Nichita DANILOV – Povestea unui om foarte harnic

I

 

            Cică a fost odată un om foarte harnic care tocmai din pricina hărniciei sale a dat de bucluc. La început omul foarte harnic a trăit într-un sat uitat de lume, ca mai toți oamenii, nici mai prost, nici mai bine decât alții; însă iată că a trecut timpul și, într-o bună zi, fără a sta prea mult pe gânduri, omul și-a pus coada pe spinare și a plecat la oraș. Și odată ajuns acolo a început toată nebunia.

Căci, ajungând la oraș, omul harnic a început să trebăluiască de dimineață până seara de nu mai încăpea lumea de munca lui. Și nu știu cum s-a făcut și desfăcut, dar pe măsură ce omul nostru devenea din ce în ce mai iute și mai robace, toată lumea nu numai că s-a lenevit, ba s-a și pervertit la rele. Un  timp, oamenii munciră așa, în dorul lelei, învârtindu-se aiurea prin casă sau pe străzi. Când se săturau de hoinărit, intrau în câte o bodegă, trăgeau un țoi de rachiu, priveau tăcuți pe geam mașinile ce se opreau la semafor, mai cereau unul, după care se retrăgeau la casele lor și ațipeau. Un timp lucrurile au mers destul de bine și în ciuda excesului de zel afișat de omul harnic, oamenii și-au văzut de treburile lor. Apoi, încetul cu încetul, indolența i-a cuprins pe toți. Văzându-i căzuți în apatie, omul harnic la început s-a întristat. „Nu cumva, și-a spus el, zelul de care am dat dovadă a avut darul de a le paraliza spiritul și a le tăia orice inițiativă?” Dar, tot el, după o clipă de meditație, și-a spus: „Totuși, zelul meu ar fi trebuit să le servească drept exemplu. Prin urmare, n-am de ce să mă simt culpabil. Ei singuri sunt vinovați pentru lenea și delăsarea lor. Să-i las în voia Domnului…” Și i-a lăsat.  Decăzând, oamenii s-au lenevit de tot. Podelele nu mai erau dereticate cu săptămânile, trotuarele și străzile au început să fie din ce în ce mai murdare. Casele începură să se încline într-o rână, și animalele, parcă, la fel. Lenea s-a întins peste oraș ca o plagă. N-a scăpat de ea nici un muritor. Dar nu numai oamenii deveniseră leneși, ci și animalele, copacii și plantele, ba și lucrurile abandonate pe casa scărilor și-n curți. Unii au  început să se lenevească la bătrânețe, pe alții i-a prins lenea la tinerețe și s-au pus pe tânjeală, iar altora lenea le-a făcut pocinog din fragedă pruncie, de cum au ieșit din burta mamei lor; și așa cum s-au născut, așa au și trăit, și așa au îmbătrânit, fără să lase vreun folos în urma lor, fie-le, dar, țărâna ușoară, căci, din pricina lenei, au avut greu de pătimit.

          Nu e ușor, desigur, să fii harnic și să trebăluiești aiurea de dimineața până seară, dar să fii leneș și să stai zile, săptămâni și ani în șir, fără să miști un deget și să te îngrijești de hrana și de sănătatea ta, e, parcă, mult mai greu. Fiindcă omul harnic n-are timp să gândească prea mult, el face și desface încercând să ajungă acolo unde  alții n-au ajuns, în timp ce leneșul gândește atât de încet, încât nu ajunge la nici un capăt cu gândurile lui, lumea aceasta de multe ori e dată peste cap. Dacă harnicul și leneșul s-ar înțelege între ei, atunci în mod sigur am trăi mai fericiți.

         Privind orașul cuprins de letargie, omul harnic părea satisfăcut de munca sa. De multe ori seara, în puținele și scurtele momente de răgaz, stătea întins într-un hamac larg pe terasă, își sorbea alene narghileaua, gândindu-se la ce avea de făcut a doua zi. Și în timp ce se gândea, pe față i se așternea un zâmbet larg de mulțumire. Atunci, suflând mici și întortocheate rotocoale de fum peste urbea adormită, își aducea aminte de o anecdotă pe care oamenii o spuneau pe seama sa. Faptul acesta, desigur, se întâmplase demult, când mulțimea încă nu căzuse cu totul în prostrație și oamenii încercau să facă haz de necaz. Acum însă nimeni nu mai scornea nimic, și lumea devenise mult mai tristă. Iată însă cum suna anecdota: Cică, cârcotea lumea pe la cârciumi, într-o bună zi omul harnic, din pricina hărniciei sale, a avut un accident. În timp ce curăța cartofii, cuțitul i-a lunecat din palmă și i-a retezat podoaba bărbătească. Dând dovadă de multă cerbicie și de sânge rece, omul harnic nu s-a impacientat. Apucându-și podoaba cu două degete, a ridicat-o în dreptul ochilor și a clătinat din cap. Apoi a lepădat-o în coșul de gunoi și a început să fluiere. Și așa cum fluiera, deodată în fața lui s-au arătat un cal și-un elefant. Omul harnic a măsurat din ochi paloșul năbădăios al unuia și buzduganul măreț al celuilalt, și iarăși a clătinat nemulțumit din cap. „Nu, și-a spus el, potența mea nu trebuie să se oprească aici.” Drept care omul harnic și-a făcut singur un transplant, înlocuindu-și bărbăția aruncată la coșul de gunoi cu o trompă de elefant. O vreme, cică, vorbeau gurile rele, cât mai putură vorbi, lucrurile au mers ca unse. Cum bărbații, lenevindu-se, nu-și mai onorau consoartele, le-a onorat el, omul cel harnic, omniprezent și omnipotent. În indolența lor, desigur, femeile  nu au realizat nici substituirea bărbaților de drept, nici înlocuirea podoabei masculine cu trompa de elefant, astfel că omul harnic și-a îndeplinit misiunea sistematic, cu mult zel. Făcând într-o bună zi bilanțul escapadelor sale diurne și nocturne, ajunse la o cifră impresionantă, pe care ar fi invidiat-o orice Casanova sau Don Juan. Ba chiar privind femeile cum zăceau în letargie, bărbatul și-a spus: „Aș putea popula orașul cu copii harnici și frumoși.” Dar tot el, meditând mai bine, mormăi: „Mă gândesc, totuși, că afacerea aceasta nu m-avantajează de fel, căci, ajungând la maturitate, proprii mei copii, fiind harnici la rândul lor, mi-ar surpa autoritatea. Și atunci?! Și atunci:  odată ce mi-am câștigat acest statut, va trebui să-l păstrez cu orice preț. Starea de lehamite și lenea trebuie să domnească pe vecie în acest oraș. Singur om harnic trebuie să fiu doar eu. Prin urmare: nu! Nu-mi trebuie urmași!”

            Luând această hotărâre, omul harnic a dat de necaz, căci trompa cu era dotat a început, ca să zic așa, să-i joace feste. Astfel că atunci când omul harnic trecea prin oraș, în urma lui trompa sustrăgea din vitrină câte o păpușă și i-o băga în fund. Făcând o introspecție și analizând cauzele încurcăturii, bărbatul nu se pierdu nici acum cu firea, ci își spuse: ”Deși-s robace, dar nu-s hapsân din fire, cum zic cârcotașii, am să iau și am bag toate trompetele sustrase din fundul meu, în șezuturile lor. Astfel am să construiesc o lume mult mai veselă…” Și așa făcu.  Și cum leneșii aveau digestie destul de tulbure, la ceas de seară, dar mai cu seamă noaptea, orașul era potopit de sunetele trâmbițelor, dar și de tot soiul miasme grele. Anecdota aceasta circulase un timp făcând să se amuze urbea. Acum însă locuitorii se leneviseră atât de mult, încât nimeni nu-și mai amintea de ea, cum nu-și amintea nici de alte istorii. Toți trăiau cufundați în indolență și lipsă de bun simț.

