Viaţa umană poate fi descrisă ca un dialog prelungit cu lumea. Omul interoghează lumea şi e interogat de către ea. Acest dialog e reglat de modul în care definim întrebările legitime pe care le putem adresa lumii sau pe care lumea ni le poate adresa nouă – şi de modul în care identificăm răspunsurile relevante la aceste întrebări. Dacă credem că lumea a fost creată de Dumnezeu, punem întrebări şi aşteptăm răspunsuri diferite decât dacă credem că lumea este o „realitate empirică” necreată. Iar dacă credem că fiinţa umană este un animal raţional, practicăm acest dialog altfel decât am face-o dacă am crede că omul este un corp de dorinţă. Astfel, dialogul nostru cu lumea este întotdeauna bazat pe anumite presupoziţii filosofice care îi definesc mediul şi forma retorică.

Astăzi, practicăm dialogul nostru cu lumea în primul rând prin Internet. Dacă vrem să-i punem întrebări lumii, ne comportăm ca nişte utilizatori de Internet. Şi dacă vrem să răspundem la întrebările pe care ni le adresează lumea, ne comportăm ca nişte creatori de conţinut [content providers]. În ambele cazuri, comportamentul nostru dialogic este definit de reguli şi moduri specifice în care întrebările pot fi puse şi răspunse în acest cadru al Internetului. Sub regimul actual în care funcţionează Internetul, aceste reguli şi moduri sunt predominant definite de Google. Astfel, Google joacă astăzi rolul care era ocupat tradiţional de filosofie şi religie. Google este prima maşină filosofică de care ştim care reglează dialogul nostru cu lumea înlocuind presupoziţiile metafizice şi ideologice „vagi” cu reguli de acces formalizate strict şi universal aplicabile. Din acest motiv, este extrem de important pentru cercetarea filosofică actuală să analizeze modul de operare al lui Google, şi mai ales să analizeze presupoziţiile filosofice care-i determină structura şi funcţionarea. Aşa cum voi încerca să arăt, Google, ca maşină filosofică, îşi are genealogia în istoria filosofiei – mai ales a filosofiei recente.

Să luăm în considerare regulile Google de dialog cu lumea. Conform acestor reguli, fiecare întrebare trebuie să fie formulată ca un cuvânt sau o combinaţie de cuvinte. Răspunsul este dat sub forma unui set de contexte în care acest cuvânt sau combinaţie de cuvinte poate fi descoperit de motorul de căutare. Asta înseamnă că Google defineşte întrebarea legitimă ca fiind o întrebare despre sensul unui cuvânt individual. Şi identifică răspunsul legitim la această întrebare ca o desfăşurare a tuturor contextelor accesibile în care apare acest cuvânt. Suma tuturor contextelor desfăşurate este înţeleasă aici ca sensul adevărat al cuvântului care a fost întrebat de către utilizator. Şi pentru că nu există altă întrebare care poate fi formulată de Google, în afară de întrebarea privind sensul unui cuvânt izolat, acest sens adevărat apare ca singurul adevăr care e accesibil subiectului contemporan. Implicit, cunoaşterea adevărată este înţeleasă aici ca suma tuturor ocurenţelor tuturor cuvintelor din toate limbile cu care operează astăzi omenirea.

Astfel, Google presupune şi codifică disoluţia radicală a limbajului în mulţimi de cuvinte izolate. El operează prin cuvinte care sunt eliberate de supunerea lor la regulile obişnuite ale limbii – la gramatica sa. În mod tradiţional, atunci când alegeam limbajul (şi nu, de exemplu, extazul religios sau dorinţa sexuală) ca mediu de dialog cu lumea, presupuneam că întrebările noastre – pentru a fi legitime – trebuie să ia forma unor propoziţii corecte gramatical, precum: „Care e sensul vieţii?” sau „E lumea creată de o inteligenţă superioară?” etc. Desigur, acestor întrebări se putea şi trebuia să li se răspundă doar printr-un discurs corect gramatical – de o doctrină filosofică, o teorie ştiinţifică, o naraţiune literară.

