Alte perspective critice asupra cenaclurilor literare: Andreea Mironescu, Adrian Jicu, Felix Nicolau, Adrian Mureșan și Irina Petraș

Andreea MIRONESCU

 

 

Zone ale complicității colective

 

Comunitățile literare (cenacluri, confrerii și societăți culturale, cluburi sau „generații”, grupuri on-line) reprezintă fără-ndoială un capitol fascinant din istoria în desfășurare a scrisului autohton. Ele au fost, de-a lungul timpului, nu numai spații ale adeziunii la un program cultural sau literar, ci și zone ale unei complicități colective care degaja – îmi pot imagina, fiindcă nu am frecventat niciodată un cenaclu – o stranie intimitate, căci auto-impusă, între membrii lor. O întreagă colecție de excentricități cenacliere poate fi găsită în istoriile literaturii sau în mărturiile „victimelor”. Sobrii bărbați de la Junimea fac haz – e drept, un haz cu morgă academică – de previzibila dinamică a membrilor societății, care, încă dinainte de începerea lecturii, se împart spontan în clase intelectuale, ironizându-i în special pe „cei opt care nu pricepeau și nu înțelegeau niciodată nimic”. Aceeași Junime are stabilită, anual, o lectură de texte umoristice și vag pornografice, cum șade bine unei cultivate și elitiste societăți masculine de la sfârșitul secolului al XIX-lea. În strada Dorobanților, Macedonski oficiază de la înălțimea tronului său pictat, cu trei trepte, oferind asistenței – și aceasta, parțial travestită în veșminte ciudate – inele cu rubine false. Despre mitologia de cenaclu de la Sburătorul  a scris în câteva rânduri Ligia Tudurachi, dar instructive sunt și medalioanele pe care amfitrionul le dedică ritmic oaspeților săi, literați de ambe sexe. Aceste grupuri sunt dominate de figura unui pater cenaculi care domină spațiul întâlnirilor (care au loc, cel mai adesea, în locuința privată a mentorului, într-o odaie special amenajată) și distribuie celorlalți roluri, într-o scenografie care devine aproape ritualică. În atmosfera de intimitate ușor stingheră stabilită la întâlnirile cenacliere, un loc aparte îl joacă violența, mai mult sau mai puțin simbolică, de la ofensa literaturii grele asupra bunului simț burghez (vezi cazul lecturii Sărmanului Dionis) până la, de exemplu, tradiționala execuție a „provincialilor” la Cenaclul de Luni sau la botezul debutanților de la Euridice.

Despre un rol al acestor comunități în „evoluția” literaturii române se poate vorbi, mai cu seamă, în secolele XIX și XX, când sentimentul de asociație elitistă și comuniune burgheză începe să lase loc individualismului modern. Dar și un singuratic precum Paul Zarifopol, care susține că saloanele doamnelor din înalta societate au stricat până târziu arta franceză, poate să fi avut dreptate, cu toată malițiozitatea afirmației. Sub comunism, cenaclurile din universități reprezintă o anticameră pentru exersarea subversiunii, adesea în corelație cu revistele studențești, cum a fost cazul Dialogului ieșean. Vorbim aici de un alt fel de solidaritate a grupului, în care încrederea reciprocă se stabilește nu o dată pe baza unor afinități livrești din Fondul secret al literaturii.

Un caz aparte al acestei perioade, în care instituția cenaclului pătrunde odată cu abonamentul la Scânteia și în comunitățile rurale, este Cenaclul Flacăra, al cărui animator devine treptat un om-orchestră. Nu știu în ce măsură putem considera Flacăra un cenaclu (unul flotant și alternativ, poate?), însă un studiu de caz dedicat acestei manifestări de canto-poezie din anii 70-80, cu aer de mare sărbătoare în aer liber, s-ar putea dovedi interesant nu numai din punct de vedere sociologic. E posibil ca epoca de aur să ne fi lăsat moștenire, printre alte relicve, un cenaclu popular și democratic, care își ținea „ședințele” pe stadioane fiindcă sălile caselor de cultură deveniseră neîncăpătoare și unde participarea se traduce prin simpla prezență în atmosfera electrizantă a freneziei colective.

