Robert CINCU

 

Curentul „botanist” în poezia românească din epoca realismului socialist

 

În literatura română a anilor ’50, realismul socialist era curentul dominant, impus politic drept singura opţiune estetică pentru creaţiile literare. Existau, însă, scriitori sau grupuri de scriitori care, din varii motive, au adoptat şi alte soluţii estetice, dezvoltând, astfel, mişcări culturale paralele, contrarii sau tangenţiale realismului socialist. Un astfel de caz este cel al curentului „botanist”.

Fără a avea la bază un program literar foarte clar, mai mulţi scriitori publică (mai ales) în anul 1954 o serie de texte în care imaginarul este unul, prin excelenţă, vegetal. Această opţiune aparent străină registrului socialist, precum şi prezenţa ei la mai mulţi autori, într-o perioadă atât de limitată (anul 1954), creează impresia unui veritabil curent literar, lucru pe care l-au observat şi criticii vremii care, mai ales din motive politice, s-au grăbit să pună capăt mişcării prin apelul la rigorile realismului socialist.

Poeţii „botanişti” nu se delimitează, însă, complet de estetica socialistă, în textele lor fiind numeroase trimiteri la teme precum lupta de clasă sau meritele Partidului şi, inclusiv, dedicaţii adresate Republicii Populare Române. Însă caracterul atipic al textelor se datoreşte mai ales permanentelor metafore vegetale. Mai multe dintre texte, spre exemplu, vor folosi ca metaforă un anumit arbore pentru a face trimitere la ideea de popor. Astfel, un poem semnat Aurel Covaci, intitulat Ce mi-a spus poporul¹, debutează cu următoarele versuri: „Uriaş precum gorunul,/ Din pământ crescut-am falnic/ Şi-i simt sângele năvalnic”. Poemul continuă cu acelaşi discurs al poporului care se compară cu un arbore secular, invocând trăsături precum longevitatea, statornicia sau forţa vitală: „Glie sfântă, mamă bună,/ Tu mi-ai fost mereu aproape…/ N-au răzbit atâtea hoarde/ Rădăcinile să-mi sape,/ Nici să-mi spulbere lăstarii// Vină hoardele de lotri/ Câtă frunză, câtă iarbă,/ Răni în trunchiu-mi să despice…/ Acest sânge n-o să sece/ Ci pe toţi o să-i înece,/ Să priceapă toţi odată:/ Peste mine nu se trece”. Situaţia este similară şi în cazul poemului Stejarul² la începutul căruia autorul, Romulus Vulpescu, face următoare dedicaţie: „Patriei mele, Republica Populară Română”. Textul se concentrează în jurul imaginii idealizate a stejarului: „Prin ramii toamnei vânturi lungi colindă/ Şi scutură, în treacăt, câte o ghindă/ […] Temeinic stă în macinul de vreme,/ dintr-însul taie oamenii poeme.// Iubirea-mi, dogorelnică văpaie,/ un neclintit stejar, ca el, aşa e.// Crăngi izbândite, avântate steaguri,/ cu rădăcini sub ale gliei praguri”.

Există cazuri de poeţi în ale căror texte însuşi eul liric se construieşte exclusiv pe baza unor metafore botanice. Mihai Gavril, spre exemplu, începe tocmai cu această idee poemul Molidul³: „Am crescut ca un molid/ Mai înalt între molizi”. Legătura dintre rădăcinile copacului şi sentimentul apartenenţei sau statorniciei apare şi în acest poem („Rădăcinile-mi adânci/ Prinse îs aici, în stânci”), iar versurile scurte, oralitatea anumitor expresii şi ritmul alert dau textului un caracter folcloric foarte compatibil, de altfel, cu registrul botanic: „Că dacă m-o doborî/ În pământ m-oi coborî/ Şi-oi trăi şi-oi răsuna/ În lăuta ce-o cânta./ Case de-oi acoperi/ Tot molid înalt voi fi…”. Corespondenţe între eul liric şi regimul vegetal sunt şi în poemul Vânt de primăvară⁴, semnat Valeria Boiculesi: „Când vântul primăverii dă să bată,/ când din pământul reavăn aburi ies,/ m-aş vrea o floare mică ne-nsemnată,/ un fir de iarbă, undeva, pe-un şes…”. Delirul floral al autoarei, extrem de metaforizat, se încheie cu o strofă care marchează o întoarcere bruscă la realitate, la condiţia umană şi la patrie: „Dar ştiu prea bine: chiar de-aş fi şi floare,/ tot nu m-aş sătura de câte sunt;/ tot nu m-aş sătura de vânt, de soare,/ de cer senin, de-al patriei pământ!”.