Google dizolvă toate discursurile transformându-le în norii de cuvinte [word clouds] care funcţionează ca nişte colecţii de cuvinte de dincolo de gramatică. Aceşti nori de cuvinte nu „spun” nimic – ei doar conţin sau nu un cuvânt particular sau altul. Astfel, Google presupune eliberarea cuvintelor individuale de lanţurile lor gramaticale, de supunerea lor la limbajul înţeles ca o ierarhie de cuvinte definită gramatical. Ca maşină filosofică, Google se bazează pe credinţa în libertatea extra-gramaticală şi în egalitatea tuturor cuvintelor şi dreptul lor de a migra liber în orice direcţie posibilă – de la un nor local, particular la altul. Traiectoria acestei migraţii este adevărul unui anumit cuvânt aşa cum este afişat de Google. Iar suma tuturor acestor traiectorii este adevărul limbajului ca întreg – adevărul limbajului care şi-a pierdut puterea gramaticală asupra cuvintelor. Gramatica e mijlocul prin care limbajul în mod tradiţional crea ierarhie printre cuvintele sale. Iar această ierarhie informa şi chiar determina modul în care funcţionau întrebările filosofice tradiţionale despre cunoaştere şi adevăr. A întreba prin intermediul Google presupune, dimpotrivă, o mulţime extra-gramaticală de nori de cuvinte ca răspuns – norii de cuvinte în care apare cuvântul căutat.

De fapt, înţelegerea adevărului ca sens adevărat al cuvintelor nu e neapărat ceva nou în filosofie. Platon începuse deja să chestioneze sensul unor cuvinte izolate precum „dreptate” sau „bine”. Astfel, Platon a demarat procesul de eliberare a cuvintelor de supunerea lor la gramatica miturilor narative şi a discursurilor sofiste. Dar el credea că acest sens poate fi găsit numai într-un nor unic de cuvinte care îşi are locul în cerul transcendent al ideilor pure. Mai târziu, enciclopediile şi dicţionarele au încercat să definească sensul privilegiat, normativ al cuvintelor individuale. Aceste enciclopedii şi dicţionare au constituit pasul următor în istoria eliberării cuvintelor de limbaj. Însă libertatea cuvintelor era încă limitată la utilizarea lor în contexte normative prescrise. Filosofia secolului al XX-lea a dus mai departe acest proces de eliberare. Structuralismul – începând cu Ferdinand de Saussure şi Roman Jakobson – şi-a mutat atenţia de la utilizarea normative a cuvintelor la utilizarea lor factuală în cadrul limbajelor vii, contemporane. A fost un pas uriaş către eliberarea cuvintelor, însă conceptul de context normativ de utilizare a rămas practic intact. Limbajul prezent, viu, contemporan a devenit contextul normativ tipic. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre tradiţia Anglo-Americană a investigării „limbajului obişnuit”, care se bazează şi ea pe o ideologie a prezenţei. Adevărata schimbare a început odată cu poststructuralismul – în special deconstrucţia derrideană. Aici, cuvintele individuale au început să migreze de la un context la altul, schimbându-şi permanent sensul pe parcurs. Implicit, orice încercare de a stabili un context normativ a fost declarată deşartă. Însă această migraţie era înţeleasă de deconstrucţie ca o migraţie potenţial infinită cu o traiectorie infinită, astfel încât orice întrebare privind sensul cuvintelor a fost declarată ca neadmiţând răspuns.

