Adriana MOICA – Aventură bucolică

 

Actualitatea literaturii contemporane stă sub semnul unei neliniştitoare recuperări a trecutului într-un dialog fertil şi febril cu prezentul, având drept motiv central regândirea ironică şi critică a acestuia în notele unei redimensionări a realităţii percepute în permanenţă dual: pe de-o parte, afirmată, iar pe de altă parte, negată. Această coordonată pare să ordoneze şi să potenţeze scurta istorioară a lui Mihai Dragolea, Proces de creponare cu păianjeni, zmeură şi ceaţă*. Inocentă în discreţia puţinelor pagini care i-au fost rezervate, povestioara se construieşte pe acelaşi tipar, devoalat încă din titlu, creponarea, în fapt, un proces uniform şi unitar, căci ceea ce revelează o faţetă a lumii, adumbreşte o alta, în timp ce fiecare personaj eclipsează un alt caracter ale cărui secrete au fost dezvăluite fără pudoare.

      Stilul epistolar consacrat dă prospeţime unei profunde introspecţii ce se naşte mai degrabă spiritual decât imanent, căci reîntoarcerea în satul natal oferă posibilitatea unei reîntâlniri cu sine, în analiza unei copilării pierdute se regăseşte nostalgia legendei personale grefată pe faţa fiecărui personaj, căci fiecare îşi asumă istoria şi îi dă glas în dialogurile vii ce se reproduc în monologul ficţional al unui fiu rătăcitor reîntors în sânul lui Avram. Creponarea este ordinea în care se produce aventura interioară şi totul primeşte dimensiunea unei psihanalize în care metaforele obsedante revigorează tensiunile sufleteşti şi reduc din anvergura unei melancolii greoaie. Acest procedeu de rememorare se suprapune firesc peste dispunerea cronologică a  evenimentelor în ordinea reamintirii lor, căci unei bucle atemporale, de culise, îi corespunde o obiectivare extrem de concretă a evenimentelor în cotidian, suprapunerea având rolul de diminuare a încărcăturii sentimentale ce se conturează odată cu secvenţele de anamneză.

          Un rol important îl joacă ceaţa, care, subtil, face trecerea dinspre realitate spre amintire, dinspre conştient spre subconştient şi este zona de interludiu ce favorizează spontaneitatea unui discurs extrem de obiectivat şi în acelaşi timp personal. Universul provincial, satul Dominin, devine un spaţiu parazitar, care se deschide în conştiinţa invadată de alte spaţii recurente: Paris, Europa, America, acestea fiind fundaluri survolate din perspectiva unei poveşti pe care o suportă şi o nuanţează. Nu există elemente de culoare locală care să facă distincţia între cronotopuri, căci toate sunt uniformizate în acelaşi discurs de recurenţă în care primordiale sunt caracterele ce se conturează şi care trădează iscusinţa caracterologică a scriitorului, dotat cu profund spirit critic, iar nu inventarul geocritic, care doar susţine nuanţele ironice şi autoironice.