Un ultim exemplu interesant din acest punct de vedere este poemul lui Teodor Balş, Partidul⁵. Avem de-a face aici cu o corespondenţă metaforică directă între Partid şi codru, oameni şi copaci, anotimpuri şi epoci istorice ş.a.m.d. Ascensiunea Partidului şi lupta împotriva duşmanilor sunt câteva dintre ideile care vor fi reluate în mai multe strofe: „De i-au ieşit ca-n basm, în drum, viroage,/ Şi zări de plumb i-au lunecat pe frunte,/ Pădurea-şi căţăra oştimea-n munte/ Suind pieptiş, stâncoasele zănoage// S-aprindă zării soarele în geamuri,/ Să ningă peste el zăpada lunii,/ Cu zmeii lacomi s-au luptat gorunii,/ Frângându-i în puternicele ramuri.”.

Curentul „botanist” însă nu a avut o viaţă foarte lungă. În luna mai a anului 1954 apare în „Scânteia” (ziarul oficial al Partidului) un articol nesemnat, intitulat O vizită la grădina botanică literară⁶. Articolul critica extrem de dur poetica „botanistă”, condamnând cele mai multe dintre texte din cauza „apolitismului” lor: „e vorba de un şablon, de o simplă modă literară, un soi de pălărie vegetală pe care şi-o pune poetul care n-are nimic important de comunicat. El declară că e cutare specie de copac, că rădăcinile lui sunt adânc înfipte în pământul ţării (aceasta e partea «actuală», «politică» a poeziei) că frunzişul i se pierde în nori, că el se ştie că e… nemuritor – şi cu aceasta poezia s-a terminat […] poeziile în genul celor de mai sus seamănă toate ca două picături de apă cu şabloanele poeziei burgheze evazioniste, sfrijite, înstrăinate de viaţa poporului”. Nu doar autorii sunt mustraţi pentru poeziile lor, dar, în egală măsură, şi criticii care îi încurajează sau redacţiile revistelor care publică texte „botaniste”: „Nici critica literară nu rămâne însă mai prejos […] Unde este însă spiritul de răspundere al redacţiilor? De ce unele publicaţii, chemate să-i îndrume pe scriitori, în loc de a combate ticurile literare şi şabloanele, apolitismul şi sărăcia de idei – dimpotrivă le încurajează activ?”. După această inventariere critică a activităţii scriitorilor, criticilor şi a redacţiilor, articolul se încheie cu câteva observaţii care, de această dată, vizează publicul cititor şi, vorbind în numele acestuia, afirmă o nouă serie de nemulţumiri critice: „Cititorii protestează cu tărie împotriva acestor manii literare şi cer ca revistele să publice şi să scoată în evidenţă opere cu adevărat reuşite, demne de a fi citite – şi există destule –, să-i ajute efectiv pe acei tineri autori «rătăciţi în pădure» să se reîntoarcă la înfăţişarea vieţii poporului”.