Și pe măsură ce delăsarea și lenea își puneau stăpânirea pe oraș, habotnicia omului harnic devenea de neoprit. Noaptea omul harnic ridica gunoaiele aruncate pe străzi și mătura orașul. Dimineața, mânuind cu dexteritate pămătuful, săpunul, briciul bine ascuțit, penseta, drotul, foarfecele, pieptenele, peria de păr  și alte ustensile de acest fel, le pregătea leneșilor în același timp toaleta și micul dejun, pe care leneșii îl înfulecau, de obicei, dormind cu gurile căscate, culcați în paturi sau întinși pe trotuare. La prânz, le aducea prânzul. Iar seara – cina. Îngânând  arii din Rigoletto, bărbatul grozav de harnic arunca în gurile larg căscate ale asistaților bucăți de carne și de pâine, până când leneșii adormeau, scoțând sforăituri și alte zgomote ciudate prin toate orificiile cu care creatorul în bunătatea sa fără de margini a înzestrat ființa umană pentru ca această să viețuiască în pace și fericire pe pământ.

Ascultând concertul de trompete și inhalând miasme pestilențiale, omul grozav de harnic se îndoia, câteodată, în sinea sa, de bună intenție a creatorului, precum și de buna croială a acestei lumi.

„Poate că, își spuse el, mânat de impulsul său,  Dumnezeu a greșit, neacordând prea multă atenție unor amănunte legate de caracterul omului și de păcatele lui și s-a grăbit să se ducă la odihnă în a șaptea zi a facerii. Nu cumva, tocmai din pricina acestei zile, în care Dumnezeu a huzurit, omul s-a lenevit și el? La ce ne trebuia, de fapt, această zi?” se întrebă el. „Pentru ca omul să se gândească la sine însuși și la propriul său destin, medită el. Numai că gândirea l-a împins pe om spre somn și lene. Și-acum, iată unde am ajuns!” „Eu n-am nevoie nici de somn, nici de odihnă, conchise el. Eu mă odihnesc și dorm muncind.”

II

 

În timp ce urcat într-o camionetă hrănea leneșii ce zăceau întinși pe trotuar, omul harnic își spunea în sinea sa: „Oamenii aceștia, în nesimțirea lor, ar trebui să dea dovadă de recunoștință și să-mi spună mulțumesc sau bogdaproste, altfel chinul meu nu și-ar avea rostul. Ei însă sunt prea indolenți să facă asta. Prin urmare nu trebuie să mă aștept din partea lor la nici un fel de recunoștință. Poate dimpotrivă. În fond, continuă el, eu nu fac altceva decât să-mi îndeplinesc menirea pentru care am fost trimis aici, iar sentimentul datoriei împlinite va suplini din plin nerecunoștința lor.” Zicând acestea, omul cel harnic începu să fredoneze din nou aceeași melodie, gândindu-se la sine însuși și la menirea omului pe pământ. Prin mintea sa robace treceau fel de fel de gânduri. Astfel, el se întreba de ce Dumnezeu a plămădit omul din lut, deși avea și alte materiale la îndemână. Dacă ar fi fost clădită din piatră sau din fier, carnea omului, desigur, ar fi fost mai rezistentă. „Pesemne, își spuse el, lutul era mai ușor de mânuit, iar Dumnezeu deja visa la ziua de odihnă, și faptul acesta l-a moleșit.”

De asemenea, omul harnic se mai gândea și la faptul că izgonindu-i din rai pe Adam și Eva, Dumnezeu i-a blestemat, și i-a condamnat să-și câștige pâinea cea de toate zilele cu sudoarea frunții. Și asta s-a întâmplat, pe semne, duminică. „De ce duminica și nu în altă zi?” s-a întrebat el. Pentru că Duminică era sărbătoare, iar Dumnezeu se odihnea.

„Dumnezeu l-a rugat pe Adam să îngrijească de grădina Raiului. Drept răsplată, i-a dat voie să mănânce din roadele tuturor pomilor, numai din roadele pomului cunoașterii binelui și răului nu. La îndemnul șarpelui, Eva l-a ispitit și pe Adam și acesta a mușcat din măr. Duminica i-a fost dată omului pentru odihnă. Dar iată că odihna l-a împins pe om spre păcat. De ce nu a vrut Dumnezeu ca omul să trăiască în întunecimea minții precum toate dobitoacele, fără să cunoască binele și răul? Și, totuși, eu cred că Domnul s-a mâniat peste măsură, nu din orgoliu, ci pentru faptul că a fost trezit din somn. De aici, și nervozitatea sa…”

Când se gândea la Dumnezeu, omul cel harnic nu-și ducea gândurile până la capăt din teama de-a păcătui. De data însă îndrăzneala lui trecu granița obișnuită și omul cel harnic, luat de avânt, îndrăzni să-l mustre pe Dumnezeu, zicând: „Dacă n-ai fi lenevit, Doamne, în cea de-a șaptea zi, lumea ar fi arătat acum cu totul altfel…” Și zicând aceasta, îl apucară fiorii. „Iartă-mă, Doamne, dacă am păcătuit cu gândul”, zise el, dar nu se liniști. ”Iată – continuă el – tu l-ai condamnat pe om la muncă, iar eu, făcând totul în locul lor, le-am redat oamenilor libertatea. Oare leneșii aceștia nu trăiesc aici ca-n sânul lui Avraam?!”

 Și în timp ce-și spunea toate astea, în fața ochilor îi apăru un oraș adormit, plin de tonomate, care funcționau aproape de la sine, scoțând ca dintr-un corn al abundenței tot felul de fructe exotice, dar și pantofi, sutiene, portmonee și poșete, pudriere, lame de ras, costume, rochii, ciorapi, rujuri, înghețate, cercei, semințe, șiraguri de mărgele, dar și pudriere, periuțe de dinți, țigări, trabucuri, narghilele, rujuri, deodorante, bigudiuri, creme,, medicamente, baloane colorate, droguri, oglinzi retrovizoare, lame de ras, dar și prezervative. Toate acestea se aflau la dispoziția leneșilor, care le puteau accesa printr-un simplu gest sau gând, fără a depune nici cel mai mic efort.

Contemplând această viziune, omul cel harnic fu cuprins de bucurie.

