Posibilitățile & confruntările criticii noi

Alex GOLDIȘ

 

Cam ca toate dezbaterile din cultura română a ultimilor ani, și dezbaterea despre  critica literară, desfășurată în primăvara lui 2014 în Observator cultural și în România literară, a debutat cu o chelfăneală și s-a încheiat în același ton, fără să se ridice la discuția de principiu. Ceea ce s-ar fi putut transforma într-o analiză atentă, din mai multe perspective, cu privire la mutațiile discursului critic din ultimele decenii, a eșuat rapid într-un meci de box generaționist, în care Nicolae Manolescu, pe de o parte, și Bogdan-Alexandru Stănescu, Paul Cernat sau Andrei Terian, de cealaltă parte, și-au aplicat reciproc croșeele fulger ale „ignoranței” și ale lipsei lecturilor. Faptul că polemica a fost supralicitată de publicul care a asistat la ea nu denotă decât faptul că ar fi fost nevoie ca de aer de o asemenea limpezire. E interesant de observat că, dacă în câmpul poeziei și al prozei de după ’90, delimitările generațiilor noi de cele vechi au fost vizibile atât la nivelul scriiturii, cât și la cel al manifestelor („fracturismul”, „minimalismul”, „mizerabilismul” au rupt-o definitiv cu textualismul optzecist ca și cu abstractismul șaizecist), tocmai critica – genul cel mai apropiat de ideologie și cel mai dispus la autoclarificări – a preferat să păstreze discreția cu privire la diferențele de viziune. Ceea ce nu înseamnă, totuși, că aceste diferențe nu există. Demersurile criticilor noi, ajunși mulți dintre ei la a doua carte, compun deja un tablou suficient de coerent încât să se preteze la câteva observații.

În primul rând, perspectiva e inevitabil diferită de cea a criticilor optzeciști sau șaizeciști chiar și numai pentru că circumstanțele de producere și de discutare a literaturii române s-au modificat radical după 1990. Frontul comun sub umbrela „autonomiei esteticului”, întreținută polemic timp de mai bine de trei decenii, nu mai are niciun sens în contextul literar de azi. E și motivul pentru care generațiile vechi acuză promoția tânără de „ideologizare” sau de pactizare impură cu mediaticul sau cu socialul (în cuvintele lui Nicolae Manolescu: „neogherism”). În realitate, însă, abia echilibrul fragil dintre estetic și ideologic, fără avantaje nete de partea primului, e firesc într-o societate prin excelență democratică, în care regula o face amestecul valorilor și nu „puritatea” lor.

Diferențele dintre critica așa-zis douămiistă și cea șaizecistă, în ciuda contextelor foarte diferite în care au evoluat, nu sunt totuși atât de mari precum par măcar dintr-un punct de vedere: fiecare dintre aceste generații a reprezentat un reviriment al criticii, în momente esențiale de „turnură ideologică”: pe de o parte, critica șaizecistă a tras toate consecințele „dezghețului” ideologic de la jumătatea anilor ’60, asumându-și, aproape misionar, rolul de a „curăța” ideologic marile nume ale literaturii române și de a le repune în circulație. Era, atunci, un exercițiu crucial de demistificare. Din destule puncte de vedere, generația tânără de critici a retrăit acest moment după 1990, când i-a revenit „misia” (resimțită mai puțin emfatic, totuși) de a repune în discuție o întreagă tradiție literară românească renunțând la dogmele jumătăților de adevăr. De aici, impulsul totalizator și ambiția panoramică, comune celei mai tinere și celei mai vârstnice generații active azi.