Atacurile la adresa curentului „botanist” au continuat şi după apariţia articolului din „Scânteia”, de această dată într-un cadru mult mai oficial. Este vorba despre conferinţa (secretă) Uniunii Scriitorilor din iulie 1955, unde mai mulţi participanţi au luat cuvântul condamnând noua mişcare culturală care începuse să înflorească. Aurel Baranga, spre exemplu, spunea: „N-am să insist să vorbesc despre poezia botanică, vă este cunoscut ce aflux de ulmi, arţari este în literatură […] cred că acest lucru s-a întâmplat pentru că şi poeţii noştri cei mai valoroşi nu au fost feriţi în creaţia lor de asemenea înclinaţii”⁷, în timp ce Nestor Ignat asocia „botanismul” cu o încercare „de a fugi de temele de luptă ale poporului nostru”⁸.

Alţi critici au continuat să blameze noul curent chiar şi la câţiva ani după ce acesta încetase să mai reprezinte o mişcare vizibilă în interiorul culturii române. Spre exemplu, într-un raport publicat în 1956 în „Gazeta literară”, Mihu Dragomir spunea: „Înrudit, ca fenomen negativ, este ceea ce s-a numit în critica noastră «botanism». Acest curent a avut, din fericire, o viaţă scurtă, întrucât a fost descoperit şi combătut la scurtă vreme de la naştere. El se mai manifestă, însă, ici şi colo, tentând poeţii să devină goruni, plopi, flori de păpădie sau traista ciobanului. Este, desigur, recomandabil ca tinerii poeţi să se ocupe mai puţin de astfel de metamorfoze şi să caute de a deveni oameni noi, oameni ai construcţiei socialiste”⁹. Un discurs similar are şi Eugen Jebeleanu care pledează pentru o literatură mai puţin variată tematic, stabilă în raport cu estetica socialistă: „«Botanismul» şi «haiducismul» în poezie au fost manifestări de evazionism, menite să ţărmurească orizontul construcţiei socialismului la dimensiunile unui pahar locuit de un trandafir, sau al unui codru de decoruri. Varietatea de stiluri nu poate fi un argument pentru ieşirea din cadrul literaturii puse în slujba poporului, pentru alunecarea spre idei străine. La fel, varietatea de stiluri nu poate sluji de acoperământ «stilului» de tămâiere sau stilului obscur”¹⁰.

Acuzaţii de apolitism la adresa curentului „botanist” găsim şi în volumul lui Mihai Beniuc, Poezia noastră, publicat în 1956: „Apolitism este şi când sufletul poetului se refugiază în plantă sau în copac şi când devine suflet botanic în loc de suflet omenesc. Scânteia a arătat la timpul său necesar această primejdie”¹¹. Criticul îşi aminteşte în rândurile acestui volum inclusiv o conversaţie purtată cu unul dintre poeţii „botanişti” criticaţi: „Când Scânteia a criticat tendinţele «botaniste» […] unul dintre cei criticaţi a venit la mine şi m-a întrebat ce-i rău în poezia lui criticată, poezie despre un gorun, plină de altfel de sentiment patriotic. Numai că era un patriotism sub specia eterului, cum se spune în filozofie, static, metafizic, în care poporul nu există, nici eliberarea lui. I-am spus tânărului poet părerea mea şi mi-am exprimat totodată opinia că Scânteia l-a tratat cu duhul blândeţii”¹².

