor omului. Gândită în dihotomia minoritar-majoritar (etnic), această politică vizează în mod predominant drepturile civice, anti-discriminarea şi anti-rasismul, şi generează politici axate pe asigurarea egalităţii formale în faţa legii şi a tratamentului nediscriminator. Ea nu a fost până acum articulată ca o politică a drepturilor social-economice care să adreseze cauzele structurale ale excluziunii. Dar are potenţialul de a adresa discriminarea instituţională şi de a conştientiza lipsa condiţiilor materiale care să capaciteze oamenii ca ei să poată facă uz de drepturile lor asigurate de lege.

În a doua parte a anilor 2000, politica construcţiei etno-naţionale rome (practicată, cel puţin din 1970 încoace, prin elitele care asumau şi afirmau identitatea lor etnică pe scena internaţională) a ajuns pe plan secundar. Efortul înspre recunoaştere culturală a fost umbrit de ceea ce se numeşte “politici pentru incluziunea romilor”,5 direcţie devenită predominantă prin discursuri, instituţii şi sistem de finanţare. Totuşi, dezbaterile între cele două direcţii nu au dispărut cu totul, şi eşecurile incluzionismului (dovedite prin persistenţa discrepanţelor între romi şi majoritari) sunt folosite de unii actori ai câmpului discursiv ca argumente pentru reîntoarcerea la culturalism. Concepute în contextul unei Uniuni Europene guvernate de neoliberalism, aceste politici de-politicizează sărăcia: pretind că starea materială precară a romilor (indicatorii căreia arată o discrepanţă mare faţă de populaţia majoritară)6 rezultă din eşecuri individuale de adaptare la economia de piaţă şi poate fi îmbunătăţită prin proiecte punctuale. Aceste politici, chiar dacă unii le văd fundamentate pe drepturile social-economice ale omului (considerate a fi şi baza solidarităţii), în mod predominant vehiculează un alt tip de argument în favoarea incluziunii: crează o altă poziţie subiect pentru cei vizaţi (forţă de muncă utilă economiei de piaţă) şi propune o altă bază ideatică pentru solidarizare (costurile incluziunii celor excluşi sunt mai mici decât costurile cu „asistaţii social”). Ele generează proiecte sectoriale ce prevăd măsuri afirmative/ pozitive adresate romilor ca „grup vulnerabil” şi eventual pun în mişcare o solidarizare filantropică din partea majoritarilor, dar nu au capacitatea de a adresa/ trata în mod integrat cauzele structurale (culturele sau economice) ale marginalizării şi excluziunii.

Politicile de incluziune socială în sine, dacă funcţionează în logica descrisă mai sus, sunt sortite eşecului din punctul de vedere al plasării indivizilor, familiilor sau grupurilor de romi în poziţii din care ei ar putea acţiona ca agenţi împuterniciţi care negociază regulile coabitării şi accesibilităţii la resursele şi bunurile societăţii. Dacă sunt înţelese şi practicate în mod eronat, politicile de incluziune socială reproduc asocierea romilor cu problemele sociale (sărăcia), şi pe de altă parte regenerează credinţa conform căreia sistemul social-politic în care ei trăiesc este acceptabil, şi doar romii trebuie schimbaţi ca să corespundă perfect acestui sistem.

În România postsocialistă, încorporată în curentele globale neoliberale, atât incluziunea cât şi excluziunea este legată de crearea unei noi ordini sociale manifestate în şi produsă (şi) de gestiunea spaţiului (urban). Dar nici spaţializarea, sau sărăcia nu sunt factorii explicativi ultimi ai constituirii marginalităţii avansate (Wacquant 2008), ori ai cazurilor în care persoanele (rome) sunt deposedate de locuinţe adecvate, de statutul de cetăţean deplin sau chiar de demnitatea lor umană, fiind forţate să experimenteze deprivările cumulate ale unei vieţi trăite în excluziune. Spaţiile încapsulate şi condiţiile precare de trai produc excluziune şi invers. Dar, într-un final, intersecţia între procesele de neoliberalizare şi rasializare este cea care, în condiţii post-socialiste, creează prin mecanisme economice, culturale şi politice „ghetourile ţigăneşti”, ca forme spaţializate şi rasializate ale excluziunii sociale ale căror locuitori sunt subiecţi ai formelor multiple ale nedreptăţii sociale (Vincze 2013).

Noua ordine socială a postsocialismului neoliberal privilegiază câştigătorii privatizării şi marketizării bunurilor publice. Este incluzivă doar faţă de oameni, locuri şi domenii sociale care pot fi mai mult sau mai puţin integrate în politica economică a capitalismului (ca forţă de muncă, zone geografice unde merită investit, domenii economice care merită dezvoltate – toate fiind văzute ca surse de profit). Şi este excluzivă faţă de cei care au devenit surplus, de cei care nu este nevoie din punctul de vedere al capitalului sau faţă de cei care au ajuns atât de vulnerabili încât munca lor poate fi exploatată datorită poziţiei lor socio-spaţiale împinsă dincolo de limitele legalităţii şi demnităţii umane.