Dacă e să inventariem atent chiar și numai cărțile tinerilor critici (deși nu doar ei au participat la acest fenomen), ultimele două decenii și jumătate au echivalat cu repunerea pe tapet a unor probleme imposibil de invocat chiar și sub un regim care mai destrângea uneori șuruburile cenzurii: opțiunile ideologice ale avangardei și problematizările identitare avute în vedere de aceasta, în volumul lui Paul Cernat, Avangarda românească și complexul periferiei (2007); sinuozitățile scriiturii lui G. Călinescu, aflată în permanență la mijlocul distanței dintre teoriile sale și cedările de pe teren (inclusive politice), în cartea lui Andrei Terian, G. Călinescu. A cincea esență (2009); posibilitatea de a construi un anti-canon feminin al literaturii noastre interbelice, în volumul Biancăi Burța-Cernat, Fotografie de grup cu scriitoare uitate: proza feminine interbelică (2011); calitatea de exponent al unei identități în mișcare și cea de reflector al unei perioade complexe din punct de vedere istoric a lui Mihai Sebastian (în Mihai Iovănel, Evreul improbabil, 2012); destinul unui scriitor autoexilat din naționalismul ceaușist, în Estetica lui Norman Manea (2012); capacitatea unui scriitor activ în timpul comunismului de a ilustra atât disidența, cât și obediența față de regim, în cartea recentă a lui George Neagoe despre Ștefan Augustin Doinaș, Asul de pică (2013). Exemplele pot continua. De remarcat că fiecare dintre autorii studiilor de mai sus e dublat de un bun critic literar, fără derapaje majore în ce privește evaluarea operelor avute în discuție De aceea, fără a părăsi decisiv axa esteticului, atât de deplânsă de generația afirmată înainte de 1990, aria de problematizări este, dintr-odată, mult mai largă. Repet: ca în anii ’60, meritul central rămâne al contextului și abia apoi al criticilor individuali, mai mult sau mai puțin conștienți de permisivitatea sporită a discursului lor.

Din modificarea ariei de acoperire a studiilor literare, dublată de o nevoie de compensație, derivă, în fond portretul generației actuale de critici. Trei sunt caracteristicile centrale care o diferențiază atât de șaizeciști, cât și de optzeciști: 1. Menționata insistență asupra ideologiei în dauna esteticului e o consecință firească a blocării acestui tip de discurs aproape jumătate de deceniu. A vorbi deschis despre opțiunile politice sau identitare ale avangardiștilor, ale Generației 27 sau ale scriitorilor sub comunism nu ține de preferințe, ci de necesitate. Mai ales că această discuție e precedată de atâtea mistificări nu doar protocronist-ceaușiste, așa cum se crede îndeobște, ci și de mitizări venite din tabăra susținătorilor autonomiei esteticului. Eugen Negrici vorbește primul, în Iluziile literaturii române (2009), despre gonflarea compensativă a interbelicului modernist și a tinerei generații șaizeciste, din nevoia de a contracara dogmatismul realist socialist. 2. Preeminența metacriticii asupra criticii e explicabilă, pe de o parte, atât pe filieră externă (unde studiile teoretice și interdisciplinare au acaparat total câmpul studiilor literare), cât și pe filieră internă: unei generații ’60 care punea literatura pe piedestal și mai plasa, încă, teoria la capitolul birocrație inutilă, era normal să i se contrapună acum o generație care favorizează reflecția asupra criticii. Când nu sunt lucrări de metacritică propriu-zisă, mai toate studiile literare ale ultimei generații conțin capitole consistente de receptare și de dezbatere conceptuală. Un nou pozitivism, în consonantă cu achițiile teoretice ale World-systems Theory sau ale studiilor cantitative, nu e departe de utopia tinerilor critici. De unde și a 3-a deosebire față de generațiile anterioare: încercarea de înscriere a criticii românești într-un circuit internațional. Aflați sub influența ideologiei ISI sau nu, tot mai mulți critici actuali își pun nu doar problema orientării discursului lor către Occident (așa cum o făceau șaizeciștii sau optzeciștii), ci chiar a posibilității de a pătrunde efectiv în sfera de referințe occidentale. Cartea lui Andrei Terian, Critica de export (2013), e produsul simptomatic în acest sens. De aici, insistența asupra actualizării referințelor și reproșurile adresate vechilor critici de a nu ține pasul cu teoriile noi (Andrei Terian) sau de a se limita la referințele românești și la devenirea așa-zis „organică” a literaturii române (Bogdan-Alexandru Stănescu).

De remarcat, însă, că dacă vom mai avea parte de episoade polemice în critica actuală, e foarte probabil ca ele să-i aibă drept protagoniști tot pe șaizeciști și pe douămiiști, peste capul optzeciștilor. Pe de o parte întrucât, cu excepția Aisbergului poeziei moderne (2002) a lui Gheorghe Crăciun, ambițiile optzeciștilor au rămas nematerializate în proiecte critice de anvergură, care să servească drept model în ambele sensuri: de dependență filială și de exasperare polemică. Cea mai puternică generație anterioară, cu care mai are socoteli neîncheiate dacă vrea să-și delimiteze și mai exact pozițiile în câmpul literaturii actuale, rămâne încă generația ’60.

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2014]