După 1990, spiritului cenaclier se redefinește, în special în spațiile de tradiție ale Facultăților de Litere din București, Iași, Cluj, dar nu numai. Nouăzeciștii și douămiiștii primului val sunt probabil ultima generație care provine, în marea ei majoritate, din cenacluri „tradiționale”, deși la Outopos-ul ieșean (și, probabil, nu numai aici) domnește deja egalitatea între mentorul, mai degrabă onorific, și membrii ordinari. Unii dintre reprezentanții acestor generații, astăzi coordonatori ai colecțiilor de literatură tânără, susțin încă necesitatea unui cenaclu, unde scriitorii aspiranți de astăzi să-și însușească o pedagogie a scrisului. Cu siguranță că într-un astfel de cadru, care să îmbine tradiția cenaclieră studențească și elemente de creative writing, se pot deprinde nu doar bunele maniere literare, ci și comportamentul de scriitor (există, se pare, și în această zonă, comportamente dezirabile și indezirabile). Douămiiștii tineri și cei care au venit după au parte, cred, de o altă dinamică a vieții literare organizate. Ei frecventează cenacluri virtuale, dintre care cel mai cunoscut rămâne fostul Club Literar, unde adeziunea se vota, dacă nu mă înșel, democratic. Prin 2004, se anunțase chiar transformarea cenaclului Euridice al USR în cenaclu on-line, însă ideea a fost abandonată. Substituirea mentorului de un simplu administrator nu este un fenomen care să țină de specificitatea noilor media, de vreme ce au existat critici literari care să țină cenaclu (sau seminarii de literatură?) pe pagina personală de Facebook, spre delectarea (dar și învățătura) prietenilor internauți. Oricum, comunitățile literare on-line sunt acum numeroase și proeminente, nu o dată constituite spontan pe forumurile revistelor, unde se practică postmoderne jocuri de identitate și tăioase exerciții de admirație sau dispreț. De cele mai multe ori se judecă, inversând vorba lui Kogălniceanu, și cartea, și persoana. În sfârșit, în mediul universitar de astăzi, cenaclurile, în special cele de literatură, funcționează, îndrăznesc să afirm, în virtutea inerției (Zona noua de la Sibiu este mult mai mult decât un cenaclu). Nu este cu totul exclus ca nostalgia vechilor generații de cenacliști universitari să-și fi găsit debușeul în noile forme de viață academică, printre tinere echipe & workshop-uri exploratorii.

 

***

Adrian JICU

 

De la Casa Pogor la cenaclul virtual. Formatori, deformatori și manipulatori

Voi începe răspunsul la această anchetă printr-o scurtă evocare. Sunt în privința cenaclurilor inițiat până la genunchiul broaștei în această problemă. Experiența mea se reduce la o singură participare la o întrunire (de lucru?) organizată, prin 2005, de Asociația „Octavian Voicu”, arondată Filierei Bacău a Uniunii Scriitorilor, la care n-am putut rezista mai mult de jumătate de ceas… Ar mai fi de amintit aici „Junimea studențească băcăuană”, cenaclu cu o denumire de un mimetism înfiorător, înființat în 2004 de muzeograful Constantin Parascan. L-am secondat cu plăcere fiindcă aici atmosfera era respirabilă. Făceam concurență târgului de mașini și bisericilor, întrucât ne întâlneam duminică dimineața, pe la 10, iar tinerii care participau chiar erau deschiși la minte. Rezultatele au fost însă pe măsura coordonatorilor, adică spre zero. Doi sau trei dintre participanți au publicat în „Ateneu” sau „Convorbiri literare”, iar unul a scos chiar un volum, dar nimeni nu a rupt gura târgului, căci ea era deja ruptă, interesul pentru poezie fiind, după cum se știe, sublim…

