Alexandru Mușina – Jurnal (continuare)

 

29 XI.1989

Astăzi iar am pierdut vremea, zăcînd în pat şi citind două romane, unul acceptabil, dar pînă la urmă fără haz, al lui Thackeray şi unul tîmpit al lui Iris Murdoch. Romancierii, exceptîndu-i pe cei mari, în fazele lor bune, îţi dau o groaznică senzaţie de meştereală, sînt ca o mobilă de care ai nevoie, deşi vederea ei nu-ţi face mare plăcere, ba chiar, cumva, te face să simţi întreaga presiune a seriei asupra bietei noastre existenţe, a faptului că, pînă la urmă, „consumi şi eşti consumat”. Lectura neînfrînată a tot ce-mi cade-n mînă e încă un simptom al nevrozei: în fond, citind, nu mai învăţ nimic, ori aş citi mersul trenurilor sau un prospect turistic (ceea ce şi fac deseori!), ori un roman ca cele de mai sus, tot aia ar fi.

Cărţile, care cîndva m-au ajutat, încep să mă apese, mă cretinizează. Pentru că au devenit un refugiu, nu un mijloc de a înţelege mai bine lumea şi oamenii. (Intrigile tîmpite din romane mă ţin „legat”, semnul clar al decăderii: le citesc mai departe ca să văd ce se mai întîmplă, deşi mă plictisesc).

Dar, oare am fost vreodată „o forţă” (intelectuală, poetică), cum îmi place să mă cred? Sau e o formă de compensare a ratării, a acceptării sclaviei, a laşităţii? Dar, pentru a fi curajos, cu adevărat, nu bezmetic, trebuie să crezi în ceva. Eu în ce cred? În poezie, să zicem. Pînă unde, cît sînt gata să sacrific pentru ea? (Par examplu intrigile prostiilor pe care le citesc aproape zilnic îmi ocupă creierul aproape exclusiv pînă la proxima lectură de acelaşi calibru; înainte aveam cît de cît „personalitate”, eram cît de cît autocentrat, acum trăiesc dominat de ultimul stimul/semn exterior ca un alienat sau un submediocru).

Am 35 de ani şi ceva! Desigur, şanse mai am, dar:

– nu sînt constant;

– mi-am pierdut „idealismul”;

– sînt prea speriat de boala mea ca să mă mai angajez serios în ceva.

Am 35 de ani! Plus ceva ce poate fi numit „operă” poetică. De o valoare – pentru mine – neclară. În sensul în care dacă un poet nu e printre cei mari, care sînt citiţi cu pasiune şi după 2-3 generaţii, e ca şi cum nu ar fi. (În epocă, cîţi nu păreau egali, ba chiar superiori – să zicem Gauthier – lui Baudelaire şi-acum nu mai au haz pentru nimeni; bietul Gauthier – ca poet – e ilizibil, noroc cu proza-i „de consum”).

Stiloul – mai bine zis cerneala neagră, românească – a început să mă enerveze: tot timpul trebuie să-l scutur ca să mai scrie. (Cam aşa ar fi şi viaţa-mi intelectuală). Mă duc să-i schimb cerneala (albastră, tot românească, dar parcă nu la fel de proastă).

                                                             *

Ieri, de exemplu, am citit un roman cretin al lui Fr. Sagan. Aşa-şi petrece timpul marele geniu A.M. Gospodar nu sînt, activ social nu sînt, bani nu cîştig, de scris nu mai sînt în stare… Tania are şi ea dreptatea ei. O aproape epavă – eu. De-aia nici nu mai am chef să văd pe nimeni. Toţi mă plictisesc şi cred că şi eu pe ei, deşi – uneori – încerc să fac pe clovnul. Nici măcar pentru copii nu mai am poftă să scriu.

Totuşi, ar trebui să mă apuc şi de proză: e o şansă pentru mine, nu doar ca scriitor. Totul e să nu mă coboare tendinţa – mai veche şi mai nouă – la „conformism”, la decenţă, derivată din complexul stupid al „lucrului bine făcut”, adică meseriaş în proză (în poezie mi-au trebuit ani grei pînă să scap de el, fie şi parţial) – complex generat şi de faptul că-s obsedat că-s într-o cultură „mică”, „marginală”, la care „nu se uită nimeni” (obsesie tipică provincialului – deşi eu, normal, mă cred un geniu universal!)

Boala mea nu cred că poate fi altfel tratată decît prin găsirea unei pasiuni şi a ambiţiei – generozitatea ce-mi e nativă poate lua uşor formele meschinăriei şi egoismului imbecil în lipsa unui ideal care să-i dea „substanţă” şi „formă” – generozitatea un fel de pre-materie din care se pot alcătui/sau nu marile opere sau spirite. (Putem numi generozitatea, al cărei merit nu-mi aparţine, şi „energie”, un fel de negentropie, dar… indienii au dreptate, deşi nu-ţi poţi alege „locul” în care te naşti eşti responsabil şi pentru ce eşti şi, mai ales, pentru ce se va alege din tine în viitor – poate că acest simţ al responsabilităţii l-am pierdut, prins în mizeria din jur, obsedat de ce se vede, de pîrdalnicele şi demonicele aparenţe, de imediat; cred că la 20 de ani eram undeva relativ sus, de-aia am şi avut relativ „succes”, problema-i: mai am resurse la 35? Mă mai pot ridica la loc?)

Atenţie:

– mai generos şi atent cu cei din jur (mai ales Tania şi copiii)!

– să nu mai fumez! (azi iar am tras trei ţigări);

– să-mi educ răbdarea şi să redescopăr plăcerea de a vedea ce-i frumos şi bun în jur şi-n cei de lîngă mine („văzînd” răul, îl şi „inventezi”)!