„Puteai, Doamne, spuse el, să lași să viețuiască omul în paradisul său pierdut, căzut pradă reveriilor și somnului și omul ar fi uitat de păcatul său. De ce l-ai condamnat la muncă și la chinuri, odată ce tu însuți te-ai bucurat de odihnă? De ce n-ai făcut din viața lui o sărbătoare? O duminică fără sfârșit?! Iată, după atâtea veacuri, eu vin și, sacrificându-mi existența, încerc să îndrept ceea ce-ai stricat Tu, cu mânia Ta nesăbuită. Condamnându-l pe om să-și câștige cu sudoarea frunții pâinea cea de toate zilele, ai făcut din lume un coșmar.” Și înfierbântând-se, omul acela harnic, adăugă: „Dacă l-ai fi lăsat în Edenul tău, coșmarul acesta n-ar fi existat aievea, ci, poate, doar în vis. Crezi că Adam și urmașii săi s-au împăcat vreodată cu soarta pe care mânia Ta le-a hărăzit-o?! Nu, tot timpul ei au visat să se întoarcă înapoi în Rai. Dar cum poarta Raiului era păzită de heruvimi cu săbii de foc, s-au gândit c-ar fi mai simplu să-și făurească raiul pe pământ. Astfel generații după generații și-au sacrificat existența de dragul acestei năluciri. Și iată unde s-a ajuns! Întreaga lume e potopită de bunuri inutile. De ce n-ai lăsat materia în pace? De ce ai trezit-o din somnul său adânc!? Dacă tu ai făurit lumea, după voia Ta și bunul Tău plac, și ai simțit nevoia de odihnă, de ce ai lepădat materia din mâini? Fiecare atom, fiecare particulă vrea să se oprească o clipă din mișcare și să-și contemple propria sa existență. De ce n-o oprești, măcar o zi, în loc?! Eu caut să îndrept greșeala Ta și să-i redau omului odihna meritată, dar simt că-i prea târziu.”

Cufundat în meditație, omul cel harnic uită să oprească apăsând pe butonul de comandă tonomatele, care invadară orașul cu avalanșa lor de bunuri fără preț. Pentru o clipă leneșii se treziră din letargie, nesimțindu-se tocmai în largul lor. Trâmbițele postate în șezuturile leneșilor sunară în semn de nedumerire sau, poate, de protest, potopind orașul cu un miros pestilențial. „Iată, își spuse omul harnic, și răsplata lor! Eu le-am vrut binele, iar ei îmi întorc șezutul…”

Staționând pe trecerea de pietoni, omul harnic privi în lung bulevardul acoperit de smog. Un soare imens, roșu apunea dincolo de porțile orașului, străjuite de două blocuri ce semănau cu două aripi de acvilă. Câțiva corbi rotindu-se alene în aerul îmbâcsit de mâzgă planau deasupra clădirilor scăldate de un amurg pestilențial. Cu trupurile umflate și ochii ațintiți în gol, leneșii zăceau pe trotuar, încercând să se rotească de pe o parte pe alta. De pe buzele lor puhave se înălța un mormăit de neînțeles. Privindu-i, omul harnic își spuse:

”Zi de zi i-am hrănit pe leneșii ăștia fără să le cer nimic în schimb. Trecând cu camioneta pe străzi aruncam în gurile lor larg deschise bucăți de pâine și de carne. Cum aruncă un mecanic de locomotivă cărbuni în cuptorul aprins, așa aruncam și eu hrana în gurile lor veșnic nesătule, și acum, iată, îi văd nemulțumiți. Doamne, cu ce le-am greșit și cu ce ți-am greșit și Ție, că am parte de disprețul lor?!”, spuse el, ridicându-și pentru prima oară ochii spre cer. Și cerul îi apăru ca o gură imensă, căscată în neant. ”De ce-am cârtit împotriva Ta, gândi el, odată ce lumea pe care-am încercat s-o construiesc pare să nu aibă nici un sens?!” Și privind râul acoperit de pete de ulei și mâzgă, pe malurile căruia se oploșiseră șobolanii, mișunând prin galeriile săpate în grămezile putrezite de resturi menajere, omul cel harnic își simți sufletul potopit de-o disperare grea, vâscoasă, murdară ca apa râului ce purta un nume ciudat: Bâlk sau Gâlk. „Simt, Doamne, că am ajuns la capătul răbdării, spuse el. Am încercat să schimb lumea, dar lumea nu se poate schimba. Truda mea a fost zadarnică. Am crezut că redându-i omului odihna mult visată, îi voi reda și bucuria de-a trăi. Dar nu s-a întâmplat așa. Acum, nu văd nici o ieșire din această stare. Îndreaptă-mă, Doamne, pe calea cea bună și dă-mi putere de a rezista. Simt pătrunzând în sufletul meu îndoiala și odată cu ea și ispita de a-mi pune capăt zilelor, pentru a scăpa de calvarul în care singur am intrat.” Și zicând acestea, omul cel harnic își ridică din nou ochii spre cer, așteptând un semn de la Domnul. Cerul însă rămase nemișcat, tăcut, îndepărtat, străin, iar golul căscat în sufletul lui crescu. Văzând că așteptarea sa nu dă rod, omul cel harnic privi orașul, cuprins de-un murmur surd. Stând ridicați în coate, leneșii păreau că rânjesc spre el.

Tocmai atunci se opri la semafor o limuzină din care coborî o doamnă înaltă, slabă, cu fața acoperită de un voal negru.

– Ce se întâmplă aici? întrebă ea, făcând câțiva pași în direcția camionetei. De ce-i atâta dezordine aici și atâta murdărie?

– Cine sunteți și ce doriți? o întrebă omul din camionetă.

– Mergeam spre reședința mea, care se află în apropiere, dar m-am abătut din drum, atrasă de murmurul de glasuri și de sunetul trâmbițelor ce răzbăteau dinspre oraș.

–  Nu se-ntâmplă mare lucru, răspunse el.

– Ce-i cu oamenii aceștia ce zac în letargie dormind pe trotuare? Sunt bolnavi cumva? S-au îmbolnăvit cu toții?

–  Nu sunt bolnavi, răspunse omul din camionetă.

– Atunci ce s-a întâmplat!? De ce sunt atât de albi la față, atât de puhavi?

– S-au lenevit, răspunse el.

 

III

Tocmai atunci începu să bată vântul, dinspre răsărit spre-apus, aducând pe străzi o mulțime de frunze, amestecate cu tot felul de mizerii. Un miros rânced, de putreziciune, se așternu peste oraș. Deasupra oamenilor ce zăceau întinși pe trotuare se adunau grămezi de frunze moarte, învelindu-i ca într-o plapumă galbenă, punctată din loc în loc de pete maroniu-roșcate. Omul cel harnic își aruncă din nou ochii pe cer. Sub privirea sa tulbure, neliniștită, norii începură să se miște din ce în ce mai repede, cufundând, din când în când străzile, în semiîntuneric și apoi iarăși în lumină. Deasupra grămezilor de frunze sub care zăceau leneșii alergau hârjonindu-se o mulțime de șoareci și de șobolani, rostogolindu-se în ghemotoace mai mici și mai mari de pe un trotuar pe altul. Hârjoana lor părea să anime orașul. Între rozătoare și oamenii ce zăceau acoperiți de grămezile de frunze părea să existe o înțelegere ciudată. Rozătoarele curățau o parte din resturile de mâncare și de dejecții, devenind din ce în ce mai dornice de joacă, se înmulțeau cu o viteză și un ritm constant, redându-i orașului mișcarea, iar leneșii simțind hârjoana lor păreau să-și recupereze o mică parte din puterea de care erau cuprinse trupurile lor  înainte de căderea-n letargie. Pactul acesta instaurat pe nesimțite între oameni și animale trezi în sufletul omului cel harnic un sentiment de lehamite, amestecată cu oroare.

      Termenul de „deconectat” nu suna tocmai bine în urechile bărbatului. Sunetul său îi zgârie timpanul, producând-i, pe moment, o stare de iritație. Bărbatul însă reuși să-și stăpânească starea. „Cui pe cui se scoate”, își spuse el și repetă cuvântul până când acesta începu să-i sune dulce în auz.

Omul din camionetă căzu pe gânduri.