Anul 1954, care a marcat un aşa-numit punct culminant al „botanismului”, este, însă, unul foarte interesant şi din motive istorice. După moartea lui Stalin în 1953, ajunge la conducerea Uniunii Sovietice N. S. Hruşciov care începe un amplu proces de destalinizare, propune o „coexistenţă paşnică” cu ţările capitaliste şi iniţiază, astfel, un aşa-zis „dezgheţ ideologic” în lumea comunistă. Prin urmare, începând cu anul 1954 Uniunea Sovietică intră într-o nouă paradigmă ideologică, iar în România unii critici încep să facă anumite periodizări în interiorul cărora se vorbeşte despre un nou val (un alt tip) de literatură începând cu anii 1953-1954. Cel mai interesant, în acest sens, este articolul Anul literar 1955, semnat de George Munteanu. Criticul delimitează o perioadă stalinistă a literaturii române (1948-1953) pe care, însă, o consideră depăşită şi discută cu entuziasm despre anumite apariţii editoriale din anii 1954 şi, mai ales, 1955. Anul 1955 este apreciat atât pentru calitatea dezbaterilor critice („Unul dintre fenomenele cele mai semnificative şi mai pozitive prin ele însele ale anului 1955 îl constituie frecvenţa discuţiilor literare, a polemicilor, a înfruntărilor de opinii. Niciodată, după 23 August 1944, nu s-a discutat atâta şi asupra atâtor subiecte ca în acest an”¹³) cât şi pentru textele literare inedite publicate în acest an.

Periodizarea propusă de George Munteanu avea însă să fie condamnată de Partidul Comunist Român care, refuzând categoric destalinizarea, critică aspru orice împărţire valorică a literaturii române înainte şi după anul 1953. Într-un articol cu titlu extrem de clar (Împotriva abaterilor de la spiritul de partid…) publicat în „Scânteia” (1956) se scriu următoarele: „Nu întâmplător unele elemente influenţate de ideologia străină încearcă să nege sau să micşoreze realizările literaturii noastre, născocind false «periodizări» ale literaturii de după 23 August”¹⁴. Alte articole condamnă astfel de periodizări invocând continuitatea luptei ideologice fără pauze sau alunecări spre liberalism: „Anumiţi oameni, cu o redusă pregătire politică şi contaminaţi de ideologia burgheză interpretează destinderea în plan internaţional, drept o încetare implicită a luptei ideologice, o renunţare măcar parţială la principiile marxism-leninismului. Congresul al II-lea al P.M.R. a dat o ripostă categorică teoriilor diversioniste despre o aşa-zisă pauză în lupta ideologică. […] Încercările neserioase de a stabili o periodizare falsă a literaturii noi (1944-1948-1953) ducea fie la negarea realizărilor valoroase dintre 1948-1953, fie la negarea succeselor din ultimii trei ani”¹⁵.

Considerat apolitic (în ciuda numeroaselor concesii vizibile făcute Partidului), apărut într-un an confuz (imediat după moartea lui Stalin, în contextul politic al unei ţări extrem de atente la alunecările ideologice), „botanismul” a rămas în memoria culturală mai ales pentru criticile care i-au fost aduse, devenind în discursul criticilor (chiar şi la câţiva ani după ce curentul încetase să mai existe) un contra-exemplu invocat frecvent. Iar unul dintre lucrurile cele mai interesante legate de acest curent este tocmai forţa sa de contra-exemplu: departe de a trece nevăzut, în ciuda unor opţiuni estetice simple, impactul realizat de poeţii botanişti se oglindeşte cel mai bine în diversitatea criticilor care îl condamnă.

________

[1] Aurel Covaci, Ce mi-a spus poporul în „Tânărul scriitor”, nr. 2, 1954, pp. 1-2

2 Romulus Vulpescu, Stejarul în „Tânărul scriitor”, nr. 3, 1954, pp.21-22

3 Mihai Gavril, Molidul  în „Flacăra”, nr. 7, 1954, p. 16

4 Valeria Boiculesi, Vânt de primăvară în „Gazeta literară”, nr. 7, 1954, p.2

5 Teodor Balş, Partidul în „Flacăra”, nr. 8, 1954, pp. 12-13

6 O vizită la grădina botanică literară în „Scânteia”, nr. 2972, 14 mai 1954, p. 2

7 Mircea Coloşenco (ed.), Conferinţa (secretă) a Uniunii Scriitorilor din iulie 1955, Ed. Vremea, Bucureşti, 2006, p. 50

8 Ibid., p. 328

9 Mihu Dragomir, Raport asupra creaţiei tinerilor scriitori în perioada 1950-1956 în „Gazeta literară”, nr. 12, 22 martie 1956, p. 2

