Ovio OLARU – 2005 revisited

Se spune că discuția despre douămiism în peisajul poetic actual e una cu rezonanță din ce în ce mai scăzută. Douămiismul în formula lui neoexpresionistă, viscerală, mizerabilistă, radicală, scabroasă etc și-a epuizat valoarea de șoc și-a devenit pentru mulți o emblemă a veleitarismului. Contextul social al perioadei de tranziție a dispărut, iar nucleul revoltat se păstrează din inerție. Sunt numeroși cei care consideră că douămiismul poetic nu presupune nimic mai mult decât banalitatea faptului cotidian, derapajul biografic și marketingul propriei ratări. Un melanj, așadar, ușor de falsificat, ceea ce face ca ducerea mai departe, chiar și în cheie potolită, a proiectului poetic milenarist să fie privită cu suspiciune.

Categoric, milenariștii își aruncă încă umbra superbă peste discursul liric actual, în special pentru că până în anul 2016, jumătate din ei sunt deja canonizați, iar cealaltă jumătate au dispărut sau și-au pierdut relevanța. Există însă o serie de poeți care ies din nou pe teren după o lungă pauză, încercându-și norocul la prelungiri și uneori chiar reușind să salveze jocul.

Unul dintre aceștia este t.s. khasis. Debutat în 2005 la editura Vinea cu Arta scalpării, khasis a scos în regim samizdat petea la prânz în 2008, ca în 2015 să revină cu aparenta naturalețe a vieții*, publicată la Casa de Editură Max Blecher. Cartea e structurată în două grupaje, un cățel mecanic, un poster cu luna și supravegheat, cel din urmă ocupând două treimi din corpusul volumului și reprezintă un singur poem macro, aluvionar și pluristratificat, analeptic în tehnică și împrăștiat iremediabil în construcție.

Primul grupaj adună poeme scurte din sfera faptului cotidian, însă, dacă la douămiiștii «clasici» primează focalizarea 0, prezentul continuu și expresia rapid-violentă, eșecul trece la khasis prin filtrul melancoliei suverane și a regretului târziu. Filmicitatea și atenta scenografiere a experiențelor duc textele în direcția lui Sociu din Cântece eXcesive, chiar dacă poemele nu sunt la fel de ample sau livrate cu aceeași naivitate tragică: „ne țineam de mână ca doi îndrăgostiți și chiar credeam că-i așa,/ dormeam unul pe umărul celuilalt în compartimente/ doar ale noastre, în ritmul lent și amplu al personalului de petroșani./ ea avea 17 ani, speranțe mari și stil, eu 18, deja alcoolic./ după ce ne-am luat lumea-n cap// lucrurile s-au schimbat pentru totdeauna. Câteodată mă gândesc la/ ochii ei albaștri și nu-i pot compara cu nimic, la holul unui hotel cu covor roșu/ în care am împărțit ultimul sandvici cu șuncă, la avortonul pe care/ pretindeam că-l iubim mai mult decît pe noi înșine// -am și eu o viață, te rog nu mă mai suna, e suficient. da, era suficient/ au fost ultimele ei cuvinte, și de-atunci i-am uitat numărul de telefon./ nu știu nimic despre dragoste, nu știu nimic despre moarte, nimic despre extratereștri,/ uneori urc și cobor cu liftul și-mi spun: las-o baltă, omule, las-o baltă// și asta-i tot ce se întâmplă cu adevărat“. Poeme de altfel foarte bune, însă influența, deloc imputabilă în sine, devine problematică la o discuție despre repere poetice. Discutând, însă, despre primul grupaj, e de remarcat lipsa omogenității calitative. Acesta este, poate, pericolul volumelor-proiect: independența câtorva poeme e sacrificată de dragul suprastructurii, fiind relevante doar în măsura în care susțin povestea. Câteva hituri evidente domină incontestabil și salvează, implicit, primul grupaj  (ne țineam de mână, depinde numai de tine, serghei, ești doar un pic trist, depresiv, andrei cikatilo a vrut să demonstreze), reușind să funcționeze independent de poemele înconjurătoare, în timp ce altele, alcătuite sub forma unor dialoguri și lipsite de forță, nu fac decât să umple paginile: – mi se rupe, i-am zis, mi-am petrecut întrega noapte […].