Vântul răscolea grămezile de frunze căzute pe străzi, dezgolind ici-acolo câte un nas, câte un ochi, o mână sau un ochi ce strălucea stins, acoperit de pâclă. „Iată că a venit și toamna”, își spuse omul din camionetă, privind tonomatele înfundate cu mâncare, dinspre care venea un iz rânced, acru. Trecuseră atâtea veri, și primăveri, și ierni, și  toamne, de când își luase sarcina de-a veghea peste oraș. Anotimpurile s-au rotit unul după altul, iar după ele au trecut și anii. La început din ce în ce mai greu, apoi din ce în ce mai repede. Trecerea timpului părea să nu lase urme asupra trupurilor leneșilor căzuți în amorțire, ci dimpotrivă. Cei pe care molima i-a prins la o vârstă onorabilă, întineriră. Cât despre copii și adolescenți, aceștia, într-adevăr, ajunseră la maturitate. Astfel că acum toți, bărbații și femeile, păreau să aibă aceeași vârstă. Numai trupurile li se buhăiră. Leneșii nu sufereau nici de schimbarea anotimpurilor. Căldura toropitoare a verii nu-i afecta, după cum nu-i afecta nici umezeala, și nici frigul. Omul harnic privi din nou grămezile de frunze ce acopereau orașul și un sentiment de liniște amestecat cu nostalgie puse stăpânire pe simțurile sale. Venirea anotimpului ploios nu-l îngrijora. Îl îngrijora doar neașteptata stare de slăbiciune și ruină ce se instaurase în oraș. Dacă la începutul muncii sale zilele păreau nesfârșite, acum ele treceau repede, iar el nu mai reușea să-și ducă treaba până la capăt, astfel că paragina puse stăpânire peste lucruri, și dacă n-ar fi fost rozătoarele și păsările, ce curățau locul, de mult totul s-ar fi cufundat într-o mizerie de nedescris. Corbii, porumbeii și mulțimea de pescăruși apăruți ca din senin umblau peste grămezile de frunze, peste tonomatele înfundate, ciugulind cu ciocurile lor resturile de mâncare și dejecții ce se scurgeau pe sub trupurile căzute-n letargie, scoțând țipete sfâșietoare.

Dinlăuntrul trupului necunoscutei se auzi un râs strident, ca un scrâșnet de măsele.

IV

         Acum putea vedea partea de răsărit a orașului: clădiri mai vechi și mai noi purtau urmele aceleiași paragini. Fațadele blocurilor aveau pe-alocuri tencuiala căzută. Acoperișurile și terasele imobilelor fuseseră năpădite de vegetație. Iedera acoperea pereții, ca o perdea deasă, sângerie. Burlanele caselor erau înfundate de ierburi și de cuiburi râncede de păsări. Lângă hornurile de pe acoperiș creșteau tufe ruginii de arțari și, pe ici-colo, câte un mesteacăn. Oriunde ți-ai fi aruncat ochii, vedeai aceeași decădere. Vântul împingea frunzele îngrămădite pe străzi, descoperind ici un picior desculț, ceva mai încolo câte un chip, semănând de la depărtare cu un hrib putred, sau chiar părțile intime ale trupurilor ce zăceau zile, luni sau chiar ani în șir, fără să se miște în vreun fel, ascunzându-se sub stratul gros de frunze. Se pare că venirea anotimpului rece le trezea instinctele aflate de obicei, chiar și în toiul verii, în hibernare. Căci, odată cu căderea brumei, mădularele leneșilor se învârtoșau ca din senin și, răzbătând prin stratul de frunze putrezite, își ițeau cu sumeție în sus pălăriile tumefiate, semănând cu niște ciuperci otrăvitoare. Deși femeile zăceau în dreapta și în stânga bărbaților pline de dorinți, niciunul dintre leneși nu încerca să-și satisfacă în vreun fel dorința; astfel că din vreme-n vreme deasupra frunzelor căzute țâșnea un jet albicios, fierbinte, ca jetul de balenă, răspândind un miros de alge marine. Păsările se grăbeau să ciugulească lichidul alb, vâscos, învârtindu-și ciocurile albe și roșii prin mulțimea de ștremeleaguri blegite. Văzând spectacolul acesta, chipul omului din camionetă fu străbătut de un rictus. Privind în gol, el își aminti de perioada glorioasă a muncii sale, când profitând de indolența și de inerția de care erau cuprinși bărbații, satisfăcea pe rând, de obicei în zilele impare, dorințele ascunse ale părții feminine, navigând de pe un trotuar și de la un pat la altul. Acum amintirea aceasta îi răscolea golul din suflet. „La ce bun”, își spuse el. Sămânța mea a fost aruncată pe un câmp sterp. N-a răsărit nimic în urma mea și nici n-o să răsară. Și, totuși, nu înțeleg un lucru: cum pot trupurile acestea inerte, lipsite de voință și de instinct de apărare, să adăpostească înlăuntrul atâta dorință, atâta poftă de împreunare?”

 Și omul din camionetă privi de la depărtare mătărângele învârtoșate ce se ițeau prin frunze, dinlăuntrul cărora se prelingea un lichid alb-verzui, ce degaja acum, după cum i se păru, miros de pucioasă.

 Trena rochiei sale neobișnuit de lungi se târa ondulându-se ușor peste grămezile de frunze. În fața și în spatele necunoscutei se rostogoleau ghemotoacele de șoareci și de șobolani, hârjonindu-se într-o joacă nesfârșită. Semănau cu niște mingi cenușii ce se rostogoleau pe stradă, printre mașinile abandonate și resturi de ambalaje. Pașii ei ușori, noptatici, alunecau prin frunzișul putred.

Era o zi splendidă de toamnă. Câțiva nori străjuiau pe cer, lumina era însă limpede, iar adâncimea bolții nesfârșită. Un soare alb-gălbui, ițindu-și razele printre norii gârbovi, lumina peisajul autumnal și dacă n-ar fi fost mirosul de dejecții ce stăruia-n oraș, necunoscuta s-ar fi bucurat în toată voia de priveliștea aceasta mirifică ce i se deschidea în fața ochilor. Mirosul de excremente o făcea însă să-și ducă mereu batista îmbibată cu parfum spre locul unde ar fi trebuit să fie nasul. Chipul ei oval, lipsit de trăsături, era scuturat de câte un acces de tuse, probabil, menit s-ascundă greața.

Silueta înaltă a necunoscutei se apropia de fiecare loc unde zăceau leneșii căzuți în nesimțire. Îi cerceta atent pe fiecare, aplecându-se asupra fețelor puhave năpădite de frunze, pe care le dădea cu grijă la o parte, folosindu-se de-un evantai. Le întredeschidea pleoapele grele adumbrite de somn. Le lua pulsul. Le asculta bătăile inimii, apoi le controla reflexele.

Necunoscuta era nedumerită de faptul că deși pulsul leneșilor era aproape normal, bătăile inimilor lor se auzeau rar, venind parcă dintr-o altă lume. Reflexele funcționau și ele stins, abia perceptibil. Lovind rotulele, picioarele leneșilor rămâneau mult timp inerte, apoi se mișcau într-un ritm lent, întinzându-se și destinzându-se alene.