30.XI

Văicăreala asta continuă (de care sufăr şi eu) vizavi de „micimea” spaţiului nostru cultural, literar e penibilă (Rabelais, par examplu, cîţi cititori previzibili atunci avea?) – spaţiul nostru nu e „mic” (ce să zică suedezii, danezii, norvegienii?), spiritul nostru e „mic”, adică neîncrezător în sine şi uitîndu-se în gura celorlalţi mai mult decît ar trebui. Astea s-au tot spus, dar de complex tot nu scăpăm; eu însumi, cumva imun pînă acum, am început să mă „integrez”, sub influenţa celorlalţi şi din cauza unei anume uzuri a înseşi personalităţii mele.

Uitîndu-mă prin „Registru…”, constat că, din dorinţa de a fi „natural” mă prostesc mai mult decît trebuie, mă arăt mai imbecil şi mai vulgar decît sînt în realitate.

8.XII

Bineînţeles că am fumat. O tensiune crescîndă în aer, dar cei care ar trebui s-o atenueze – spre binele lor – fac, cu inconştienţă, totul ca s-o crească. Ce să fac eu, atunci?! Azi am fost iar la tribunal, cu procesul lui mămica: am văzut cum judecătorii te fură, dar – normal – nu ai ce să zici, cui să te plîngi. Statu-quo-ul se mai păstrează doar pe baza unei crescînde corupţii, a creşterii nedreptăţii.

De aceea la noi nu va fi o tranziţie, ci o ruptură (din păcate – ei, şi ce dacă zic eu „din păcate”?! Oricum nu pot schimba mare lucru). Inconştienţa e maximă: „averile” au sens dacă sînt legitime, adică intră în codul afirmat şi sînt acceptate ca normale de cei din jur; altminteri nu se alege din ele nimic. Atmosferă de final. Dar…

Exasperarea furioasă cu care mămica se descarcă pe mine pentru ticăloşia celor de la judecătorie, nu face decît să mă dezechilibreze şi mai tare: o luptă oarbă cu Vetuţa (şi instituţiile corupte, în care aceasta pompează bani), în timp ce totul se prăbuşeşte în jur, eu mă degradez şi ratez, ea îmbătrîneşte. De multe ori, oamenii te obligă să te gîndeşti la nişte mecanisme stricate.

Pînă la urmă, nu sînt suficient de egoist (deşi toţi îmi reproşează că sînt egoist) pentru a ajunge un mare poet. Şi prea „cuminte”. Dar şi pentru a fi „imoral” îţi trebuie o minimă hărnicie (din punctul de vedere al leneviei – poet total).

Mă învîrt precum vulpea în jurul cozii. Problema-i altundeva: în mizeria crescîndă din jur, în teama tot mai amestecată cu exasperare, în presimţirea unei „explozii” – lucruri despre care, însă, nu scrii nimic. Nici nu te apuci, măcar, de „Le Grand Mal”, singura „scuză” pentru toată căcănăria în care te complaci.

Într-o lume de funcţii, ai curajul să fii un „particular”? Am fost crescuţi într-o „mistică” a mecanismului social, credem în „funcţii”, cum credeau străbunii în imaculata concepţiune: nu întîmplător dictaturile sînt „nereligioase” sau se bazează pe religii care presupun o minimă „mistică” – energia „mistică” a fiecăruia e folosită, orientată spre înseşi structurile totalitare, spre Marele Mecanism.

                                                             *

Clanul mi se duce la ziua lui Tiberiu (7 ani), fiul celebrei Danieluţa. Eu, la cenaclu. De ce mă mai ţin de cenacluri la vîrsta asta? Fiindcă am nevoie de o minimă comunicare şi casnic fiind… Şi oricum e gratis. De-aş avea bani, aş călători.

10.XII

Aproape hotărît să emigrez (lucru la care nici nu m-aş fi gîndit acum o lună chiar), dacă nu se rezolvă cîteva chestii elementare (buletinul Taniei, serviciul meu) şi chiar şi aşa… S-au adunat prea multe nedreptăţi, discrete umilinţe, m-am plictisit să fiu ţinut pe tuşă şi/sau pe la uşile lor de tot felul de proşti sau lichele. Desigur, mă gîndesc că copiii n-au să mai vorbească româneşte, că au să se înstrăineze de mine, dar măcar am o şansă! Să trăiască normal. Şi eu, ca poet, măcar o să cunosc lumea, am şansa de a mai umbla, vedea, de a mai trăi (poate) aşa cum e demn să trăiască un om. Vorbe mari, aiurea. Dar parcă mă simt mai uşurat de cînd iau în consideraţie şi „alternativa” asta. Decent ar fi să lupt aici pentru a fi mai bine, dar prea sînt tocit şi obosit în idealismu-mi social: prea mult am fost păcălit, ca să mă mai lansez în noi entuziasme, chiar dacă acum sînt ceva mai lucid. E groaznic la 35 de ani să descoperi ce fazan erai la 21 şi ceva (cînd am intrat în P.C.R.) şi ce laş după aceea (nici măcar drepturile – fie ele şi limitate – de a acţiona „din interior”, ca m.d.p. nu le-am folosit). Ne văităm, dăm vina pe alţii, aşteptăm să acţioneze şi rişte alţii, fiindcă sîntem un neam bătrîn şi hîrşit, care-a luat prea multe plase şi n-are nici măcar un minim „orgoliu”. (Ce-a mai avut, au distrus ruşii şi oamenii lor – atît de bine găsiţi!!!)

Un jurnal imbecil. Substitut. Prost şi ăla.

 

 

[Vatra, nr. 9/2015]