„Junimea studențească băcăuană” a ajuns pe culmile gloriei în 2006 când l-a avut ca invitat pe Floooorin Piersic. A fost o întâlnire de pomină, crepuscular-clorotică. În sala unde urma să descindă marele actor, am găsit câțiva muncitori care se căzneau să taie, cu un aparat de sudură rudimentar, caloriferele vechi. Plutea un abur fantastic, iar atmosfera era irespirabilă. Când le-am explicat cine urmează să vină și-au strâns aparatura plini de respect și s-au mutat în sala vecină, continuându-și treaba. La ora anunțată (17.00) și-a făcut apariția Florin Piersic, în aplauzele unei săli arhipline, cum n-am mai văzut. Era un amurg violet (Bacovia dixit), iar maestrul abia se încălzise dând drumul poveștilor sale nesfârșite. Entuziasmul publicului îl stimula căci se săturase de „turneul” din timpul zilei, când fusese purtat, ca sfintele moaște, pe la Primărie, Prefectură, Consiliul Județean, rectorat etc. Când vorbea mai cu foc, străduindu-se să acopere zgomotele produse de aparatul de sudură din sala alăturată, inevitabilul s-a produs: siguranțele din panoul electric al clădirii au cedat (cel mai deștept cedează primul, nu-i așa?) și în amfiteatru a venit întunericul (Bacovia dixit again). Din fericire, un neon minuscul, cu alimentare pe baterii, plantat deasupra tablei, s-a încăpățânat să reziste, emanând o lumină violacee, de tip disco. Piersic a continuat să povestească unui public avid, care l-a ascultat vrăjit. Aș fi spus că l-a sorbit din priviri, dar adevărul e că umbra lui Piersic la… Bacău abia se profila pe fundalul neonic. Cert e că au fost aproape patru ore memorabile, actorul încăpățânându-se să rămână înșurubat pe scaun, deși i se tot amintea că era așteptat la o cină festivă, cu notabilitățile orașului, încă de la ora 19.00. Când a declarat, emfatic, faptul că se simte foarte bine în mijlocul tinerilor și, mai ales, al tinerelor (pe care doar le intuia în sală), a câștigat definitiv inimile publicului. A plecat, într-un târziu, lăsând în urmă o poveste cu miros greu de carbid…

Revenind acum la întrebările anchetei, trebuie să spun că nu prea cred în puterea cenaclurilor de a crea scriitori. În schimb au avut meritul (horribile dictu) de a fi stimulat manifestarea unor energii creatoare sau, uneori, de a-i fi impus. Rolul cenaclurilor în evoluția literaturii române este totuși greu de cuantificat căci lucrurile diferă de la o epocă la alta, cerându-se contextualizate. De la soarelele găzduite de Pogor și Maiorescu la grupurile și blogurile de astăzi, e-o cale-atât de lungă…

Într-un fel stau lucrurile în secolul al XIX-lea, când „Junimea” exercită o influență covârșitoare asupra culturii române și altfel astăzi, când cenaclurile sunt lipsite de puterea de a mai influența ceva. Să nu uităm însă că junimiștii nu erau doar scriitori, ci și oameni politici, societatea ieșeană acționând ca un grup de presiune, cu legături în rândul lojilor masonice, fapt ce le-a permis să câștige „prima bătălie canonică”. Numai așa îmi explic de ce un gazetar ca Radu Ionescu (autor al unor articole de teorie literară consistente) rămâne astăzi un cvasinecunoscut în vreme ce contemporanul său Maiorescu a acaparat poziția de îndrumător (după unii de critic) oficial pentru epoca respectivă. Nu altfel stau lucrurile cu Eminescu și Macedonski, poeți talentați, cu evoluții diferite, influențate de afilierea la anumite cenacluri/grupări. Așa încât înclin să cred că articolul lui Caragiale „Gâște și gaște literare” își păstrează actualitatea.

Deși sub alte auspicii și cu alte forme de manifestare, la fel de importante s-au dovedit grupări și cenacluri precum „Literatorul” sau „Sburătorul”, ca amintim doar două dintre cele mai cunoscute exemple. Interesant este cazul cenaclurilor din perioada comunistă, în care aș vedea un soi de supape intelectuale, cu voie de la partid, care au putut da iluzia unei oarecare libertăți. Numai așa se poate înțelege (fie și parțial) succesul cenaclului „Flacăra”, fenomen de masă unic în felul său, dar și greutatea unor cenacluri cum ar cel de luni, de marți, „Universitas” sau cele din Iași, Cluj-Napoca, Timișoara etc. unde s-au afirmat autori importanți. De altminteri, numărul lor trebuie să fi fost de ordinul sutelor în toată țara. Cenaclul a reprezentat una dintre principalele forme de manifestare a literaturii române în perioada comunist-ceaușistă.

