Misiune imposibilă (variantă revăzută )

Ana BLANDIANA

2abland.

Nici o clipă – atunci când am primit, cu destulă dificultate, aprobarea să cobor din nou – nu mi-am închipuit că, în următoarea misiune, ar putea să mi se întâmple ceva care să mă surprindă. Mai fusesem de nenumărate ori şi nu mi se părea că lumea, la care îmi făcea plăcere să mă întorc mereu, poate să ascundă un secret pe care eu să nu-l fi ştiut dinainte. De altfel, primisem greu aprobarea, tocmai pentru că se considera că dusesem la capăt suficiente misiuni, că nu mai am nimic de învăţat sau de îndeplinit, că am depăşit de mult nivelul acestor elementare, chiar dacă emoţionante, corvezi. Doar că, spre deosebire de ceilalţi, eu nu le consideram corvezi şi nu-mi doream nici o schimbare, mai mult, ideea că aş putea ajunge să pedepsesc în loc să apăr mă înspăimânta. Nu voiam să fiu promovat, să devin important, să fiu aşteptat cu spaimă, să mi se confere aureola de exterminator. Dimpotrivă, acum, ca şi altă dată, am insistat să mi se îngăduie să fiu văzut, iar înfăţişarea mea să fie obişnuită, prin nimic deosebită de a celor pe care va trebui să-i cunosc. Mi s-a permis totul cu un fel de zâmbet nelipsit de compasiune, dar în aceeaşi măsură amuzat, care mi-a dat o senzaţie de nelinişte. Am păstrat acea nelinişte mult timp după ce ajunsesem într-un autobuz aglomerat, legănându-se prin gropile asfaltului ca pe o mare în furtună.

Era şase dimineaţa, ora aceea tulbure, când nici întunericul, nici somnul nu s-au retras încă de tot, iar oamenii se mişcă unii pe lângă alţii străini, fără să se privească, atenţi fiecare doar la el însuşi. Păreau că încearcă să iasă cu greu din propria magmă, ca şi cum ar fi fost vorba de o naştere, ca şi cum în fiecare dimineaţă ar fi trebuit să facă efortul de a se reinventa. Nu avea nimeni timp de mine, ceea ce era un noroc: oricât de cunoscut mi-ar fi fost totul, aveam nevoie de un mic răgaz pentru a mă reobişnui, pentru a trece dintr-o stare de agregare într-alta.

Mai ales că neliniştea din care pornisem nu numai că nu înceta, ci părea să se amplifice, cu atât mai sâcâitoare cu cât era mai fără motiv. O dată chiar am întors capul cu sentimentul că mă priveşte cineva din spate, dar n-am reuşit – în aglomeraţia de paltoane şi căciuli întrerupte de mâini agăţate de bare de susţinere – să descopăr ceva. Autobuzul trecea prin nesfârşite cartiere de blocuri scorojite, cu balcoanele închise de geamlâcuri de diverse forme şi mărimi. Improvizaţii disperate să apere de frig şi de zgomot. Începeam să-mi aduc aminte într-un mod omenesc, concret – atât de deosebit de atotcunoaşterea obişnuită – toată această atmosferă mizerabilă şi sfâşietoare pentru care mă întorsesem, de fapt, pe care simţeam nevoia să o protejez, de care mă simţeam responsabil şi pe care nu mă simţeam în stare să o judec şi s-o pedepsesc.