Astfel, Google poate fi văzut ca un răspuns la deconstrucţie în cel puţin două privinţe. Pe de o parte, e bazat pe aceeaşi înţelegere a limbajului ca spaţiu topologic, în care cuvintele individuale îşi urmează propria traiectorie – subminând orice încercare de a fi teritorializate în contexte fixe, privilegiate, normative şi de a fi consemnate unor sensuri normative. Pe de altă parte, Google este cu toate acestea bazat pe credinţa că aceste traiectorii sunt finite – şi, din acest motiv, pot fi calculate şi afişate. Desigur, ne putem imagina un număr infinit de contexte şi, implicit, traiectorii infinite pentru fiecare cuvânt individual. Însă acest gen de imaginaţie neglijează faptul că orice context trebuie să aibă un anumit suport material – un mediu – pentru a fi „real”. Altfel, un astfel de context e doar ficţional şi, prin urmare, irelevant în ce priveşte căutarea noastră a cunoaşterii şi adevărului. Se poate spune că Google întoarce deconstrucţia cu capul în jos înlocuind o proliferare de contexte potenţial infinită, însă doar imaginară, cu un motor de căutare finit. Acest motor de căutare caută nu o infinitate de posibilităţi de sens, ci o mulţime de contexte, disponibilă de facto, prin care sensurile cuvintelor sunt definite. În realitate, jocul nemărginit al imaginaţiei îşi are limitele sale în situaţia în care toate cuvintele apar în toate contextele. Într-o astfel de situaţie limită, toate cuvintele devin identice în sensul lor – ele colapsează într-un singur semnificant flotant cu zero semnificaţie. Google previne un astfel de rezultat prin limitarea căutării la contexte care există cu adevărat şi sunt deja afişate. Traiectoriile diferitelor cuvinte rămân finite şi, astfel, diferite. Se poate spune că fiecare cuvânt ajunge să fie caracterizat de colecţia sensurilor sale – o colecţie a contextelor pe care acest cuvânt le-a acumulat de-a lungul migraţiei sale prin limbaj şi care poate fi numită capitalul simbolic al cuvântului respectiv. Iar aceste colecţii, fiind „reale”, i.e. materiale – sunt totodată diferite.

În contextul unei căutări Google, utilizatorul de Internet se găseşte într-o poziţie metalingvistică. Într-adevăr, utilizatorul ca utilizator nu este prezent pe Internet ca un context de cuvinte. Desigur, ne putem căuta pe Google propriul nume – şi obţine toate contextele în care apare acest nume. Dar rezultatele acestei căutări manifestă utilizatorul nu ca utilizator ci ca furnizor de conţinut. În acelaşi timp, ştim că Google monitorizează obiceiurile de căutare ale utilizatorilor individuali şi creează contexte din operaţiunile lor de căutare. Dar aceste contexte – folosite în principal în targeting-ul publicitar – rămân de obicei ascunse de utilizator.

Heidegger a vorbit despre limbaj drept casă a fiinţei – o casă în care omul locuieşte. Această metaforă presupune înţelegerea limbajului ca o construcţie gramaticală: gramatica limbii poate fi, într-adevăr, comparată cu gramatica arhitecturală a unei case. Cu toate astea, eliberarea cuvintelor individuale de aranjamentele lor sintactice transformă casa limbajului într-un nor de cuvinte. Omul devine fără de casă din punct de vedere lingvistic. Prin eliberarea cuvintelor, utilizatorul limbajului este trimis pe o traiectorie care e în mod necesar una extralingvistică. În loc să fie un păstor al cuvintelor, aşa cum sugera Heidegger, omul devine un curator de cuvinte – folosind vechi contexte lingvistice, locuri sau teritorii, sau creând altele noi. Astfel, omul încetează să mai vorbească în sensul tradiţional al cuvântului. În schimb, el lasă cuvintele să apară sau dispară în diferite contexte – într-un mod practic complet tăcut, pur operaţional, extra- sau meta-lingvistic.

Această deplasare fundamentală în utilizarea limbajului e bine reflectată de echivalenţa crescândă dintre contextele afirmative şi critice. Disoluţia gramaticii şi eliberarea cuvintelor individuale fac tot mai irelevantă diferenţa dintre da şi nu, dintre o poziţie afirmativă şi una critică. Ceea ce contează e doar dacă un anumit cuvânt (sau nume, teorie, eveniment) apare în unul sau mai multe contexte. În termenii unei căutări Google, o ocurenţă într-un context afirmativ sau negativ îi conferă cuvântului o aceeaşi cantitate de capital simbolic. Astfel, operaţiile lingvistice de bază, afirmaţia şi negaţia, devin irelevante şi sunt înlocuite de operaţiile extralingvistice de includere sau excludere a anumitor cuvinte în anumite contexte – ceea ce e exact definiţia curatoriatului. „Curatorul de cuvinte” operează cu textele la fel ca şi cu norii de cuvinte – îl interesează nu ceea ce „spun” aceste texte, ci care cuvinte apar în aceste texte şi care nu.