10 Eugen Jebeleanu, Varietate şi unitate în „Scânteia”, nr. 3621, 14 iunie 1956, p. 2

11 Mihai Beniuc, Poezia noastră, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1956, pp. 26-27

12 Ibid., p. 36

 

 

***

 

Antologia poeziei botaniste

 

Aurel COVACI

 

Ce mi-a spus poporul

Uriaş precum gorunul,

Din pământ crescut-am falnic

Şi-i simt sângele năvalnic

Clocotindu-mi viu în vine…

Seva lui îmi suie, darnic,

Val de viaţă-n mădulare…

Şi a fost aşa: de veacuri

Mi-au izbit cu ură trunchiul

Când romane catapulte,

Când oţel de iatagane…

Fulgerele-mi despletiră

Valuri de pojar în ramuri

Din obuze şi şrapnele…

Fost-a braţul să le sece

Lotrilor râvnind cu pismă

Către mugurii mei tineri

Când rosti cu hotărâre:

Pe aicea nu se trece,

Nu se trece!!

Nu se trece!!!

Veacuri, veacuri, sângerat-am…

Sângele-mi sbucnea-n talazuri

Înecând în el vrăjmaşii…

Dar în trunchiul meu puternic,

Ce-nfrunta orice furtună

Sânge tânăr, sânge tânăr

Îmi suia mereu pământul

Prin oricare rădăcină…

Glie sfântă, mamă bună,

Tu mi-ai fost mereu aproape…

N-au răzbit atâtea hoarde

Rădăcinile să-mi sape,

Nici să-mi spulbere lăstarii…

Vină hoardele de lotri

Câtă frunză, câtă iarbă,

Răni în trunchiu-mi să despice…

Acest sânge n-o să sece

Ci pe toţi o să-i înece,

Să priceapă toţi odată:

Peste mine nu se trece,

Nu se trece,

Nu se trece!

(„Tânărul scriitor”, nr. 2, 1954, p. 1-2)

*

 

Romulus VULPESCU

 

Stejarul

Patriei mele, Republica Populară Română

Prin ramii toamnei vânturi lungi colindă

şi scutură, în treacăt, câte o ghindă.

Sămânţa asta-mplătoşată-n solzi

sonor învie pădurene bolţi;

căzută pe tapiserii de frunză,

scobindu-şi drum, se-ndeamnă să pătrunză,

sorbind în ţărna reavănă şi densă

cu mii de guri, vigoare şi esenţă;

în trupul forfotind de vieţi, înfige

picioare suple şerpuind – cârlige;

simfonic, în acorduri vegetale

concentric leapădă cornoase zale,

se străduie-apoi iară şi despică

prin carnea amorţită şi voinică.

Împlântă-n cer albastru de legendă

vibrantă strună de smicea atentă.

 Când trece vânt sfielnic şi ocol dă,

se-ngroaşă trupul, crăngi subţiri dezvoltă,

verzi săbii (în foşnet foile) soboare

cu laude şi imnuri către soare.

Ieri coaja slabă, azi deplină scoarţă,

copacul creşte-n preajmă şi se-nalţă

înfipt adânc ţărânii care-l poartă.

Se rupe-n el tăiş vrăjmaş de bardă.

Temeinic stă în macinul de vreme,

dintr-însul taie oamenii poeme.

Iubirea-mi, dogorelnică văpaie,

un neclintit stejar, ca el, aşa e.

Crăngi izbândite, avântate steaguri,

cu rădăcini sub ale gliei praguri.

(„Tânărul scriitor”, nr. 3, 1954, p. 21-22)

*

 

Mihai GAVRIL

 

Molidul

Am crescut ca un molid

Mai înalt între molizi,

Lângă ploile ce cad,

Lângă fulgere ce  ard…

Iar prin cetinele mele

Arde pulberea de stele.