În fostele balcoane, devenite verande, se îngrămădeau dulapuri cu sticle goale, borcane cu murături, foste ghivece de flori, cratiţe cu mâncare puse la rece, unelte ruginite, maşinării stricate, obiecte scoase din uz, dar nearuncate însă. Prin sticla geamlâcurilor murdară de ninsorile şi ploile iernii aproape trecute, toate acestea se vedeau năclăite de praful devenit lipicios din cauza umezelii. Totul era urât, atât de urât, încât nu mai reuşea să trezească mila, deşi ar fi meritat-o. Şi totuşi, în timp ce-mi lăsam privirea să le măture în trecerea autobuzului, nu puteam să mă împiedic să mă întreb dacă pentru asta mă întorsesem, pentru această urâţenie în interiorul căreia se ascundeau nişte fiinţe – în marea lor majoritate – la fel de jalnice. Şi, oricât ar părea de absurd, nu puteam să nu recunosc că răspunsul era afirmativ, în pofida uşoarei repulsii pe care toate acestea o trezeau în mine, odată cu o violentă remuşcare şi cu un val de căldură. Era o senzaţie fizică pe care n-aş fi în stare nici măcar s-o descriu şi cu atât mai puţin să o încerc în altă parte, dar a cărei amintire din alte dăţi a fost unul dintre motivele nemărturisite ale întoarcerii.

Am întors capul din nou. Convins că voi descoperi o privire pe care o simţeam, mai mult decât în ceafă, la nivelul umerilor, iritant, neliniştitor. Ieşind din zona cartierelor de blocuri, aglomeraţia din autobuz scăzuse, nu mai erau ocupate decât scaunele, dar nici unul dintre ocupanţii lor nu se uita la mine, majoritatea priveau pe geam casele de periferie, cu acoperişurile din carton asfaltat şi cu spaliere cu viţă de vie.

Mai erau o staţie sau două până la capăt, iar capătul era intrarea în conglomeratul de clinici, ocupând câteva hectare, unde se înălţau clădiri masive şi impenetrabile, cu etaje întregi de săli de operaţii, laboratoare, aparate de investigaţii şi tratament, spălătorii, farmacii, bucătării, cabinete şi, mai ales, nenumărate saloane cu paturi în care fiinţe încă vii sperau să poată fi oprite din drumul pe care au pornit.

Mi-am amintit prima coborâre – când nu descoperisem încă savanta plăcere de a renunţa la orice putere superioară – şi mila care mă cuprinsese zburând printre clădirile, pentru ochii mei transparente, unde mii şi mii de oameni sufereau şi îi vedeam şi îi auzeam în aceeaşi clipă pe toţi. Şi, printr-un reflex, m-am surprins întrebându-mă câţi dintre cei ce rămăseseră în autobuz erau bolnavi, şi am întors încă o dată capul.

Atunci am văzut-o şi am văzut că mă priveşte într-un fel devorator, mai precis, fără să vreau, privirea mi-a căzut în golurile negre ale ochilor ei şi nu a mai ştiut să iasă la suprafaţă, şi am uitat chiar de ce întorsesem capul şi ce voisem să văd. Ba chiar m-am întors cu tot corpul pe scaun, ca să nu trebuiască să ţin gâtul întors în acea poziţie dureroasă la care mă obliga privitul. De fapt nu vedeam nimic, pur şi simplu căzusem ca într-o gură de canal în ochii aceia deschişi larg, cu un fel de spaimă flămândă, ca şi cum le-ar fi fost teamă că nu vor putea vedea pe măsura foamei lor. Nu mi se mai întâmplase niciodată ceva asemănător, iar faptul că neliniştea cu care venisem se întrerupsese o clipă ca pentru a-şi semnaliza cauza, iar apoi se intensificase enervant, m-a făcut să mă ridic de pe scaun şi să mă îndrept spre ieşire, simţindu-i aproape fizic privirea între omoplaţi.

De fapt autobuzul ajunsese la capăt, toată lumea cobora şi se îndrepta grăbită spre poarta monumentală a spitalelor. A coborât şi ea, alergând aproape ca să mă ajungă din urmă, mai ales că primul meu reflex a fost să grăbesc pasul pentru a mă îndepărta, dar apoi curiozitatea poate, sau cine ştie ce ordin obscur, m-a făcut să păşesc mai rar, să o las să mă ajungă şi în cele din urmă să mă opresc, chiar, pentru a o aştepta.

