Cenaclul ca mică instituţie

Ion POP

 

Când vorbim despre cenaclurile literare românești cele mai prestigioase, gândul ne duce, desigur, în primul rând la Sburătorul lui E.Lovinescu. Mică instituţie de mare prestigiu, datorat evident eminentului mentor care a lăsat deschise ani în şir uşile casei sale unui important număr de scriitori tineri ai epocii interbelice. Ştim că se aduna acolo lume literară de toată mâna, cu nu puţini veleitari, doamne elegante şi cu pretenţii, dar și mulți dintre viitorii protagonișțti ai scrisului tomânesc al vremii, care se bucurau de o atmosferă convivială încurajatoare şi o opinie critică  avizată,  primită cu încredere.   Carnetele lui Lovinescu, editate atât de scrupulos de Gabriela Omăt în urmă cu  câțiva ani, înregistrează şi bunele şi mai puţin bunele acestei societăţi amicale, dar este cert că în acest mediu s-au format scriitori însemnaţi,-  şi poate exemplul cel mai impunător rămâne al Hortensiei Papadat-Bengescu, care a şi ţinut să recunoască în exerga romanelor sale că şi le-a citit  în cenaclu pe măsură ce au fost scrise şi au fost « lucrate » pe măsură ce au fost citite aici.   Camil Petrescu, Ion Barbu, Vladimir Streinu, Cioculescu şi atâţia alţii au frecventat cu profit notabil cercul sburătorist.  Era loc acolo şi de critică serioasă, şi de cancanuri şi de anecdote, gravitatea se întâlnea cu spiritul boem, adică era tocmai atmosfera specifică, cea mai caracteristică, pentru un asemenea « atelier » literar.

Nu trebuie uitat în niciun caz  nici « Cercul literar de la Sibiu », cu şedinţe de cenaclu găzduite, cred, în casa profesorului Henri Jacquier, unde s-au auzit vocile unor Radu Stanca, Doinaş,  Negoiţescu,  Regman, adeseori sub privirea lui Blaga…

Dintre spaţiile de lectură şi dezbatere a creaţiei tinere nu se poate omite    cenaclul « Nicolae Labiş », de sub egida revistei Luceafărul, condus în anii ’60 de Eugen Barbu, prin care au trecut texte  ale « generaţiei ‘60 », iar mai aproape de anii noştri, câteva cenacluri notorii au avut de asemenea un rol de catalizare şi formator însemnat. Cel mai  circulat exemplu este al Cenaclului de Luni, de sub direcţia critică a lui Nicolae Manolescu, din anii ’70, de atmosfera căruia e legată direct partea bucureşteană, mai ales, a ceea ce avea să fie « generaţia ‘’80 ». S-au citit şi comentat acolo texte care au intrat apoi în sumarele unor cărţi-reper, s-au purtat dezbateri aprinse şi cu ecou, a fost efectiv o şcoală a spiritului nou, decisivă pentru  o întreagă mişcare literară.

Nu numai din raţiuni de « patriotism local », voi menţiona în această enumerare cenaclul « Echinox », din care s-a închegat în 1968 viitoarea « revistă studenţească de cultură » a studenţilor clujeni. Pentru că am participat direct la coordonarea lui, pot să spun că a fost unul dintre spaţiile privilegiate ale opiniei critice educate, « experte », în care opinia francă despre calitatea celor citite se exprima aproape fără fisură. Existenţa revistei Echinox a fost determinantă în acest caz, căci adeseori ceea ce se prezenta şi discuta în cenaclu făcea parte din etapa pregătitoare pentru tipar a multora dintre producţiile participanţilor. Am avut noroc, pot să spun, de existenţa unor voci comentatoare care ştiau despre ce vorbesc, se maturizau aşa-zicând din mers, îşi organizau discursul critic conform unor exigenţe de luciditate şi francheţe pe care am încercat să le cultivăm mereu. Când în sala de la Facultatea de Filologie erau tineri ca Petru Poantă, Olimpia Radu, Eugen Uricaru, Marcel Runcanu, Adrian Popescu, Dinu Flămând sau Ion Mircea, ca să dau doar câteva nume ale primei şi celei mai active promoţii de cenaclu echinoxist, puteam fi ca şi siguri că vom asista la lecturi de  bună ţinută ; fiindcă selecţia era de la început severă, iar regula gloselor era analiza fără concesii conjuncturale, de prietenie literară prost înţeleasă, a celor citite. Avantajul nostru, mare, era că genul acest de lecturi era continuat în practica redacţională curentă, când se alegeau textele pentru paginile de poezie, cronicile literare şi toate celelalte materiale din cuprinsul numerelor. Dar aceste întâlniri de cenaclu au fost, fără îndoială, şi ocazii de  « socializare », cum se spune azi, de comunicare prietenească, destinsă, liberă de orice alte constrângeri decât acelea evocate mai sus, ale spiritului critic. Se mai lăsau, unele, şi cu descinderi boeme în « subpământa » fără ţăruş şi frânghie în centru, de la « Crama lui Mongolu’ », prietenul nostru Remus Pop, la pahare mai mult de vorbe decât de… fapte. – Ştiam că, paralel, la  Iaşi, cu Alma mater, apoi cu Dialog, sau la Timişoara, cu cenaclul « Pavel Dan », se desfăşurau evenimente similare cu ale noastre. Atmosfera de cenaclu era, oricum, foarte vie în acei ani, când cărţile se publicau mai greu şi trecerea prin aceste reuniuni de lectură putea da şi satisfacţia unei audienţe comprehensive între confraţi.