Vizitatoarea încercă să-i facă să vorbească. Dar buzele leneșilor refuzau să se deschidă. Un vag surâs le lumina, totuși, fețele puhave, albe, cu pielea moale, ca un aluat dospit. Apropiindu-se de ei, mădularele unora se îmbățoșau, azvârlind în aer un jet alb-verzui, ce se împrăștia pe frunzele din jur. Ștremeleagurile altora, ce stătuseră învârtoșate până atunci, se înmuiau plecându-și capetele în frunzișul veșted. Vulvele femeilor stăteau cu labiile întredeschise, în așteptarea seminței bărbătești ce se împrăștia în jur. Totuși, la cea mai mică atingere, cuprinse de un tremur, ele se închideau la loc, asemenea cochiliilor unor scoici înfricoșate de orice atingere. Trecând pe lângă ele, necunoscuta le acoperea cu frunze.

Omul din camionetă mergea târându-și pașii în urma ei. Cu inima strânsă aștepta verdictul.

După ce înconjurară străzile, mergând dintr-un capăt al orașului în altul, reveniră în piața publică, oprindu-se lângă statuia ecvestră. Aici doamna își întoarse fața spre omul ce se afla la câțiva pași în urma sa.

V

 

Glasul necunoscutei căpătase modulații reci, metalice, părând să vină dinlăuntru, dar și dinafară, de undeva de sus, dintr-un alt spațiu. Silueta i se alungise neverosimil de mult, iar chipul, ce se întrezărea dincolo de văl, recăpătase culoarea sinilie.

Doamna făcu câțiva pași îndreptându-se spre limuzina ce staționa în piață cu ușile întredeschise, în așteptarea sa, apoi reveni lângă camionetă.

     –   Care profil? își spuse omul harnic. Profilul tău nu are nimic uman…”

       Bărbatul de lângă camionetă luă aparatul, în timp ce necunoscuta se îndepărtă de el, apropiindu-se de monumentul eroului necunoscut. Aici doamna își ridică vălul, descoperindu-și chipul siniliul, oval, fără nici o trăsătură. Apoi, presărându-și firimituri de pâine pe umeri, pe creștet și în palme, rămase nemișcată, cu brațele îndepărtate de corp, semănând cu o cruce.

       Omul cel harnic apăsă pe un buton, deschizând obiectivul, privind cum o mulțime de porumbei, de grauri și de vrăbii, planând în zbor de pe acoperișurile din jur, se așezaseră ciripind și gângurind pe creștetul, pe umerii și în palmele vizitatoarei, în timp ce alte păsări se zbăteau care mai de care să apuce cu ciocurile lor lacome mulțimea de firimituri aruncate la picioare.

       Omul cel harnic apăsă pe buton. Aparatul făcu o dată: clic!, apoi, automat, încă de două ori scoase același zgomot.

– Perfect, spuse doamna, scuturându-și umerii și brațele de păsările ce venind în zbor de pretutindeni și bătându-se între ele încercau să atingă, măcar în treacăt, silueta ei.  Mulțumesc, făcu ea, cu o oareșicare cochetărie, acum, te rog, fii drăguț și înapoiază-mi aparatul. Ai apăsat o dată sau de trei ori?

– O dată, dar aparatul a făcut click de trei ori, răspunse omul ce harnic, apropiindu-se la un pas de necunoscută. Mișcarea aceasta nu-i plăcu vizitatoarei.

– Rămâi acolo unde ești, îl povățui ea. Și nu încerca să mă atingi. Apropierea de mine nu-ți va îndulci soarta, ci, aș putea spune, dimpotrivă.

– În ce fel? Ce mi s-ar putea întâmpla? Mor sau, poate, devin nemuritor? întrebă omul din fața sa, pe un ton ce s-ar fi vrut glumeț.

– Nici una, nici alta, răspunse doamna. Am glumit. Poți să te apropii. Să-mi atingi hainele sau chipul, nu ți se va întâmpla nimic.

– Chipul? întrebă el.

– Da, chipul, întări doamna. Poți să mi-l atingi…

– Nu ating nimic din ce aparține morții, răspunse bărbatul cu glasul răvășit de negre presimțiri. Chipul dumneavoastră e ciudat, nu are trăsături. E ca o elipsă goală…

– Nu, zău? se miră necunoscuta. N-am observat asta. E posibil. Chipul meu, adăugă ea, e de esența inexistenței, toate formele, toate trăsăturile umane se află depozitate în interiorul său. Atinge-l și vei simți aceasta, îl îndemnă vizitatoarea.

  Bărbatul însă nu se grăbi să-i urmeze sfatul. Ba chiar mai făcu încă un pas îndărăt, lipindu-și trupul de capota camionetei..

      -Și chipurile lor se află tot acolo? întrebă el, mișcându-și capul în direcția grămezilor de frunze sub care dormeau concetățenii săi.

       -Încerci să mă iei peste picior?! răspunse necunoscuta înăsprindu-și glasul. După ce i-ai împins pe oamenii aceștia în pragul mizeriei de nedescris, îți arde acum de glumă?! Am crezut că ești afectat de starea lor și că încerci să găsești o soluție pentru ieșirea din impas. Am căutat să te ajut. Dar n-am pe cine. Și acum, te rog să-mi înapoiezi aparatul. Probabil că ți-e teamă ca atingându-mă să nu te molipsești cumva de cine știe ce boală. Nu-ți fie teamă. Mâna mea nu te va atinge. Pune aparatul înapoi pe capota camionetei. Îl voi lua singură de acolo.

         Urmând instrucțiunile necunoscutei, omul cel harnic puse cu precauțiune aparatul de fotografiat pe capota camionetei și reveni la locul său. „Cred că am dat de belea. Ce scorpie! își spuse el. Cine știe ce boli și ce chinuri pregătește pentru mine, odată ce nu mă lasă să respir în voie…”

         Între timp necunoscuta, atașând la aparatul de fotografiat o imprimantă, scoase un număr de trei fotografii. Una o rupse în bucăți, aruncând rămășițele pe soclul monumentului. A doua o opri pentru ea, vârând-o cu grijă în poșetă. Iar ultima i-o întinse omului celui harnic, care încă nu-și revenise din nedumerirea sa.

        -Păstreaz-o ca amintire, spuse necunoscuta, îndulcind iarăși tonul. Vei avea o dovadă palpabilă că am trecut pe aici, că m-ai văzut în carne și oase, și că nu ai discutat cu o nălucă…

       „Și dacă aș discuta cu o nălucă, s-ar întâmpla ceva?” își spuse omul cel harnic, în timp ce vizitatoarea, făcându-i semn de rămas bun cu mâna, se urcă în limuzină.

      -Da, îi răspunse ea, închizând portiera. În cazul acesta ai mai avea o șansă.

       Mașina demară din loc, învăluind camioneta într-un nor de fum. „Pesemne, deși arată încă foarte bine, gândi omul sprijinit de camionetă, asta cel puțin la prima vedere, limuzina e destul de veche, poate dinainte de război. Pompele funcționează în contratimp, bujiile sunt ruginite, pedalele uzate, filtrele, pe semne, înfundate, astfel că la pornire motorul scoate un volum neobișnuit de gaze de eșapament.”

      Bărbatul privi dâra de fum ce se ondula lățindu-se pe mijlocul bulevardului, adăugând în sinea sa: „Ciudată apariție. Mașina pare o relicvă venită dintr-o altă lume. Ca și vizitatoarea, de altfel. Să fi fost o năzărire? Tot ce e posibil. Pesemne, din pricina faptului că nu discut aici cu nimeni, încep să fiu bântuit de viziuni… Dar fotografia asta, pe care o am în mână, e, totuși, o dovadă că întâlnirea cu necunoscuta doamnă s-a petrecut aievea; prin urmare, n-am discutat cu nici o nălucă și nici n-am avut năzăriri!”