De fapt, această dezvoltare a fost deja prezisă de unele mişcări artistice de la începutul secolului al XX-lea – mai ales de futuristul italian Filippo Tommaso Marinetti în textul său din 1912 despre „distrugerea sintaxei”, în care el îndemna explicit la eliberarea cuvintelor de lanţurile sintactice¹. Cam în aceeaşi perioadă, în 1914, el a propus o variantă timpurie de nori de cuvinte pe care le-a numit parole in libertà (cuvinte în libertate)². Şi, după cum se ştie, a început să practice în mod conştient o artă şi o politică al căror scop era să şocheze şi să tulbure mediile culturale burgheze din Europa. În acest fel, Marinetti a inventat ceea ce am putea numi auto-propaganda negativă. El a înţeles că într-o epocă a cuvintelor eliberate, a fi obiectul dezgustului public sau chiar al urii face ca numele tău să apară mai frecvent în media decât dacă ai fi obiectul simpatiei publice. Ştim cu toţii cum această strategie a devenit o tactică standard de autopromovare în epoca Google.

O altă sursă timpurie a emancipării cuvintelor de gramatică poate fi văzută în utilizarea freudiană a limbajului. Cuvintele individuale funcţionează aici aproape ca nişte link-uri pe Internet: ele se eliberează de poziţiile lor gramaticale şi încep să funcţioneze ca nişte legături spre alte contexte subconştiente. Această invenţie freudiană a fost folosită extensiv de arta şi literatura suprarealistă. Arta conceptuală din anii 1960 şi 1970 a creat spaţii de instalaţii pentru contexte de cuvinte şi nori de cuvinte. Arta de avangardă a experimentat şi ea cu eliberarea fragmentelor de sunete şi a literelor individuale de subjugarea lor la formele de cuvânt stabilite gramatical. Ne putem gândi la aceste practici artistice ori de câte ori urmărim o căutare Google „în timp real” – aici, motorul de căutare începe să lucreze înainte ca forma gramatical corectă a cuvântului căutat să apară.

Astfel, putem spune că Google – cu abordarea sa metalingvistică, operaţională şi manipulativă a limbajului – se înscrie mai degrabă în tradiţia artei de avangardă din secolul al XX-lea decât în tradiţia filosofiei de dinainte. Dar în acelaşi timp, tocmai această tradiţie artistică e cea care se opune practicilor Google. Lupta pentru eliberarea cuvintelor este totodată o luptă pentru egalitatea lor. Egalitatea radicală a cuvintelor – eliberate de structurile ierarhice dictate de către gramatică – proiectează limbajul ca un fel de democraţie perfectă a cuvintelor care corespunde democraţiei politice. În fond, eliberarea şi egalitatea cuvintelor între ele sunt cele care le fac universal accesibile. Am putea spune că poezia de avangardă şi arta secolului al XX-lea au creat viziunea unui Google utopic – a unei mişcări libere a cuvintelor în interiorul spaţiului social. Google-ul factual, realmente existent este desigur o realizare tehnico-politică, dar şi o trădare a acestui vis utopic de eliberare a cuvintelor.