Am privit-o apropiindu-se grăbită într-un fel nedemn, subaltern, dar în acelaşi timp oarecum copilăresc, ca şi cum umilinţa ei ar fi fost o chestiune de diferenţă de vârstă. Nu ştiu câţi ani credea ea că am eu, dar mie îmi era greu să spun câţi ani putea să aibă ea. Între 15 şi 40, în orice caz, sau nu, între 15 şi 30. Sau mai puţin? Cu cât se apropia părea mai tânără. În orice caz mai fără apărare. Destul de scundă, pentru că era subţire, părea mai înaltă decât era, dar o anumită stânjeneală sau timiditate o împiedica să fie graţioasă şi o făcea să înainteze poticnit, ca şi cum ar fi avut de ascuns un handicap. Văzând că m-am oprit, a încetinit pasul speriată şi a avut chiar pentru o clipă o mişcare de sens contrar, dar şi-a revenit şi a continuat să înainteze tot mai încet şi mai nesigur, cu privirea agăţată de privirea mea ca de un punct de sprijin, încât aveam senzaţia că dacă aş fi închis brusc ochii şi-ar fi pierdut echilibrul şi s-ar fi prăbuşit.

Când a ajuns lângă mine, era atât de pierdută că mă aşteptam să izbucnească din clipă în clipă în plâns, ceea ce, evident, nu ar fi făcut decât să complice şi mai mult situaţia.

– Vreţi să-mi spuneţi ceva? am încercat s-o ajut. Pot să vă fiu cumva de folos?

Dar, fără să răspundă, fata continua să mă privească, în timp ce ochii i se umpluseră de lacrimi care se rostogoleau pe obraji, oprindu-se în fularul înfăşurat în jurul gâtului.

– S-a întâmplat ceva? am mai întrebat, mai mult ca să spun ceva şi simţindu-mă cu atât mai ridicol cu cât nu numai că nu fusesem instruit cum să mă port într-o asemenea situaţie, dar nici măcar nu bănuisem că ar putea să existe.

– Cum vă cheamă? a reuşit ea să rostească, ca şi cum întrebarea ar fi fost un răspuns sau în orice caz o formulare a impasului în care se găsea.

La asta chiar nu mă gândisem, încât am răspuns, nu fără umor:

– Anghel. Dar de ce vrei să ştii cum mă cheamă?

– Ca să vă mai pot căuta, a răspuns ea dezarmant, cu o asemenea simplitate încât n-am mai îndrăznit să întreb: „Pentru ce să mă cauţi?“, aşa cum îmi stătea pe limbă. În schimb am întrebat-o:

– Lucrezi aici? arătând cu mâna oarecum nesigur spre clinicile din jur.

– Da, a răspuns ea, luminându-se deodată, recunoscătoare. Sunt infirmieră la Institutul Oncologic – şi părea deodată fericită, ca şi cum mi-ar fi împărtăşit o veste deosebit de bună.

– A, la Pavilionul canceroşilor, am răspuns zâmbind şi eu, curios să văd dacă reacţionează cumva.

Dar, fără să fi înţeles, a simţit zâmbetul ca pe o ironie şi s-a stins brusc, cum se stinge lumina unei veioze lăsând la vedere doar abajurul vechi, plin de praf. De fapt chiar asta era impresia pe care o lăsa: că este acoperită de un praf fin care îi estompează culorile.

– Dumneavoastră lucraţi tot aici? a întrebat, adăugând oarecum temătoare: Sunteţi doctor?

– Nu. Sunt vizitator.

– Da? s-a bucurat. Şi pe cine vizitaţi?

– Pe cei care suferă, am răspuns scurt, ca să evit continuarea.

– Speram să-mi spuneţi, poate îi cunosc şi eu…

– Trebuie să plec, i-am spus. Iar dumneata o să întârzii. La revedere.

Şi am pornit-o grăbit, la întâmplare, spre una dintre clinici.

– La revedere, mi-a răspuns ea bucuroasă, fără să înţeleg de ce, gâfâind şi alergând pe lângă mine. Când ne mai vedem?

– De ce să ne mai vedem? am întrebat fără să mă opresc.

Dar ea se oprise. I-am auzit vocea rămasă în urmă, pierdută.