Cât privește prezentul acestor cenacluri, lucrurile sunt mai complicate. „Spiritul de cenaclu” mai există, dar se manifestă orgolios, individualist, refractar la ideea de autoritate și de (auto)control. Numai așa îmi explic abundența blogurilor și a siturilor cu tematică literară/culturală, majoritatea lipsite de autoritate și chiar de credibilitate. În condițiile amestecului valorilor și al scăderii dramatice a autorității criticii s-a ajuns la o babilonie în care e foarte greu de distins talentul unui autor și valoarea textelor sale.

Cât privește „tipologia formatorilor”, am senzația că s-ar putea mai degrabă vorbi despre o „tipologie a deformatorilor” și despre una „a manipulatorilor”, căci, atât cât îmi pot da seama urmărind sporadic o mică parte a acestui meta- și mega-cenaclu numit Internet (și cu precădere secția Facebook), postacii nu fac altceva decât să-și descarce acolo frustrările, neputințele, amărăciunile, să-și afișeze (ostentativ sau nu) orgoliile și să-și promoveze marfa culturală. Sunt, e adevărat, și opinii credibile, verticale, dar ele riscă să fie acoperite de multitudinea „vocilor critice”. Habar nu am dacă își propune așa ceva, dar una dintre ele este aceea a lui Radu Vancu, în care eu văd unul dintre foarte puținii formatori autentici, de tip cenaclu virtual.

 

***

Felix NICOLAU

Maşinării de atac-apărare

Cenaclurile literare întotdeauna au avut rol de coagulare şi de trasare a unor direcţii. Membrii cenaclurilor literare au rămas adesea în contact şi post-cenaclu, indiferent de locurile unde s-au stabilit ulterior. Pe plan social, aşadar, cenaclurile acumulează un capital de forţă prin promovarea cenacliştilor respectivi. Ideatic şi stilistic, cenaclurile propun abordări, maniere şi reţete nu de puţine ori mai „de succes” decât cele propuse de literaţii izolaţi. Iată că cenaclul are posibilitatea de a valida şi de a impune, funcţionând de multe ori ca un dispozitiv de propagandă. Beneficiile pot fi numeroase, dar nici riscurile nu sunt de ici de colo: imitaţie, manierism şi chiar sufocarea unui talent non-conformist şi non-gregar.

Dacă ne uităm în istoria îndepărtată şi în cea recentă, vedem că cenaclurile au funcţionat ca maşinării de atac ori de apărare, dar şi ca medii de conturare a identităţii. Junimea a contestat franţuzismul anterior, Sburătorul a cocincis cu revoluţia industrială în România, iar cenaclurile optzeciste au susţinut o abordare şi o falangă specifice lor. Această susţinere funcţionează chiar şi la decenii după suspendarea activităţii cenacliere respective. Probabil că această coeziune cenaclieră este stimulată de momente ale modificării arcelor stilistice, precum şi de totalitarismul unor epoci, când comunicarea este sabotată. În prima categorie s-ar integra cenaclurile din perioada 1990-2005, care au fost mult mai numeroase decât se bănuieşte. Un atlas al cenaclurilor post-Revoluţionare ar fi captivant şi util.

După cum s-a constatat în numeroase cazuri, şeful de cenaclu nu este neapărat cel mai valoros literat din acea grupare, însă are anvergură intelectuală mai mare. E adevărat că au existat şi lideri carismatici, cu toate caracteristicile acestei formule: gesticulaţie, energie şi simţ al necesităţilor momentului. În alte cazuri, „formatorul” este cel care vine cu un manifest şi îi stimulează pe adepţi să elaboreze un program.