De fapt, ne-am putea întreba dacă Google afişează într-adevăr fiecare context existent atunci când ne folosim de el pentru a dezvălui adevărul limbajului – şi anume suma completă a traiectoriilor cuvintelor individuale. Fireşte că răspunsul la această întrebare nu poate fi decât negativ. În primul rând, multe din aceste contexte rămân secrete – pentru a putea fi vizitate avem nevoie de acces special. În plus, contextele individuale sunt ierarhizate de Google – iar utilizatorul îşi restrânge în general atenţia la primele pagini care de rezultate afişate. Dar cea mai importantă problemă are de-a face cu poziţia metalingvistică a însuşi motorului de căutare Google. Aşa cum am mai spus, utilizatorul de internet operează, în căutarea sa, într-o poziţie metalingvistică. El nu vorbeşte – ci practică selecţia şi evaluarea cuvintelor şi a contextelor. Cu toate astea, Google însuşi îi scapă reprezentării lingvistice. El practică o preselecţie şi o priorizare care sunt totodată şi acte de curatoriat al cuvintelor. Subiectul căutării de pe Internet ştie că selecţia şi evaluarea sa a contextelor depind de procesele de preselecţie şi pre-evaluare efectuate de motorul de căutare Google. Utilizatorul poate vedea doar ceea ce-i arată Google. Astfel, Google e inevitabil resimţit de utilizatorii săi ca o subiectivitate ascunsă (şi potenţial periculoasă) – care operează în maniera unei conspiraţii mondiale. Această conspirativită ar fi imposibilă dacă Google ar fi infinit – dar e finit şi, implicit, suspect de manipulare. De fapt, următoarele întrebări devin inevitabile: de ce contextele astea şi nu altele? De ce această ordine şi nu alta a rezultatelor căutării? Care sunt contextele ascunse pe care Google le creează prin monitorizarea practicilor de căutare ale utilizatorilor individuali?

Aceste întrebări conduc la un fenomen care defineşte tot mai tare atmosfera intelectuală a ultimelor decenii. Mă refer aici la turnura politică şi tehnologică din istoria metafizicii. S-a vorbit foarte mult – şi se tot vorbeşte – despre sfârşitul metafizicii. Dar aş argumenta că, de fapt, contrariul e adevărat: noi trăim nu sfârşitul metafizicii, ci democratizarea şi proliferarea metafizicii. În fond, orice utilizator de Internet nu este „în lume” pentru că nu este în limbaj. Iar Google se prezintă ca o maşină metafizică care e totodată manipulată de o subiectivitate metalingvistică, metafizică. Astfel, subiectul unei căutări Google devine implicat într-o luptă pentru adevăr care e, pe de o parte, metafizică şi, pe de altă parte, politică şi tehnologică. E metafizică deoarece este o luptă nu pentru un anumit adevăr „lumesc” sau altul, pentru un context particular sau altul. Mai degrabă, e o luptă care vizează însuşi accesul la adevăr – înţeles ca suma totală a contextelor existente din punct de vedere material. E lupta pentru idealul utopic al circulaţiei libere a informaţiei – libera migraţie a cuvintelor eliberate prin totalitatea spaţiului social.

Cu toate astea, această luptă devine tehnico-politică, pentru că dacă toate cuvintele sunt deja recunoscute ca „metafizic” libere şi egale, fiecare instanţa particulară a includerii şi excluderii lor trebuie să fie identificată ca un act de putere politică, tehnologică sau economică. Fără viziunea utopică a cuvântului pe deplin eliberat, Google ar fi imposibil – şi o critică a Google ar fi, de asemenea, imposibilă. Doar dacă limbajul a fost deja transformat într-un nor de cuvinte, putem ridica întrebarea privind capitalul simbolic al fiecărui cuvânt – pentru că doar în acest caz capitalul simbolic al cuvintelor individuale devine rezultatul unor practici extra-lingvistice de includere şi excludere. Google-ul „realmente existent” poate fi criticat doar din perspectiva poetică a ceea ce am putea numi un Google utopic – un Google care întrupează conceptul de egalitate şi libertate pentru toate cuvintele. Idealul utopic, avangardist, al cuvântului eliberat a produs o „poezie dificilă” care pentru mulţi cititori pare inaccesibilă. Cu toate astea, tocmai acest ideal utopic e cel care defineşte lupta noastră contemporană, cotidiană pentru accesul universal la libera circulaţie a informaţiei.

_____

¹ Filippo Tommaso Marinetti, Les mots en liberté futuristes, Lausanne, Editions l’Âge d’Homme, 1987 [ed. or. 1919], pp. 13sqq.

² Ibid., pp. 40-41.

Traducere din limba engleză de Alex Cistelecan

 

 [Vatra, nr. 8-9/2014]