– Pentru că… pentru că… eu…

Am întors capul şi am văzut-o, aproape paralizată, cu lacrimile curgându-i fără să se spargă, ca nişte mărgele transparente pe obraz. Şi, tocmai pentru că mi-a fost milă, am grăbit pasul, simţindu-mă aproape ameninţat.

Refuzasem înainte de a coborî să prevăd ceea ce mi se va întâmpla, pentru că mi se părea mai emoţionant să descopăr, asemenea celorlalţi, întâmplările pe măsură ce se produceau, acest refuz făcea parte chiar din strategia mea de integrare, de construire a unei oricât de iluzorii egalităţi. Dar nu mă gândisem că ar putea apărea situaţii în care să nu ştiu ce să fac. Faptul că nu mă gândisem eu nu excludea, însă, posibilitatea s-o fi făcut altcineva. Altcineva cu majusculă şi cu dorinţa de a-mi mai verifica o dată încăpăţânata aplecare spre oameni, refuzul de a urca treptele de pe care pot fi nu numai ajutaţi, ci şi pedepsiţi. Dar, dacă despre asta este vorba, rezultatul verificării este cunoscut dinainte, iar această fiinţă, cu lacrimile ei rotunde şi culorile estompate de praful banalităţii, nu era decât un element inconştient, chiar dacă suferitor, al unei poveşti scrise în întregime şi cu sfârşitul cunoscut.

Am intrat în clădire încercând să uit întâmplarea şi mi-am petrecut toată ziua trecând într-o formă sau alta, văzut, nevăzut, de la pat la pat. Nu atât durerile încercam să le alin, cât spaimele. Nu era prima oară când observam că spaima de durere este mult mai greu de suportat decât durerea, după cum moartea ar fi aproape fără importanţă dacă nu ar exista spaima de moarte. Am rămas mai mult lângă patul unei fiinţe aproape transparente, cu părul argintiu răsfirat pe pernă, dând o vagă idee despre vârsta pe care imaterialitatea trupului nu reuşea să o indice. Ţinea ochii închişi, cu trăsăturile chipului desenate – ca într-o lucrare de grafică – direct pe pernă şi numai buzele se mişcau încet, aproape fără sunet, repetând „Doamne, pune capăt, Doamne, pune capăt“ fără urmă de spaimă, cu o dorinţă atât de arzătoare, încât faptul că nu era ascultată mi se părea de o inutilă cruzime. Ei nu-i era frică de moarte, dar trebuia să îi fiu alături ca să nu îşi piardă speranţa că moartea e aproape şi va veni. Ceilalţi însă, cei mai mulţi, aveau nevoie de mine ca să accepte ideea. Ei nici nu ştiau că au nevoie de asta, dimpotrivă, îmi implorau prezenţa şi mă conjurau să o îndepărtez, să-i apăr de ea. Mintea lor nu reuşea să realizeze ceea ce trupul lor înţelesese: că ea era acolo şi nu le rămânea decât să se împace cu prezenţa ei definitivă.

Spre seară, obosisem. Era unul dintre privilegiile pe care le implorasem înainte de plecare, nici eu nu ştiam prea bine de ce, dar simţeam că, fără să obosesc asemenea lor, nu am cum să-i înţeleg şi să-i ajut. Evident, aş fi putut să continuu la infinit, după cum nimic nu mă obligase să merg cu autobuzul şi totul ar fi fost, probabil, mai simplu, n-aş fi întâlnit nici fata ciudată, de care mi-am adus aminte doar cu câteva minute înainte de a o descoperi, aşteptând aşezată ca un copil pe treptele clinicii.

– Nu mai speram să veniţi, a sărit ea în picioare fericită că mă vede şi, cu un mic reproş, ca şi cum am fi avut o întâlnire la care aş fi întârziat.

– Ce faci aici? am întrebat eu în acelaşi timp, cu un reproş de sens contrar şi acceptând ca pe ceva firesc faptul că eu îi spuneam tu, în timp ce ea îmi spunea dumneavoastră.

– Vă aşteptam, îmi răspunse uluită de întrebare.