„Spiritul de cenaclu” funcţionează încă, dovadă cenaclurile existente acum în România. Rezonanţa lor este însă mult redusă. Cenaclurile au cedat teren în faţa grupurilor de pe Facebook. Ce ar fi de remarcat este că nu mai există mari cenacluri ca acum 10-20 de ani, cele care îi interesau atât pe literaţi, cât şi pe amatori, fără ca prin acest public eterogen să se piardă ceva din valoare. Din contră, atmosfera cenaclieră era mult mai vie pe atunci (a se vedea Euridice de la USR şi Agonia, de la Teatrul Naţional). Acum, cenaclurile sunt fie elitiste, restrânse şi rigide ca acceptare a abordării literare, fie mamuţi cu peste 100 de participanţi, unde atracţia sunt folkiştii, iar nivelul estetic este cam pe la nivelul paradigmei şaizeciste, în cel mai bun caz.

 

***

Adrian MUREŞAN

 

„Câtă exigenţă, atâta prietenie”

Cum era firesc, cele mai vizibile tipuri de discurs, care abordează soarta cenaclurilor în peisajul contemporan, sunt acelea care o şi pecetluiesc. În radicalitatea lor, îşi măsoară forţele doi versanţi.

Primul lansează scurt, de pe poziţiile unui iconoclasm comod, inevitabilul mesaj-săgeată: Cenaclurile au murit – ideea că formula a obosit şi s-a învechit, că publicul caută un model restructurant (pragmatism şi viteză) şi nu unul ritualic – repetitiv, iar a mai întreţine flacăra vetustă a cenaclurilor de altădată echivalează cu a face un test driver pentru un motor 4×4 într-un templu budist.

Celălalt versant întrevede, dimpotrivă, un reviriment al cenaclului în anii care vin, pariind pe renaşterea acestui proiect cultural, sub o formulă „novatoare”: lecturile cu public, băile de mulţime ale scriitorilor, paşi bine controlaţi, soluţii eficiente de marketing.

Privite îndeaproape, cele două ipoteze par anume construite pentru a fi uşor sancţionate şi facil deconstruite: dacă prima teorie se limitează la o mai veche constatare de manual nouăzecist, cea de-a doua pare fantezistă, deoarece, deşi îşi freacă mâinile că ar fi dat lovitura, în fapt, confundă termenii: un cenaclu literar nu va echivala niciodată cu lectura publică a unui scriitor, fie el Cărtărescu ori un simplu debutant. Este adevărat, însă, că formele de subzistenţă ale cenaclurilor autohtone (mă refer strict la cele autentice aici) sunt cât se poate de diverse, ele supravieţuind amestecate, adesea camuflate, împreună cu alte tipuri de discurs cultural, de pildă, la pachet cu cel didactic, din universităţi şi până în şcoli de cartier. Fireşte că de aici şi până la mecanismul complex al funcţionării unui cenaclu autentic şi productiv, aşa cum au fost cândva „Sburătorul”, „Cercul Literar de la Sibiu”, „Cenaclul de Luni” sau „Saeculum”-ul, mai este, totuşi, cale lungă.

Sunt destul de îndreptăţit să cred că în peisajul contemporan, mult mai degrabă şi mult prea adesea, cenaclurile literare pier pre limba lor: se auto-subminează şi se auto-compromit cu conştiinciozitate şi perseverenţă. Programul acestei disoluţii seamănă cu sumarul unui spectacol de varietăţi, după cum vom vedea mai jos.

Dăinuie, într-o primă categorie, fel de fel de forme „cenacliere” (dacă e să-mi fie îngăduită licenţa) lovite năprasnic şi iremediabil de tarele unui provincialism senil. Victime ale surâsului serafic, cădelniţând în neştire sub ploile călduţe, ele nu fac decât să numere la nesfârşit ciupercile periferiei literare, reluând mereu numărătoarea de la zero.