Rădăcinile-mi adânci

Prinse îs aici, în stânci;

De furtună nu mi-i teamă,

De săcure nu ţin seamă.

Teama dacă mă încearcă

Nu-i furtuna ce s-arată

Ci-i săcurea ascuţită

De vreun lotru rânduită.

Dar nici de săcure teamă

Nu mi-i…

Că dacă m-o doborî

În pământ m-oi coborî

Şi-oi trăi şi-oi răsuna

În lăuta ce-o cânta.

Case de-oi acoperi

Tot molid înalt voi fi…

Ori de-oi legăna copii…

(„Flacăra”, nr. 7, 1954, p. 16)

*

 

Teodor BALŞ

 

Partidul

Din nesfârşita codrului mulţime

El şi-a ales copacii cei mai buni

Şi i-a crescut – pădure de goruni –

Unde-s răscruci de vânturi şi-nălţime.

Zadarnic năpustiră-n el securea,

Furtunile şi viscolele reci;

Gorunii ce căzură în poteci

Născură mai puternică pădurea.

De i-au ieşit ca-n basm, în drum, viroage,

Şi zări de plumb i-au lunecat pe frunte,

Pădurea-şi căţăra oştimea-n munte

Suind pieptiş, stâncoasele zănoage

S-aprindă zării soarele în geamuri,

Să ningă peste el zăpada lunii,

Cu zmeii lacomi s-au luptat gorunii,

Frângându-i în puternicele ramuri.

Spre culmi de aur suie azi pădurea

Şi ocrotind sub streaşina ei ţara

Răpune, hăituind genunii fiara

Şi lotrii ce mai mânuie securea.

Se-nvolbură-ascultând: spre soare-apune

Sunt căpcăuni ce tot mai umblă încă

Frângând molizii în custuri de stâncă –

Şi-ar vrea şi codrul nostru a-l răpune.

Dar de-or cerca, gorunii şi molidul

Călări pe munţii ţării s-or urni

Şi-n faţa lor năpraznică va fi

Atunci, pădurea ce-o crescu Partidul.

(„Flacăra”, nr. 8, 1954, p. 12-13)

*

 

Valeria BOICULESI

 

Vânt de primăvară

Când vântul primăverii dă să bată,

când din pământul reavăn aburi ies,

m-aş vrea o floare mică, ne-nsemnată,

un fir de iarbă, undeva, pe-un şes…

Să-mi steie rădăcina în ţărână,

în izul încă proaspăt de omăt…

Din limpedea văzduhului fântână

Să beau lumina toată, să mă-mbăt.

Să văd ieşind luceafărul de noapte

şi luna peste-nalturi arcuind…

Să sorb adânc dulceaţa holdei coapte

sub pâlpâirea stelelor de-argint…

Dar ştiu prea bine: chiar de-aş fi şi floare,

tot nu m-aş sătura de câte sînt;

tot nu m-aş sătura de vânt, de soare,

de cer senin, de-al patriei pământ!

(„Gazeta literară”, nr. 7, 1954, p. 2)

*

 

Mihai BENIUC

 

Copac bătrân

N-am biografie

Nici cât un copac

Singur în câmpie

Pe un ţărm de lac.

Nimeni nu mă crede

De furtuni de zic,

Că doar nu se vede

Scris pe foi nimic.

Cuiburile care

Cândva le avui

Stau azi în frunzare

Goale, fără pui.

Crengile uscate

Mi-au sporit în creştet,

Scorburi am, căscate,

Am frunzişul veşted.

Oglindită-n apă,

Fruntea mi-i în jos –

Numai frunza-mi scapă

Sus şi luminos.

Dar şi azi ca-n vremuri

Mă-nfior mereu

Când răsari şi tremuri,

Soare,-n vârful meu.

 

(Poezii, Bucureşti, 1959)

 

[Vatra, nr. 6/2015]