Un reflex douămiist e acela de a pune lectorul într-o situație dificilă. Dincolo de atitudinile épater la bourgeois, relativizarea punctelor de vedere produce același efect de alienare. Fredy, li po și pong, personalități paralele uneori psihopate, alteori duioase, alcătuiesc o prelungire ipotetică a realului, transformând magazinul sau intimitatea apartamentului în crime scenes. Ca la psihopații clinici, stările antitetice alternează, duioșia e dezamorsată brusc și violent: „pong se întreabă dacă e capabil// să înșiruie cu o voce inexpresivă jucăriile împrăștiate prin curtea/ în care iarba necosită a căpătat o culoare atât de personală/ încât nuanțele și zgomotele pot fi prinse în palme și expuse în toiul amiezii,/ fântâna înconjurată de tufe de mentă, cei câțiva// meri sau pur și simplu să descrie pacea unor vremuri obișnuite,/ însă începe să explice mecanismul unui taurus pt-99 și eficiența/ automatului mac-10“. Figurile sunt proiecții ale tendințelor psihopate, mixaj între Ted Bundy –fetișizat de câteva ori – și Hannibal Lecter: o schemă devenită altminteri loc comun, venind totuși nu din supralicitarea ironică și exploitation ca la metodistul Drăgoi, ci livrată neașteptat și în foarte puține instanțe explicitată. Tocmai refuzul acestei explicitări îi asigură duritatea. Procedeul jucăriilor identitare e utilizat conștiincios și tehnic, fără să împingă textele în sfera kitschului violent. Oprit în gesturi banale de miraje post-traumatice, fără să producă, totuși, o mutație în orizontul de așteptare al cititorului.

Adesea se întâmplă ca întinderea unui poem să-l extermine calitativ, în măsura în care el devine aluvionar și greoi. Acesta e și problema celui de-al doilea grupaj, un poem amplu despre perioada psycho sub supraveghere medicală – de unde și titlul grupajului –, poem cu mize ambițioase care combină discursul biografic cu un soi de mitologie a instituției spitalicești. Efortul de legitimare a experienței instituționalizării eșuează însă în supralicitare, în măsura în care miza poemului se epuizează încă din primele pagini. Și asta, pentru că mizanscena nebuniei corespunde  clișeului sanatoriului în formele lui imediat recognoscibile: un spațiu alienat, inuman, topos al ratării actualizate constant, fără ieșire: „nu știu ce ser în buci“, „ești confuz omule total confuz“, „cum naiba am ajuns aici“, „ieșim din saloane ciufuliți devastați“, „tăieturile de pe antebraț/ sunt doar avertismente semnale de alarmă“. Vocile colegilor de salon – gobe, leonard, amariei –, dublate de amintirile figurii centrale și frânturi incoerente dintr-o ipotetică existență post-spitalizare transformă poemul într-un delir irespirabil. Volumul e visceral și, dacă ignorăm halucinațiile violente sau le ordonăm nomenclaturii medicale, foarte down-do-earth. În acest context, inserția textualistă „ctrl+s“, care pune întreaga experiență altminteri foarte concretă în paranteză, situându-se deasupra evenimentelor, pare artificială. Implicat total în patologia proprie, khasis renunță la angajare prin acest gest singular, nedus până la capăt și fără semnificație evidentă în economia volumului.

Atitudinea de cowboy singuratic, romanțarea excluderii din societate și clișeul traumei unice, irepetabile, cea care la douămiiști se traducea printr-un refuz categoric al solidarității, suferă în poem o mutație de perspectivă. Nebunia e în acest caz o traumă comună, deși nu-i lipsește superbia autocontemplației. Urmărind formula lui Ioan Es. Pop, care se erijează în PR-ul exclușilor din pantelimonului 15, imaginarul carceral este la khasis unul al resemnării, al solidarității în mizerie și labilitate psihică. Bolnavii alcătuiesc „o familie de maniaci“ în care vocea auctorială își asumă rolul de purtător de cuvânt, anunțându-și, printre altele, propriul eșec iremediabil: „e deja întuneric/ îmi dau seama și momentul în care/ îmi dau seama/ corespunde/ cu replica ei de acum câteva ore:/ mă cac pe talentul tău –/ și eu dragă/ și eu.“

În concluzie, un lucru e cert. Volumul lui khasis, deși impecabil scris, e anacronic. Criteriile valorii s-au schimbat din 2005, iar poezia anului 2016 nu poate privi aparenta naturalețe a vieții decât ca pe un remake satisfăcător, care însă nu poate produce nicio mutație în actualitatea literară.

__________

* Casa de Editură Max Blecher, București, 2015.

 

 

 

[Vatra, nr. 5/2016]