Din a doua urnă fac parte formele de pseudo-cenaclu ale ambiţioşilor ridicoli şi semidocţi. Se remarcă uşor prin exotismul, îndrăzneala sau falsa „priză la realitate” a denumirilor pe care le îmbracă. (Stau şi mă întreb, dacă tot există un cenaclu „Artur Silvestri”, de ce nu s-ar face şi unul „C.V. Tudor”?). Limbajul de lemn, autosuficienţa vorbitorilor, delirul encomiastic, polemica agresivă, răbufnirea gălăgioasă a complexelor sub draparea unor ideologii de cameră – toate configurează portretul – robot al acestei aripe „extremiste”. Nu i-aş aborda niciodată pe membrii unui astfel de grup întrebându-i ce merite au în cultura română, cum poate mulţi se gândesc să o facă. Ar însemna să ni se suprapună discursurile. Mai nimerit ar fi să aruncăm o privire asupra tematicii abordate de aceşti retori înnăscuţi. Este suficient să citez la întâmplare, dintr-o destul de recentă „plenară” online a unei astfel de organizaţii („În şedinţa viitoare, se va dezbate tema: ‹‹Elogiul crimei prin prisma imanenţei tragicului din literatura populară – o eroare morală şi estetică?››”), ca să-mi aduc aminte de remarca lui Paleologu din Epistolar, cu privire la „noicolatria” persistentă şi astăzi: „Există în ţară, la această oră, în cele mai variate medii şi cu osebire la euforicii verbali, o iconodulie noiciană îngrozitoare, alarmant de propice şi încurajatoare pentru semidoctismul proliferant.”. Paleologu oferă, de fapt, exemplul unui articol apărut pe atunci într-o revistă de provincie şi aparţinând unui „filozof noicolatru” care, deşi complet ignorant, îşi etala cu mândrie produsul scriitoricesc cu titlul: Eminescu sau o sopho-poieză românească… .

Ca să pătrundem cum se cuvine în universul celei de-a treia categorii din acest peisaj al auto-disoluţiei, trebuie să schimbăm decorurile şi media de vârstă a participanţilor. Din regie, vor face parte acum: alcoolul, fustele scurte, picioarele sexy, rujurile intense. Studenţi ori simpli adolescenţi, capabili să-şi deseneze cu carioca bărbi improvizate, tranşează problema valorii, între două fumuri de ţigară, într-un decor cu veleităţi de artă rupestră, peste care mai cad, din când în când, binecuvântările invectivei.

Dincolo de pastişe şi dincolo de ironii, aceste forme de cenaclu contemporan trebuie să se străduiască a aduce la viaţă cel puţin un inventar sumar, care să asigure o minimală funcţionare în parametri normali ai acestui organism complex: fără creaţie inedită, fără polemică de calitate, fără dezbatere, fără aluzie şi fără o subversiune culturală care să nu fie mimată de dragul frondei gratuite, nu există cenaclu.

Şansele acestei renaşteri – improbabile – a cenaclului românesc le întrevăd, totuşi, prin apelul la două strategii:

  1. Prin aplecarea cu bunăvoinţă şi cu tact, asupra celei de a treia categorii mai sus menţionate, în vederea structurării, eficientizării şi responsabilizării ei. Fără ca proiectata confruntare cu opiniile celorlalţi să se facă în termenii bunului simţ şi în lipsa unor organizatori / mentori, această categorie ar semnifica un faliment în plus, pe lângă celelalte.

  2. Prin coborârea „în cetate” a artistului, a universitarului, a didacticului.

Polemicile de calitate sunt, după cum spuneam, esenţiale: ele atrag publicul, îl incită, îl dezbină şi îl reconciliază, constituind astfel, în mod practic, o formă elementară de igienă publică.  Didacticul poate consolida şcoala gândirii critice, a discernământului, universitarul aduce rafinamentul, problematizarea, nuanţele, etalonul. Underground-ul şi subversiunea culturală le văd ca trebuind a fi păstrate cu sfinţenie. De acolo poate răsări oricând noul „Saeculum”. Cu bun simţ şi cu realism, cu organizatori precum era cândva Radu Săplăcan, al cărui dicton i l-am citat în titlul acestei intervenţii, şi cu o momeală bună, nu se ştie când îi putem pescui de acolo pe noul Groşan, pe noul Ion Mureşan sau chiar pe noul Cărtărescu. Material există, prietenia e cheia.

 

***

Irina PETRAŞ

Despre cenacluri

Cred că nevoia de cenaclu şi rolul acestuia în societatea nu doar scriitoricească depind de timpul istoric, de contexte şi aşteptări.