Limuzina în care se afla necunoscuta se opri la prima intersecție. De acolo ea îi făcu iarăși semn de la revedere. Bărbatul îi răspunse, fluturând, la rândul său, din mâini.

       Mult timp  după ce mașina dispăru din vedere, omul cel harnic răsuflă ușurat. „În sfârșit, acum am să mă pot întoarce liniștit la treburile mele”,  își spuse el, dar de urnit nu se urni din loc. Rămase așa mult timp privind cu gândurile duse în direcția în care plecase vizitatoarea. „Să vezi și să nu crezi”, conchise el.

Croncănitul stolurilor de corbi și țipetele sfâșietoare ale pescărușilor avură darul de a-l trezi din reverie. Atunci, scuturându-și capul frământat de gânduri, omul de lângă camionetă își aduse aminte de fotografia pe care o ținea în mâna sa. La început nimic nu i se păru neobișnuit. Străina înveșmântată în hainele sale lungi, vișinii, stătea cu mâinile întinse în lături, în dreptul monumentului, semănând cu o sperietoare, în timp ce o mulțime de păsări îi acopereau umerii, brațele și pălăria înaltă, cu boruri largi, de culoare stacojie, ce se încadra perfect în peisajul autumnal. Imaginea îi era cunoscută și arhicunoscută. În fond, autorul fotografiei era chiar el, da, el, bărbatul ce-și luase sarcina de a se îngriji de oraș. Alte păsări, atrase de firimituri, dar poate și de mulțimea de brățări și de mărgele sclipitoare ce-i împodobeau pieptul, își desfăcuseră larg aripile încercând parcă să pătrundă cât mai multe-n cadru. În partea de jos a fotografiei se afla și o inscripție: ”Prietene, ai grijă: firea omului e îndreptată spre rău; adică spre lene, ignoranță și păcat. A ta însă e cuprinsă de vanitate și orgoliu. Ceea ce este și mai rău.”

  „Poate”, își spuse omul cel harnic, continuând să privească fotografia pe care străina o lăsase pe capota camionetei sale. „Poate că, totuși, nu-i așa, gândi el. Lenea și ignoranța sunt mai rele.”

    Dar pe măsură ce privea fotografia, constată că imaginile din cadrul ei își schimbă conturul. Faptul acesta păru să nu-l impresioneze cine știe ce. Acum în fața ochilor săi nu se mai afla silueta necunoscutei, ci propria sa imagine proiectată în perspectivă. O siluetă înaltă, întunecată, înveșmântată într-o mantie de călugăr, năpădită nu de păsări, ci de rozătoare, stând încremenită în mijlocul pieții orașului.

„De fapt, mă așteptam la un astfel de truc,” își spuse omul harnic. ”Prin urmare, conchise el, am vorbit cu mine însumi. Sau poate că, în timp ce o fotografiam, necunoscuta m-a fotografiat la rândul său și în loc să-mi lase drept amintire fotografia ei, din greșeală, sau poate că intenționat, mi-a lăsat fotografia făcută de ea.” Și, după o clipă de meditație, continuă: „Nu, ceva e în neregulă aici, eu am stat tot timpul lângă camionetă, iar în fotografie apar stând în dreptul monumentului, în locul unde a stat necunoscuta. Să fi fost vorba de o dedublare?! Am apărut în fața mea purtând chipul morții mele?!”

VI

Bărbatul mai privi încă o dată fotografia. Un sentiment de neliniște se așternu pe fața sa. Imaginea din fotografie mai suferise o schimbare. Deasupra creștetului său atârna, prins de brațul eroului necunoscut, un laț strălucitor ca o aureolă de martir.

„Am înțeles mesajul, rosti el cu voce tare. Moartea mea va vesti reînvierea lor. Sau poate greșesc?!”

„Nu, nu mă înșel,” își răspunse omul, privind străzile acoperite de grămezi de frunze moarte, peste care soarele aflat la apus așternea o lumină sângerie.

„Da, am înțeles ce am de făcut. De mult sunt pregătit pentru acest sfârșit…”

Vocea sa ușor răgușită, spărgându-se în ecouri, se risipi pe străzi, făcându-se simțită în tot locul. Și atunci se produse ceva ciudat, inexplicabil pentru mintea sa. Leneșii care stătuseră atâta amar de timp într-o stare de inerție ce parcă se învecina cu moartea începură să se foiască pe la locurile lor.

Chiar atunci limuzina necunoscutei, după ce ocoli câteva străzi lăturalnice, reapăru pe colină, la capătul bulevardului. Vizitatoarea își scoase iarăși mâna prin fereastra fumurie a portierei, salutându-l de departe. „Văd că nu te dai dusă cu una cu două. Vom trăi și vom vedea care pe care,” murmură el.

Un soare imens, tulbure apunea deasupra acoperișurilor construite în zig-zag în preajma cărora zburau croncănind nenumărate cârduri de ciori, agitându-și aripile negre, înroșite de lumina amurgului. Curând, cotind la dreapta, limuzina dispăru îndărătul discului solar ce stăruia deasupra orașului. Mult timp după asta, în urechile omului cel harnic ce stătea sprijinit de camioneta sa, privind în depărtare, mai stăruiau modulațiile metalice ale glasului necunoscutei, urmat de sunetul claxonului, în timp ce nările sale, contractându-se și dilatându-se, căutau să depisteze în aer mirosul obișnuit de fecale și de putreziciune. Aerul era însă neașteptat de proaspăt și doar un vag miros de frunze moarte, amestecat cu mirosul de crini pătrunse în gâtlejul său uscat, făcându-l să strănute. Trăgând aerul adânc în piept, bărbatul își simți sufletul răvășit de aceeași neliniște și îndoială pe care o simțise la scurt timp după descinderea necunoscutei în urbe.

„Să presupunem că m-am fotografiat singur fără să-mi dau seama, dar mantia aceasta de călugăr sau de gâde de unde a apărut?! Nu cumva acesta e semnul, trimis de vizitatoare, că va trebui să devin, pentru a putea salva orașul și a-l redeștepta la viață, propriul meu judecător și propriul meu călău?!”

    Simțindu-i parcă slăbiciunea, leneșii începură să se foiască iarăși la locurile lor, încercând să-și ridice trupurile puhave din grămezile de frunze risipite pe trotuare. După săptămâni sau poate luni, dacă nu cumva chiar ani de tăcere, trompetele înfundate în șezuturile lor intrară din nou în funcțiune, scoțând sunete ruginite, apoi din ce în ce mai limpezi. „Iată, își spuse omul harnic, sprijinindu-și cotul de capota camionetei, nu-i totul pierdut. Pe măsură ce-mi pierd încrederea în mine, concetățenii mei par să se trezească din letargia în care au zăcut de atâta amar de timp.”