        Fina observaţie caracterologică şi inventarul caracterelor ilustrate dezvăluie un univers populat de indivizi ale căror trăsături ilustrează decăderea şi starea mizerabilă în care îşi duc existenţa, lipsa de scrupule sau demnitate sunt tocmai elementele care stârnesc simţul critic al scriitorului, stupoarea fiind cuvântul de ordine al acestui caracterolog, care dă în vileag starea de însingurare cruntă, împinsă până la dezumanizare, prin care trece până şi populaţia unui sat oarecare: „eu stau de vorbă cu un om obosit, bătrân şi singur, într-o curte îngrijită, lângă un râu liniştit. Decorurile în care ne mişcăm sunt ca de pe alte planete, fiecare. (…) Dacă, în anii din urmă, s-a dezvoltat ceva riguros (doar  suntem într-un interminabil „proces de dezvoltare”), spectaculos chiar, acel ceva a fost însingurarea cu mască. Am perceput-o vag la început, dar de înţeles, n-o înţeleg nici acum.” Trauma acestei comunităţi este, aşadar, însingurarea peste care indivizii afişează masca nepăsării, a indiferenţei, a ignoranţei faţă de propria lor condiţie umană, semne ale unei indolenţe spirituale ce reverberează în fiecare gest purtat şi afişat în văzul tuturor, în limitele unor aparenţe salvatoare, pe care, pentru a putea supravieţui şi exista în aceste condiţii, trebuie, obligatoriu, să ţi le însuşeşti şi să le foloseşti: „am dat să mă îmbrac cât mai decent, ca pentru ieşitul în lumea Domininului, e masca obligatorie, purtată cu dezinvoltură de toţi.”, pentru a nu cădea pradă unei serii lungi de lamentaţii inutile: „m-am obişnuit să pierd de toate, de la o vreme nici nu m-am mai împotrivit. N-am mai fost atent decât la ritmul degradărilor succesive, nu mai ţin minte să mă fi opus cât de cât elocvent.”

            Cele două simboluri simetric dispuse în prima parte a povestirii, zmeura şi păianjenii, trădează obsesia recuperării unei dimensiuni temporale apuse, păianjenii ţes mrejele unui prezent derizoriu peste amintirile prăfuite ale trecutului neclintit, pe când zmeura, simbolul veşnicei tinereţi, ademeneşte şi promite tinereţea fără bătrâneţe. Fiorul singurătăţii se activează în apropierea acestor ţinuturi feerice şi redă imposibilitatea convertirii unui astfel de timp la o nouă condiţie. În faţa acestei avalanşe a derizoriului doar natura pare să se stea neînduplecată, căci zmeura, păianjenii, urzicile păstrează esenţa unei existenţe necurmate de vicisitudinile istoriei necruţătoare: „între ramurile tufişurilor ivite în cale se întind nenumărate fire strălucitoare, parcă ar fi semne ale virginităţii spaţiului în cauză, pe acolo n-au mai trecut nici animale, nici oameni. Autorii-păianjeni nu se văd nicăieri, aceştia nu socializează aşa cum fac ai mei, (…)”. Într-un astfel de timp primordial se ţes istorii personale inedite, pleiada de caractere care populează universul ficţional conturează o pletoră de idei ce parazitează, prin prezenţa lor, un univers noomorfic, în care doar esenţele sunt readuse la stadiul de valori consacrate. Aceste caractere inaugurează un timp anost care se reduce la simple intrigi personale, contaminând prospeţimea universului provensal cu lingoarea unui timp de sfârşit de veac.

            Discursul extrem de familiar, specific de altfel stilului epistolar, trădează o veritabilă măiestrie a scriitorului de a mânui cu iscusinţă arta monologică, asumarea propriului punct de vedere într-un ton familiar, fără cochetării maliţioase, ci doar cu observaţii personale făcute la rece, ilustrează capacitatea acestuia de a da frâu liber vocii interioare pentru a contura un adevărat univers adaptat la ordinea interioară şi racordat la pulsul unei întregi comunităţi reprezentative. Viziunea despre lume a scriitorului se reduce la existenţa unei zone de profundă încărcătură mistică în care redescoperirea sinelui este concomitentă cu regăsirea unui timp ancestral, mitic, în care reconstrucţia identitară nu este determinată decât de propria aventură sufletească şi de condiţia asumată. Acestei ultime observaţii îi stă mărturie partea de final în care naratorul-personaj îşi recunoaşte ipostaza ultimei sale deveniri, aceea de navetator, în care, ironic, se recunoaşte ca fiind un raisonneur, un voyager de ocazie, având ca principală atribuţie descoperirea zonelor de pulsaţie interioară în această lume vandalizată de simţul comun al incertitudinilor.

_____________

* Mihai Dragolea, Proces de creponare cu păianjeni, zmeură şi ceaţă, Paralela 45, Pitești, 2013

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2016]