Junimea, Literatorul, Sburătorul au fost, pentru cultura română, centre de coagulare şi propagare de energii culturale. Ele au funcţionat ca miez al lucrurilor, puncte de fugă şi de reper pentru o societate în care spaţiile de enunţare (cenacluri, reviste, cercuri de lectură) erau încă puţine şi restrânse ca influenţă. Reuniuni, şezători, cercuri, soaréle – ele exersau spiritul critic prin intermediul unui conducător (Maiorescu, Macedonski, Lovinescu etc.) cu clare şi neascunse aptitudini didactice, ajustau expresia şi canalizau talentele cu gândul la consistenţa literaturii naţionale, dar şi cu acela, mai ambiţios, al alinierii ei la standarde europene. Anvergura lor devenea „naţională” în modul cel mai firesc, iar ecoul în viaţa social-politică era nemijlocit. Se iveau direcţii, curente, mişcări, perspective, norme.

În Ardeal, cercurile de lectură aveau, în plus, substratul rezistenţei la efectele asupririi străine. ASTRA, pe de-o parte, Asociaţia Tinerilor Scriitori Ardeleni (1932) şi Societatea Scriitorilor Români din Ardeal (Victor Papilian, 1936), pe de altă parte, organizează şezători literare cu un pronunţat caracter de manifest în apărarea limbii române şi a fiinţei naţionale, în linia, inevitabilă şi neevitată, a Şcolii Ardelene. Comandamentele acesteia din urmă rămân active şi actuale şi după Marea Unire, fiindcă se construieşte încă multă vreme sub ameninţare. Ba, exagerând uşor, aş spune că n-au dispărut niciodată.

După cel de-al Doilea război mondial, cenaclurile – să le numim aşa cu un termen generic – parcurg, în mare, două etape: prima, sub stindard politic direct şi indiscutabil, introduce propaganda pe calea şezătorilor literare organizate (în sensul cel mai autoritar) până la nivel de cartier şi de stradă/uliţă. Proiectul alfabetizării şi al ridicării prin cultură era strâns secondat de educaţia partinică, dar cu o vigilenţă întotdeauna fragilă ori parţial ignorată/ignorabilă. Descinderea în rândul maselor populare cu texte literare de propagandă este însoţită de lecturi (alese, desigur) din clasici. Scriitorii nu se întâlnesc încă din impuls propriu pentru a confrunta idei şi formule (sau o fac foarte discret, din motive evidente), ci îndeplinesc un rol scris până la virgulă de alţii. Derogările de la litera oficială, nu încape îndoială, s-au manifestat neîntrerupt. Asta şi fiindcă un cititor e deja un om mai greu de îngenuncheat – adevăr scăpat din vedere de autorităţi. Doar la Şcoala de literatură, din câte ştiu, se puteau încinge, sporadic, dezbateri aproape de ideea de cenaclu. A doua etapă e cea a conştiinţei de sine a scriitorului român care frecventează structuri discret subversive şi cultivă diferenţa prin lectură. Cenaclul „Nicolae Labiş“ este deja „un cenaclu de foarte bună calitate” (Ion Pop), căci condus de un mare scriitor, Eugen Barbu, talentul său punând în umbră adeziunile politice zgomotoase. La Cluj, Cenaclul Tribuna adună lume multă şi stârneşte confruntări iuţi. Dar mai ales Echinoxul clujean dublează şcolile de literatură şi cultivă libertatea spiritului critic. Spun mai ales Echinox fiindcă acesta a reuşit performanţa unică, la noi, de a forma o şcoală durabilă în jurul revistei omonime şi un spirit al „prieteniei exigente”, cum s-a spus, de o nobleţe/eficienţă de nimeni contestată. Ioan Groşan spune pe bună dreptate că „sângele cultural” al Echinoxului „apă nu se face.”