N-am mai îndrăznit să întreb „de ce?“ şi m-am oprit fără să ştiu cum ar trebui să continuu. Dar a continuat ea.

– V-aş fi aşteptat până dimineaţă, oricât, i-am dat telefon unei vecine să-i spună mamei că dorm la o prietenă, ca să nu fie neliniştită, şi am rugat-o pe vecină să-i încălzească mâncarea, că mama e bolnavă. Nu-i foarte departe, stăm pe Colentina la bloc, dacă ştiam că o să staţi aşa mult, puteam să mă reped să-i dau să mănânce şi să mă întorc, dar nu aveam de unde să ştiu şi nici nu puteam să risc să vă pierd.

Vorbea repede-repede ca în transă, ca şi cum ar fi avut febră.

– De fapt nu ştiam nici măcar pe unde o să ieşiţi, dar am simţit că aici trebuie să aştept, ştiam eu că o să veniţi până la urmă. Ştiam de azi-dimineaţă că nu o să ne mai despărţim.

O ascultam prostit, nehotărându-mă dacă să-mi fie milă sau frică de ea. Încercase chiar să mă prindă de mână, dar făcusem aproape reflex un pas în lături şi se retrăsese ca un căţel lovit, disproporţionat de umilită, tăcută brusc, cu vorba oprită la jumătatea unei silabe.

– Domnişoară, i-am spus, neştiind ce să mai adaug. Mi-e teamă că e o neînţelegere… Nu sunt ceea ce crezi dumneata.

Dar mi s-a aruncat în faţă atât de nestăpânită, încât n-am mai îndrăznit să-mi continui mişcarea.

– Nu poţi să mă părăseşti pur şi simplu, fără să mă asculţi, fără să ştii. Şi s-a oprit ca şi cum nu şi-ar fi amintit ce ar fi trebuit să ştiu. Nu poţi să te faci că nu mă cunoşti… că nu exist…

Din holul clinicii câţiva curioşi ne priveau prin uşa de sticlă, şi alţii, care ar fi vrut să intre, se opriseră la baza scărilor unde se petrecea totul ca pe o scenă. O clipă mi-a trecut prin minte să mă fac nevăzut, să dispar pur şi simplu, lăsând-o singură pradă curioşilor. Dar ar fi fost nu numai o formă de laşitate, ci şi o infirmare a tot ce încercasem să susţin. Şi, în plus, nu puteam să exclud cu totul posibilitatea că cineva acolo sus se distrează urmărind felul în care interpretez scenariul pe care l-a scris.

Am întins, deci, cât am putut mai firesc, mâna spre ea, apucându-i braţul.

– Să plecăm de aici, i-am spus, cât am putut de blând. Să găsim un loc unde să stăm de vorbă.

Luată prin surprindere, am avut senzaţia că pentru o clipă şi-a pierdut echilibrul şi va cădea, apoi însă s-a lăsat dusă de mână ca un copil, mută deodată, nici bucuroasă, nici mirată, doar supusă, uşurată că se poate supune.

Cofetăria în care am intrat era un fel de baracă de sticlă aşezată direct pe pământ, în praful îngheţat de la capătul liniei de troleibuz. Trei sau patru mese de metal şi sticlă, în orice caz reci, în faţa unui galantar cu prăjituri având consistenţa şi culorile unor bucăţi de săpun: alb, roz, vernil.

Ne-am aşezat la una din mese faţă în faţă, ea cu ochii în pământ, în sfârşit tăcută, eu privind-o pentru prima oară cu atenţie şi curiozitate.