    După ce sunetul trompetelor se stinse, o tăcerea grea, rău prevestitoare se așternu peste oraș. Și doar chițcăitul rozătoarelor ascunse în frunziș și croncănitul corbilor spărgeau din când în când liniștea aceasta, adâncind-o parcă și mai mult. Tonomatele înfundate cu mâncare, trepidând din încheieturi, începură să funcționeze din nou. Conectați la tuburile lor, leneșii păreau să prindă puteri. Ce-i drept, trupurile lor dezobișnuite să zacă-n letargie, rămâneau încă țepene, confuze, cu toate că picioarele tresăreau ca și cum ar fi fost conectate la o sursă slabă de curent electric; în timp ce buzele încercau să iasă din starea lor de încremenire, scoțând un murmur abia perceptibil. Cuvintele pe care le mormăiau gurile lor amorțite se spărgeau în aer, risipindu-se în silabe și consoane, refuzând parcă să se strângă în propoziții sau fraze coerente. Bolboroseala aceasta dacă ar fi fost adunată la un loc și topită în matriță ar fi putut avea un singur înțeles. Bărbatul sprijinit de camionetă își ciuli urechile, încercând să perceapă fiecare sunet, fiecare oftat sau mormăit. Și într-adevăr, după mai multe încercări, auzul său desluși câteva silabe destul de limpezi pe care leneșii încercau să le articuleze cât mai coerent, întorcându-și ușor capetele unii spre alții, probabil, pentru a prinde curaj și a aduce la suprafață, din străfundul sufletelor lor, adevărul despre ei și despre omul ce se îngrijea de soarta lor. Adunând la un loc toate aceste sunete nearticulate, bărbatul încercă să reconstituie mesajul pe care încercau să i-l transmită, depunând un efort neobișnuit, concetățenii săi. Din mulțimea de sunete și mormăituri, bărbatul alegea pe cele ce se repetau constant, obsesiv. Cuvântul reconstituit din resturi de silabe era: moarte.

„Am înțeles,” murmură el în surdină. Apoi, după ce își îndreptă ținuta, rosti cu o voce gravă, lipsită de orice inflexiuni:

-Prin urmare, vreți moartea mea. Aceasta e sentința voastră?!

  După cum se aștepta, nu-i răspunse nimeni. Mintea, dar și reflexele leneșilor funcționau, deocamdată, cu încetinitorul.  Buzele lor se deschideau alene, ca în somn, înghițind pe jumătate silabele pe care încercau să le rostească. Urechile lor albe, pleoștite, ca niște foi de brusture, auziră probabil cu întârziere întrebarea sa, dar nu-i înțeleseră și sensul. Urmă o tăcere lungă, apoi buzele bolborosiră ca și cum ar fi fost cufundate în interiorul unui vas cu apă un răspuns ce nu se lăsa ușor ghicit nici el. Omul de lângă camionetă privi bulele de salivă ce se ridicau din grămezile de frunze sub care zăceau leneșii și adunând iarăși cap la cap bolboroseala, obținu cuvântul vrem.

„Vreți,” rosti cu o voce îngândurată omul cel harnic. Apoi, luând iar o mină serioasă, se adresă concetățenilor săi, ce păreau să se trezească ușor-ușor din starea de prostrație în care se cufundaseră de atâta timp:

-Vreți, dar nu e suficient să vreți, ci va trebui să mă convingeți, și să vă convingeți și pe voi, că dorința voastră este justă. Așa-i?”

Leneșii își mișcară încet buzele, răsucindu-se tăcuți ca niște melci în așternuturile lor veștede, căutând parcă să se eschiveze de la întrebare.

-Dar pentru ca să mă convingeți va trebui să faceți un efort de gândire. Va trebui să formulați, fie și succint, acuzațiile. Apoi să veniți și cu sentința. Ați înțeles?”

Leneșii se ascunseră și mai mult în grămezile de frunze, aruncând priviri pline de teamă în jur. Amorțeala din care tocmai se treziseră părea să le fie mai prielnică decât aceste provocări venite din partea unui om ce se ocupase și, iată, se mai ocupa și acum, în ciuda faptului că ei îi doreau moartea, de soarta lor.

„Desigur, își spuse omul cel harnic, ei au înțeles undeva, în străfundul conștiinței lor, că eu sunt principalul vinovat pentru starea de decădere în care au ajuns. Deși, la drept vorbind, vina aceasta ar fi trebuit s-o împărțim în două. Căci și ei, la rândul lor, sunt vinovați. Eu le-am oferit confortul unei vieți lipsite de orișice griji și ei s-au complăcut în asta. Nimeni n-a cârtit și nimeni n-a sărit să mă ajute. Nimeni nu s-a împotrivit. Nimeni n-a zis: omule, îți mulțumim pentru faptul că te ocupi de noi, dar lasă-ne mai bine să ne descurcăm singuri… Nu, așa ceva n-a zis nimeni. Și nici n-o să spună. Așa-i sau nu-i așa?”

Leneșii se cufundară și mai mult în așternuturile lor. Câțiva, totuși, făcură un efort și, ridicându-se în coate, clătinară afirmativ din cap.

-Bine, spuse omul cel harnic. Până acum să zicem că ne-am înțeles. Sper să ne înțelegem și de-acum încolo.

-Prin urmare, continuă el, ținând cont de starea în care sunteți, de faptul că mintea voastră lucrează cu încetinitorul și că va trece mult timp până când veți putea formula o opinie coerentă privind vinovăția mea, eu zic să sărim peste rechizitoriu și să ne oprim la ceea ce e esențial. Adică la sentință. Sunteți de acord?!

      Acum aproape toți leneșii se ridicară în coate, mișcând aprobativ din cap.

      -Desigur, dacă am dori cu tot dinadinsul să fim riguroși și să ducem treaba bine până la capăt, ar trebui să depuneți la registratura instanței cerere de chemare în judecată. În aparență, totul pare simplu, dar, vă spun din propria-mi experiență, hățișurile legii sunt destul de întortocheate. Aș putea, desigur, să vă vin în ajutor, făcând un autodenunț. N-aș vrea însă să fiu acuzat din nou că încerc să vă substitui, punând sub semnul întrebării însuși liberul arbitru de care dispune orice muritor. Odată ce mi-am acceptat vinovăția și accept și sentința, eu zic că nu are rost să ne mai încurcăm în amănunte. Să trecem, deci, la ultimul aliniat. Prin urmare, din câte am înțeles, doriți cu toții moartea mea. Sunt pregătit. Ce fel de moarte mi-ați ales? Vreți cumva să mă puneți la zid și să mă împușcați? Poftim: aștept! Curaj, curaj, hai: foc! Cum, nimeni nu are curajul să ridice arma spre pieptul meu? Cum, nu aveți nici arme?! Nici o problemă, îmi pot trage singur un glonț în cap!  Sau, poate, v-ați gândit să reînviați vechile tradiții ce-au existat aici cândva, cu secole în urmă, și să mă condamnați la moarte prin ardere pe rug?! Nu am nimic împotrivă. Moartea pe rug e înălțătoare. E o moarte hărăzită martirilor. Eu însă, după cum vedeți, nu sunt martir. Sau, poate, după părerea voastră, sunt?! Oricum, renunț la o moarte atât de glorioasă! Poate v-ați gândit să mă trageți pe roată? Eu zic să renunțați la acest supliciu. E prea complicat și pentru voi, și pentru mine! Deși spectacolul, desigur, ar fi fost impresionant. Sau poate v-ați gândit la ghilotină?! Nu am nimic împotriva ghilotinei. Aș fi încântat să mor ca Saint-Just sau ca Robespierre! Credeți că e prea complicat? Nu e chiar atât de complicat! Ghilotina o putem aduce de la muzeu. E posibil să funcționeze. Totuși, ținând cont că mașinăria n-a fost folosită de atâta timp, s-ar putea s-avem surprize. Dacă lama a ruginit, o vom ascuți din nou! Problema e că nu sunt nici Saint-Just, și nici Robespierre! Și nici regele Ludovic al XVI-lea! Prim urmare, vă sfătuiesc să-mi alegeți o moarte mult mai simplă! Vreți, cumva, să fiu decapitat cu securea? Atunci va trebui să găsiți printre voi un gâde. Meseria de gâde nu e însă chiar așa de ușoară. Se oferă cineva? Nu? Atunci doriți, probabil, să fiu propriul meu gâde. Căci, judecător, să zicem că am fost! Mă simt pregătit să fiu și pastor. Voi sta în genunchi în fața mea și îmi voi mărturisi păcatele. Sunt pregătit să fiu și gâde. Dar nu pentru moartea prin secure. Și asta din simplul fapt că îmi e cu neputință să duc sentința până capăt. Dar dacă în loc de bardă îmi veți pune în mâini o sabie, am să fac tot posibilul să duc sentința la bun sfârșit, și nu făcându-mi harachiri, ci îmi voi tăia capul de pe umeri dintr-o singură lovitură aplicată cu măiestrie, pe care am deprins-o de la un prieten ce fusese mulți ani jongler la circ. Sau poate doriți să mă aruncați în mare legat într-un sac, de pe stânci? Mă tem că marea e departe și stâncile la fel! M-ați putea, desigur, arunca din clopotnița cetății. Procedând astfel, ați pângări biserica și l-ați mânia pe Dumnezeu! Atunci ce fel de moarte îmi doriți? Ce alegeți?! Vă las să vă gândiți… În fine, am putea folosi și metode mai moderne: scaunul electric, camera de gazare sau injecția letală. Dacă sunteți amatori de spectacol,  îmi puteți alege această moarte, la prima vedere destul de ușoară, dar și elegantă. Îmbrăcat curat, îmi voi lua ultima masă, ridicând un pahar de vin în cinstea voastră, apoi îmi voi face dușul de adio.  După care voi pătrunde în camera mortuară. Aici mă voi întinde pe masa de execuție, conectându-mă la aparatura necesară. În momentul în care lichidul îmi va fi injectat în vene, perdelele camerei de execuție se vor trage în lături, iar voi veți urmări, desigur, dacă veți dori, procesul până când trupul meu cuprins de trepidații se va destinde și va încremeni pe totdeauna. Cum nu vă satisface nici această moarte, atunci, mă rog, alegeți ce doriți! ”