Ştiu, dar mai mult din auzite, căci am participat foarte puţin la acele întâlniri, că pentru bucureşteni, de pildă, cenacluri ca « Junimea » sau « Universitas », ghidate de profesori ca Ovid., S. Crohmălniceanu şi Mircea Martin, apoi de Mircea Cătărescu, au marcat repere de referinţă în formarea unor tineri scriitori, iar evocarea lor cu diferite prilejuri stă mărturie a impactului pe care aceste forme de dialog literar l-au avut asupra participanţilor.

Nu sunt singurele exemple. Întâlnirile în cenaclu deveniseră, într-o vreme, mai  ales sub regimul comunist, ocazii promiţătoare pentru un schimb oricum mai democratic de idei decât se putea realiza în alte locuri publice. Iar accesul mai anevoios spre edituri, despre care vorbeam, încuraja, ca pe o contrapondere, înmulţirea unor asemenea întruniri mai deschise comunicării scrisului propriu.  Fără îndoială, numărul relativ mare de cenacluri spunea ceva şi despre poziţia importantă pe care o deţinea atunci scriitorul, criticul literar, al căror statut a suferit schimbări – şi deteriorări – grave mai apoi. Contextul socio-literar a avut, aşadar, o importanţă majoră în întreţinerea acestei atmosfere cumva compensatoare.

A contat, desigur, cenaclul ca mică instituţie, şi pentru că a propus atenţiei scrisul unor debutanţi, acţiune cu atât mai eficientă cu cât respectivul grup era îndrumat de personalităţi cu autoritate critică. Fiindcă se poate observa uşor că au ieşit mai « în faţă » acele cenacluri care au avut în frunte critici literari, profesori de literatură, mai… pedagogi prin definiţie. Da, prestigiul critic al acestora a cântărit mult, cred, în formarea şi afirmarea « discipolilor » şi « ucenicilor », cum ne spun, repet, şi mărturiile de recunoştinţă ale multor foşti cenaclişti ajunşi acum la  deplina maturitate. « Firma » unor cenacluri a contribuit fără îndoială şi la conturarea şi afirmarea unor « generaţii », iar solidaritatea de grup a avut însemnăttaea ei, – o probă este adevărata «campanie de promovare » a optzeciştilor bucureşteni de la Cenaclul de Luni…

În ultimii ani, în contexte socio-cultiurale radical diferite în raport cu cele de dinainte de 1990, « instituţia » cenaclului literar apare mult diminuată ca factor formator. A scăzut mult numărul cencalurilor, resuscitarea lor se face cu o anume dificultate, audienţa e mult mai restrânsă. Aceasta, deoarece  s-a lărgit exponenţial spaţiul de comunicare electronic de tipul « face book », bloguri personale sau de asociaţie, ce permit imediata punere în circulaţie a unor texte literare şi un schimb de opinii inimaginabil mai înainte de explozia    informaţională. Sunt foarte multe locuri şi texte de calitate care le ocupă, însă – prin forţa lucrurilor – cantitatea enormă de « mesaje » aruncate în exces în eterul informaţional dăuneaza adesea grav « sănătăţii » spiritului critic. Democratizarea fără limite a acestui soi de piaţă literară lasă loc şi unor atititudini deloc  aplaudabile, reacţii triviale stridente,  impulsuri de un primitivism şocant. Din fericire, se manifestă şi multă « lume bună » în aceste noi spaţii de convivialitate, chiar dacă pretinsa   comunicare obligă adesea la conformisme şi declanşări ca şi automate de « opinii ». Se flecăreşte excesiv stând pe marginea a ceea ce am numit cândva  « şanţul electronic », se spun vrute şi nevrute în texte şi despre texte, veleitarismul, imposibil de stăvilit, e adesea aici în largul lui. Şi se prea poate ca în cenaclurile în sens rău « provnciale », ritualul laudei de circumstanţă a unor producţii de proastă calitate, ale unor incurabili grafomani, cu zeci de volume ilizibile publicate la edituri fără nume, să funcţioneze – cum se poate deduce şi din unele reviste mai marginale, cu comentatori de serviciu şi într-un limbaj diletant.

E foarte probabil ca aceste căi de comunicare să  se impună definitiv, cu efectele lor, şi bune, şi negative. Spectacolul desfăşurării lor este, evident, impresionant, copleşitor chiar, mai ales cantitativ, dar nu lipseşte nici calitatea – depinde desigur de cine ia parte la acest amplu   dialog generalizat.  Mai există şi vor mai exista, cred şi sper, cercuri ale poeţilor încă nedispăruţi,  în care apropierea de cititorii concreţi şi de ascultătorii lor devotaţi, ca  şi atenţia la valoare ori la defectele scrisului, se vor mai întâlni ca să comunice de la suflet la suflet, cu o căldură, care poate fi şi cea a întrebărilor şi respingerilor inerente, oricum  mai vie decât cea comandată de pe tastatura unui calculator.

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]