Mi-era în continuare greu să spun ce vârstă are, după cum mi-era greu să spun dacă e blondă sau şatenă. Avea un păr lipsit de lumină, de o culoare bej murdar, în care – m-am trezit gândindu-mă – nu s-ar deosebi firele albe. Era micuţă şi ştearsă, ştearsă, acesta era cuvântul, dar luat la propriu, ca şi cum ar fi fost totul desenat în culori mai vii, mai apăsat, şi apoi şters cu o cârpă care a lăsat în urmă doar aproximaţii de linii şi culori. Şi totuşi avea ceva emoţionant, care mă împiedicase s-o părăsesc pe scările clinicii şi mă împiedica s-o sperii făcându-mă pur şi simplu nevăzut. Poate privirea care nu încerca să se apere sau să disimuleze. Mă privea fără să obosească, cu coatele sprijinite de masă, în timp ce îşi ţinea obrazul în palme, ca şi când ar fi vrut să mi-l ofere fără condiţii.

Tăceam amândoi: eu pentru că nu ştiam ce să spun, ea pentru că, în mod evident, nu simţea nevoia să vorbească. Mă privea liniştită, cu un fel de adoraţie suficientă sieşi pe care m-am surprins invidiind-o. Şi nu m-am putut împiedica să mă gândesc că eu n-o să pot niciodată privi pe cineva în felul acesta.

– Vă ascult – i-am spus, cu un respect de care m-am mirat singur.

– Nu, te rog, e mai bine să nu vorbim – m-a întrerupt grăbită şi punându-mi cu neaşteptată familiaritate un deget pe buze. Orice mi-ai spune n-o să mă poţi face să nu te iubesc şi orice ţi-aş spune n-o să poată exprima ceea ce simt pentru tine.

N-am putut să nu observ că raporturile – cel puţin gramaticale – dintre noi se schimbaseră. Acum eu folosisem persoana a doua la plural, şi ea îmi spunea tu. Iar această răsturnare nu era decât expresia deosebirii noastre de definiţie: în timp ce ea era, în mod evident, autentică, sinceră, limpede, fără taine, eu mă aflam într-o poziţie stânjenitor de falsă, incapabil să spun adevărul nu pentru că aş fi vrut să mint, ci pentru că el era de necrezut. Superioritatea ei venea din autenticitatea ei, în timp ce misterul meu se degrada într-o confuzie care mă împiedica să reacţionez firesc.

– Totuşi, dacă m-ai cunoaşte, ţi-ai da singură seama că e vorba de o neînţelegere… de o confuzie, că eu nu sunt de aici… că nu sunt cineva de care să poţi să te îndrăgosteşti… Dacă aş putea să-ţi explic…

– Ce să-mi explici? Că eşti străin? Că eşti însurat? Că iubeşti altă femeie? Că nu mă iubeşti pe mine? Şi ce-i cu asta? Important pentru mine este că eu te iubesc şi nu-ţi cer nimic, nu vreau decât să mă laşi în preajma ta.

– Dar nu despre asta este vorba, am încercat să o întrerup, deşi îmi dădeam seama că sună fals, că n-o să-i pot niciodată explica despre ce este vorba şi, chiar dacă aş avea forţa şi cruzimea s-o fac, ea n-ar avea cum să înţeleagă.

De altfel, nu părea să mă asculte. Îmi luase mâinile de pe masă şi se juca cu ele, ca un copil fermecat de nişte jucării noi, le mângâia ca pe nişte fiinţe mai de înţeles decât stăpânul lor. Nu ştiam ce să fac, mă simţeam neputincios şi ridicol şi în acelaşi timp îmi dădeam seama că între mila pe care o simţeam pentru ea şi dragostea ei, care o locuia în întregime, devorând-o ca o boală sau ca o lumină prea intensă, este o deosebire de substanţă pe care n-o să mi-o pot reprezenta niciodată cu totul. Tot ce reuşeam să înţeleg era că intensitatea de care era capabilă mi-o făcea superioară, că nu eu, cel descins condescendent în această lume, aveam s-o învăţ ceva, ci ea, infirmiera de pe Colentina, era cea de la care aş fi avut de învăţat şi chiar simţeam că – dacă nu voiam să fi venit degeaba – trebuie să învăţ.

– Nu-i aşa c-o să mă îngădui lângă tine? murmura ea cu ochii deschişi larg, pierduţi în ochii mei într-un fel ciudat, ca şi cum ar fi vrut în acelaşi timp să vadă cât mai mult, să nu uite nimic. Vorbea încet, fără să accentueze cuvintele, fără să le dea relief, conştientă de pleonasmul rostirii, care nu făcea decât să repete simplificator ceea ce privirea spusese mult mai complet.