În vederea conceptualizării construcţiei politice a romilor ca minoritate etno-culturală sau plasarea lor pe hărţile socio-economice ale societăţilor locale în termenii acestui context mai larg putem găsi repere utile în modelul tridemensional al abordării subordonării, nedreptăţii şi mişcărilor sociale (Fraser 2007). Complexitatea factorilor care generează marginalizarea în acest caz (caracterizată de suprapunerea inegalităţii de clasă şi de statut socio-cultural cu excluziunea politică) necesită o politică practicată în numele romilor, care îmbină politicile recunoaşterii culturale cu cele ale drepturilor omului, incluziunii sociale şi ale reprezentării şi participării civico-politice, conectându-le la mişcări politice mai largi pentru dreptate socială.

__________

[1] Profesor la Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj (eniko_vincze@euro.ubbcluj.ro)

2 Definiţia oficială acceptată de instituţiile Uniunii Europene. „Problematica romilor” este tematizată instituţional sub umbrela Directoratului General Justice, dar azi tot mai mulţi decidenţi recunosc că ea trebuie tratată ca o chestiune trans-sectorială şi intersecţională (subiecte legate de romi apărând şi la alte directorate, cel al Ocupării, Afacerilor Sociale şi Incluziunii Sociale, cel al Politicilor Regionale şi Urbane, dar desigur şi cel al Educaţiei şi Culturii). Deocamdată, însă, această recunoaştere rămâne la nivel discursiv, şi nu este tradusă în politici intersecţionale efective.

3 Cele şapte Congrese Mondiale ale Romilor (desfăşurate în perioada 1971-2008) au adoptat drapelul şi imnul romilor, au cristalizat opţiunea pentru utilizarea termenului de “Roma” în locul diverselor variante ale categoriei de “ţigan (1971), au desemnat ziua de 8 aprilie ca Ziua Internaţională a Romilor (1990), şi au declarat romii drept minoritate naţională cu origine indiană (1981), iar apoi naţiune non-teritorială (2000). Cel de al patrulea Congres din 1990 a anunţat dezideratul ca romii să primească despăgubiri cel puţin morale pentru pierderile suferite în timpul celui de al doilea război mondial, iniţiind demersurile pentru recunoaşterea că şi romii au fost victime ale holocaustului. Aceste Congrese au fost ocazii în care s-au înfiinţat şi dezvoltat instituţii internaţionale menite să reprezinte “poporul rom” la nivel mondial. Cel mai important dintre ele este Comitetul Internaţional al Romilor (Komiteto Lumniako Romano), care a luat locul vechiului Comitet Internaţional al Ţiganilor fondat la rândul său în 1965, şi apoi a fost transformat în 1978 în Uniunea Internaţională a Romilor, care are şi un Parlament Mondial. Congresul din 2004 la care au participat 200 de delegaţi din 39 de ţări (menţionăm că în 1971 s-au întâlnit doar 23 de delegaţi din 9 ţări) a creat legitimitatea tematizării politice a problemelor legate de femei, familie şi copii, iar ultimul din acest şir de congrese mondiale a lansat Planul de Acţiune pentru Construcţia Naţională Romă.

4 Printre ele: European Roma Rights Centre (ERRC, 1996, Budapesta), care are un rol consultativ faţă de Consiliul Europei şi faţă de Consiliul Economic şi Social al Naţiunilor Unite; European Roma Information Office (ERIO, 2003, Brussels); Secretariatul Decadei pentru Incluziunea Romilor (Budapesta)[1]; Roma Education Fund (2005); sau European Roma Platform, înfiinţat la primul European Roma Summit în 2008. Înfiinţarea lor a urmat după o serie de iniţiative de “europenizare a problematicii rome”. În 1993 Consiliul Europei declară că “ţiganilor le revine un loc special printre minorităţi. Ei trăiesc dispersaţi peste tot în Europa, nu au o ţară pe care să o numească ţara lor, ei sunt o adevărată minoritate europeană, o minoritate care nu se încadrează în definiţia minorităţilor naţionale sau lingvistice… ei sunt o minoritate ne-teritorială,” şi impune ţărilor drept criteriu de aderare la Uniunea Europeană protecţia culturii minorităţilor şi respectul faţă de drepturile lor. Cu un an mai târziu, acelaşi for desemnează un Coordonator pentru Problematica Romilor (creând în 1995 Grupul de Specialişti în Romi, Ţigani şi Călători, apoi în 2004 înfiinţează Forumul European al Romilor şi Călătorilor, European Roma and Travellers Forum); iar Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) înfiinţează un Punct de Contact pentru Problematica Romă şi Sinti în cadrul Biroului pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului (ODIHR), pentru ca mai târziu, în 2003 să iniţieze un Plan de Acţiune pentru Îmbunătăţirea Situaţiei grupurilor de Romi şi Sinti. În 1996 Comisia Europeană organizează o masă rotundă cu tema “Romii: un popor cu adevărat European”, iar în 2005 Parlamentul European cheamă statele membre să recunoască romii ca o minoritate europeană.