Cenaclul de Luni, condus de Nicolae Manolescu, are şi el o biografie consistentă, deşi mai scurtă. Cenaclul Universitas (Mircea Martin), Cenaclul de critică, condus de Eugen Simion, cel de Marţi (condus de Marin Mincu, care conduce şi Cenaclul Euridice) marchează deja noul trend, acela al constituirii unei puzderii de centre care să satisfacă orgolii ale vreunui conducător în divorţ declarat cu ceilalţi. După o aparentă acalmie (dată şi de forfota haotică a anilor 90, cu alte, neclare, dar imperioase priorităţi), cenaclurile se înmulţesc, din nou, ca ciupercile după ploaie. Atomizarea indusă de o detensionare bruscă şi adesea nesăbuită a normelor are urmări previzibile. Cenacluri efemere apar/dispar peste tot, cu manifeste fragile şi repede eclipsate de o nouă platformă, grăbită şi fără disciplina unei întreprinderi lucide. Greu de găsit un orăşel care să nu aibă un cenaclu. Cei care scriu se adună periodic pentru a primi certificate de bună purtare scripturală. De multe ori, cei care dau verdicte abia de au absolvit ei înşişi clasele primare ale scrisului. Dar se asigură astfel zumzetul de fundal al interesului pentru literatură, se perfuzează importanţă unui organism considerat de toată lumea în suferinţă. În mod ciudat, deşi feed-back-ul poate fi obţinut instantaneu printr-un like pe net, rămâne ori revine nevoia de a citi faţă în faţă şi de a-l auzi pe celălalt vorbind despre ce ai scris. Blogurile şi conturile facebook sunt „cenacluri” atât de frivol universale, atât de primejdios deschise, încât contabilizarea entuziastă a like-urilor nu ascunde nesiguranţa, insatisfacţia, teama de a vorbi, în cele din urmă, în pustiu. Chiar asta este împrejurarea care a dus la resuscitarea cenaclurilor „pe viu”: o audienţă uriaşă, dar fără chip şi de o generozitate nemăsurată nu poate înlocui nevoia de a fi cântărit şi apreciat de unul care ştie mai bine.

Cenaclul e, totuşi, pentru începători, el lucrează în paralel cu şcoala şi cu instanţa critică a zilei. Astăzi, nu mai suntem începători. Literatura română s-a maturizat de mult. Timiditatea, reticenţa, tatonarea, ascultarea vocii vreunui „înţelept” nu intră în fişa de comportament a tânărului scriitor. El ştie deja mai bine cum stau lucrurile. Uneori chiar ştie, căci numărul tinerilor tobă de carte nu e în scădere, iar dezinvoltura nu le strică defel. Alţii, mulţi şi ei, şi-au constituit mici haite internetice care furnizează aplauzele necesare. Condiţia de începător a fost înlocuită azi de cea de ameninţat. Cenaclul e din nou la modă. Dar el nu mai e chemat să instruiască, ci să apere. Nu face excepţie nici tânărul Cenaclu UBB condus de Ion Mureşan.

Un adaos confesiv: nu cred în cenacluri. Nu confrunt nici un text al meu cu vreun judecător înainte de a-l publica. El, textul, trebuie să rămână întreg al meu. M-au uimit mereu listele de „mulţumiri” care însoţesc multe dintre cărţi (mă gândesc la cele pe bune, nu la prefăcutele mulţumiri către familia care a suportat cu stoicism „dedicaţiunea” egoistă a autorului pentru opera sa), abia de mai rămâne ceva care să nu fi fost dus la bun sfârşit prin colaborare şi trudă umăr la umăr. Nu e vorba de o încredere nemăsurată în ceea ce scriu, nici vorbă, ci, poate, de o exagerată înţelegere a originalităţii. Citesc în singurătate cărţile din bibliotecă, mă consult cu ele şi cu experienţa mea de viaţă, pe urmă scriu. Singură. Fără galerie. Oricât ar fi ea de competentă şi de săritoare.

Din experienţa mea cenaclieră, pot evoca doar o participare la Cenaclul Tribuna, prin 1966-67. Lume multă, fum să-l tai cu cuţitul, vânzoleală, zgomot. Vreo doi se iau la harţă, se întretaie vocile, nu se mai înţelege nimic. Se ridică atunci Eugen Uricaru şi întreabă bubuitor: „Cui prodest?” Nu ştiu la ce se referea, nu mai ţin minte care era tema de luptă, dar întrebarea mi s-a părut că mă vizează. Cui foloseşte?! Mi-am răspuns şoptit: „mie nu!” Şi n-am mai călcat niciodată prin vreun cenaclu. Vorba lui Robert Şerban, „cred că cel mai bun cenaclu este biblioteca mea”.

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]