– Nu-i aşa că n-o să mă alungi, că n-o să te ascunzi de mine, că mă laşi să te aştept pe scări şi să plecăm împreună? Că o să-mi dai voie să le spun colegelor să ne privească din camera de gardă?

Întreba fără să aştepte răspuns, deşi nu erau întrebări retorice. Pur şi simplu, lăsa să se reverse un prea plin care se scurgea lin, indiferent la ce atinge în trecere. Aş fi vrut să-i spun şi eu ceva, ceva care să n-o sperie, ci – dimpotrivă – să se adauge evidentei ei fericiri. Dar, pe de o parte, nu ştiam ce să spun, iar pe de alta, orice aş fi spus era mai puţin decât tăcerea pe care, în mod evident, ea o interpreta ca pe o acceptare. Era suficient deci să tac şi să mă las încet-încet luminat de razele care păreau să izvorască aproape fizic din fiinţa ei.

– Doamne, râdea ea încetişor. Cât de fericită o să fie mama când va afla că te-am găsit. Că m-am îndrăgostit. Mi-ar plăcea să te cunoască sau cel puţin să te vadă o dată, nu mai mult.

– Ora închiderii, vă rog – s-a auzit din spatele tejghelei cu prăjituri ornate cu frişcă artificială o voce aproape cântătoare, binevoitoare, exprimând opusul cuvintelor pe care le rostea. Ne ascultase probabil şi încerca să ne protejeze, aşa cum sunt protejaţi de obicei îndrăgostiţii.

– Trebuie să mergem, i-am spus fetei, ridicându-mă prevenitor, cu grija de a nu brusca ceva şi ţinându-i paltonaşul sărac peste care şi-a înfăşurat grăbită în jurul gâtului şalul fără culoare. Tăcuse brusc, ca trezită din somn, şi se lăsa condusă spre ieşire fără să se împotrivească, dar şi fără să aibă aerul că realizează ce face. Părea deodată stinsă, aproape tristă, şi aş fi dat orice să o văd din nou radiind, să o pot invidia din nou. Mi-a trecut prin minte să mă dezvălui brusc, să-i ofer în dar taina care ne despărţea, să întind deodată braţele, uimind-o. Nu puteam şti, însă, dacă spaima nu ar fi fost mai mare decât uimirea.

Afară se întunecase şi se lăsase un frig subţire, ascuţit. În staţia de la capătul liniei se înghesuiau patru sau cinci autobuze, dintre care unul plin pe jumătate de călători, aşteptând plecarea. Şoferul lipsea, însă, şi oamenii, ca şi vehiculul, luminat slab de câteva becuri murdare, păreau suspendaţi în timp.

– Acesta este autobuzul meu, spuse ea. Ne vedem mâine. Şi ochii ei, deşi obosiţi, nu conţineau nici o umbră de îndoială. Era evident că pentru ea totul fusese hotărât de mult.

– Mâine când? am vrut să întreb, dar ar fi fost prea mult. Nici nu ştiam ce înseamnă mâine. Am dat doar din cap, fără să am sentimentul că mint, cuprins doar de o fierbinte nevoie de a-i face bine, de a o ajuta, de a o încuraja într-un fel. Am ridicat, chiar, puţin mâna, să o mângâi pe obraz, dar gestul mi s-a părut prea lung şi i-am netezit doar umărul paltonaşului. Recunoştinţa care a ţâşnit din ochii ei – de fapt, nu numai din ochi, din piele, din freamătul nărilor, din tremurul buzelor – a fost atât de mare, încât a părut deodată să lumineze în întunericul murdar. A făcut un pas spre mine, s-a ridicat pe vârfuri şi, prinzându-mi reverele cu nişte mâini mici, aproape de copil, şi-a lipit pentru o clipă faţa de paltonul meu, apoi, parcă eliberată de propriul ei curaj, a sărit în autobuzul care se punea în mişcare.