5 Direcţia de europenizare a problematicii rome a culminat cu acceptarea în 2011 de către Comisia Europeană şi apoi şi de alte instituţii ale Uniunii Europene a “Cadrului European pentru Strategiile Naţionale privind Integrarea Romilor până în 2020” (An EU Framework for National Roma Integration Strategies up to 2020, http://ec.europa.eu/justice/policies/discrimination/docs/com_2011_173_en.pdf). Acesta traduce în limbajul politicilor publice acordul interguvernamental cadru “Decada pentru Incluziunea Romilor” (Decade of Roma Inclusion 2005-2015, http://www.romadecade.org/).

6 Vezi de exemplu în FRA, UNDP (2012). The situation of Roma in 11 EU Member States. Survey results at a glance (http://fra.europa.eu/sites/default/files/fra_uploads/2099-FRA-2012-Roma-at-a-glance_EN.pdf). Date pe România generate de ancheta din 2011 derulată de United Nations Development Program sunt accesibile aici: http://www.eurasia.undp.org/content/rbec/en/home/ourwork/povertyreduction/roma-in-central-and-southeast-europe/roma-data/.

Bibliografia citată:

Anderson, Benedict (1983) Imagined Communities: Reflections on the Origin and Spread of Nationalism. London: Verso.

Baar van, Huub (2011) The European Roma. Minority Representation, Memory, and the Limits of Transnational Governmentality. University of Amsterdaam.

Barth, Friedrich (ed) (1969) Ethnic Groups and Boundaries. The Social Organization of Cultural Difference. London: Allen&Unwin, 1969

Calhoun, Craig. (1994) Social Theory and the Politics of Identity. Wiley Blackwell

Cohen, P. Anthony (1987) Whalsay. Symbol, Segment and Boundary in a Shetland Island Community. Manchester: Manchester University Press.

Dreyfus, Hubert and Paul Rabinow (1982) Michael Foucault: Beyond Strcuturalims and Hermeneutics. Brighton: Harvester Press.

Foucault, Michel (1991) “Governmentality”. In Graham Burchell, Colin Gordoin and Peter Miller (eds.) The Foucault Effect: Studies in Governmentality. Hemel Hempstead: Harvester Wheatsheaf.

Fox, G. Richard (ed.) (1990) Nationalist Ideologies and the Production of National Cultures. New York.

Fraser, Nancy (2007) Identity, Exclusion, and Critique. A Response to Four Critics. In European Journal of Political Theory. Nr. 6: 305-338.

Hobsbawm, Eric and Terence Ranger (eds) (1983). The Invention of Tradition. Cambridge University Press.

Löfgren, Orvar (1989) The Nationalization of Culture. In Ethnologia Europaea. XIX: 5-23

Magyari-Vincze, Enikő (1997) Antropologia politicilor identitare. Cluj: EFES.

Shore, Cris and Susan Wright (eds.) (1997) Anthropology of Policy. Critical Perspectives on Governance and Power. Routledge.

Shore, Cris, Susan Wright and Davide Per (eds.) (2011) Policy Worlds: Anthropology and the Analysis of Contemporary Power. Bergham Books.

Taylor, Charles (1994) The Politics of Recognition. In D.T. Goldberg (ed.): Multiculturalism: A Critical Reader. Oxford: Blackwell. 75-107.

Verdery, Katherine (1991) National Ideology Under Socialism. Identity and Cultural Politics in Ceausescu’s Romania. University of California Press.

Vincze, Enikő

(2010) “Identificarea etnică şi poziţia socio-economică a romilor dintr-un context urban”. In Stefánia Toma şi László Fosztó (ed) Spectrum. Cercetări sociale despre romi. Cluj: Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale. 181-207.

 (2013). Socio-spatial marginality of Roma as form of intersectional injustice. In Studia UBB Sociologia. Vol. 2. Issue 2: 217-243.

Waquant, Loïs (2008) Urban Outcasts. A Comparative Sociology of Advanced Marginality. Oxford: Polity Press.

[Vatra, nr. 6-7/2014]