Am rămas în staţie privind autobuzul care se îndepărta încet, legănându-se prin gropile străzii. Geamul lui din spate o încadra ca un ecran de pe care ea îmi făcea frenetic cu mâna, în timp ce se micşora treptat. I-am făcut şi eu cu mâna până când am mai reuşit să o văd, apoi mi-am lăsat braţele obosite să atârne şi o clipă lungă am stat aşa, singur, în piaţeta cu autobuze stinse în lumina tulbure a tuburilor de neon. O clipă am încercat să-mi imaginez ce impresie putea să facă scena în centrul căreia mă găseam, văzută de sus, dar imediat gândul s-a şters, alungat de o descoperire care m-a curentat: nici nu ştiam cum o cheamă.

Nu-mi dăduse prin minte să o întreb. Dar nu faptul că nu ştiam mă tulbura, ci faptul că nu mă gândisem să o întreb, şi, mai ales, faptul că – rememorând totul – ea ar putea descoperi lipsa mea de interes şi ar suferi. Şi deodată m-a cuprins o enormă, sfâşietoare compasiune pentru tot acest univers din care făcea parte fiinţa îndrăgostită pe care nu ştiam dacă o să o mai văd vreodată, pentru că nu ştiam nici dacă voi avea curajul să-mi asum nonsensul căutării ei, nici dacă voi avea puterea să o las singură în cursă. Tot ce ştiam era că există cineva care ştie mult mai bine decât noi şi ce voi face eu, şi ce va face ea, şi tot ce se va întâmpla în continuare.

Mi-am dat seama că începusem să plâng numai după ce mi-am simţit obrazul ud şi lacrimile curgând la început lin, fără zgomot. Am vrut să mă mir mai întâi, era pentru prima oară când mi se întâmpla, dar înainte de-a avea timpul s-o fac, plânsul mi s-a transformat în hohote nestăpânite, care păreau că vor să mă rupă în bucăţi, opunându-mă astfel nesfârşitei nedreptăţi din care eram doar o neglijabilă parte. Plângeam cu fruntea lipită de stâlpul rece al luminii de neon, simţind cum mă dizolv în descărcarea nervoasă, care era în acelaşi timp cea mai convingătoare dovadă a întoarcerii mele.

– „Consumul exagerat de alcool dăunează grav sănătăţii“, am auzit dintr-un autobuz, care se punea gol în mişcare, vocea băşcălioasă a şoferului.

Dar eu continuam să hohotesc pradă unui indigest amestec de revoltă şi milă, fără sfârşit şi fără alegere, pentru cei care mă priveau de acolo de sus, pentru şoferul care mă credea beat, pentru fata care îi povestea mamei ei iubirea, pentru bolnavii care îşi chemau moartea şi pentru cei care încercau încă să se ascundă de ea, pentru câinii vagabonzi care dormeau acum încolăciţi peste noroiul îngheţat de pe marginea trotuarului şi pentru mine, cel coborât cu încăpăţânare să alin ceva ce se dovedea mereu de nealinat. Continuam să plâng şi, în timp ce se făcea din ce în ce mai frig, simţeam cum mă ustură marginile dureroase ale omoplaţilor de unde îmi smulsesem însemnele puterii. Aripile la care renunţasem mă dureau cum îi dor pe ciungi picioarele pe care nu le mai au.

 

[Vatra, nr. 1-2/2015]

2 comentarii

  1. Reblogged this on fata noptii and commented:
    Continuam să plâng şi, în timp ce se făcea din ce în ce mai frig, simţeam cum mă ustură marginile dureroase ale omoplaţilor de unde îmi smulsesem însemnele puterii. Aripile la care renunţasem mă dureau cum îi dor pe ciungi picioarele pe care nu le mai au.

    Răspunde

  2. Mai mult decât o proză! Adjectivele sunt de prisos….ele nu pot acoperi profunzimea și imensa semnificație a acestui text, capital pentru orice muritor care crede în Dumnezeu.

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s