            Aruncând o privire de-a lungul bulevardului, omul cel harnic îi văzu pe leneși stând sprijiniți în coate cu fața îndreptată spre el și ascultându-l cu atenție. „Seamănă cu niște morți ce s-ar ridica din cripte în așteptarea vieții de apoi”, își spuse el oprindu-se din perorație și cercetându-i cu atenție. Pe chipurile lor nu descoperi însă nici teamă, nici speranță, ci doar un fel de liniște, amestecată cu indiferență. „Sau mai degrabă, adăugă el, seamănă cu niște imense larve de trântori ce se pregătesc să iasă din găoace.” Și zicând aceasta, omul harnic își văzu propriul său spectru pogorând în chip de Crist în mijlocul leneșilor potopiți încă de somnul morții vii pentru a-i trezi la viață. „Nu, aceasta este o blasfemie, își spuse el, izvorâtă din vanitate și orgoliu. Mai degrabă prin  faptele pe care le-am făptuit aduc cu Anticristul, decât cu Mesia.  La ce bun să dau atâtea explicații, odată ce sunt atât de indolenți pentru a fi mișcați de jertfa mea. Dacă mi-aș face un rechizitoriu, atunci aș invoca ordinea divină pe care am tulburat-o, într-adevăr, cu nesăbuința mea. Nu m-aș acuza în fața lor, ci aș invoca cerul, cerând iertare Domnului. Dar poate că și ei fac parte din ordinea divină. Prin urmare, am să mă târîsc în genunchi în fața lor și am să le cer iertare.  Am să duc sentința până la capăt, cu demnitate și chiar cu un oareșicare fast.”

Și omul cel harnic se târî în genunchi în fața fiecărei grămezi de frunze, revenind apoi la locul său.

-Chiar dacă pocăința mea nu e întrutotul sinceră, ci plină de vanitate – li se adresă el îndreptându-și ținuta pe eșafodul pe care-l înălțase în piața mare a orașului, aproape de monument -, vă rog să mă iertați pentru răul pe care l-am săvârșit. Nu mi-am putut stăpâni firea. Rațiunea mă îndeamnă acum să merg pe drumul supliciului și-al pocăinței. Iau totul asupra mea. Nu vreau să planeze asupra voastră nici cea mai mică vină. Chiar dacă m-ați condamnat la moarte, acest fapt nu trebui să vă încarce conștiința. Aveți tot dreptul să faceți asta. Și de fapt dorința aceasta eu v-am transmis-o. În plus, chiar dacă ați rostit sentința, ținând cont că sunteți în imposibilitate practică de a o pune în aplicare, mi-ați transferat mie dreptul de-a o îndeplini sau nu. Dorința voastră e însă lege pentru mine. Așa c-o voi îndeplini. N-am ajuns însă la înțelegere asupra modului în care îmi voi pune capăt zilelor. Ați ascultat perorația mea. Am vorbit cam mult și dezlânat. Dar asta din pricina emoției și de-a vă fi pe plac. V-am propus tot felul de execuții excentrice, fastuoase, de un gust destul de îndoielnic. Am apelat, pentru a vă impresiona, la o retorică golită de sens, împănată însă cu tot felul de figuri de stil. Nu cred că v-am convins. De altfel, mintea voastră e încă prea cețoasă pentru a înțelege discursul meu. Moartea mea trebuie să fie infamă. O moarte care să nu aibă nimic spectaculos. Am bătut câmpii, repet, din dorința de a vă impresiona, vorbind de ghilotină, de ardere pe rug, de tragere pe roată, de scaunul electric sau despre injecția letală . Mă mir că nu am amintit nimic și despre crucificare. Ar fi fost o blasfemie. Nu merit să ies din scenă altfel decât printr-un gest care să nu vă inoculeze în suflet altceva decât oroare. În fine, am ales, după cum vedeți, o moarte infamă: ștreangul. Eu însumi mi-am construit și eșafodul. Ce-i drept, unii dintre voi s-ar putea să mă acuze că eșafodul meu a fost înălțat pe o estradă. M-am gândit, totuși, să vă ofer la sfârșit și un mic spectacol, pentru ca execuția să nu aibă un aer fad. Un mic suspans, o mică surpriză de final. În fond, fiecare condamnat la moarte are dreptul la o ultimă dorință. A mea e aceasta pe care-o s-o vedeți… Acum, liniște, vă rog. A sosit timpul…”

În momentul în care bărbatul de pe eșafod, impulsionat, probabil, de avântul său retoric, făcu apel la liniște, din străzile ce se revărsau în centru începu să crească un vuiet. Treziți din starea lor de apatie, leneșii începură să-și piardă răbdarea. Din grămezile de frunze se ridicau glasuri disparate, din ce în ce mai iritate.

-Destul cu pălăvrăgeala!”, auzi un amestec nervos de glasuri bărbatul de pe eșafod.

-Destul, ajunge! Ne-am săturat!”

-La spânzurătoare cu el!

-La spânzurătoare!

-Hai, gata, puneți ștreangul!

Acum leneșii se foiau în grămezile de frunze, răsucindu-se pe o parte și pe alta. Fețele lor puhave deveniseră înspăimântătoare. „Iată minunea s-a produs. Ei se revoltă împotriva mea. E timpul!”

Și-atunci, înălțându-și ochii spre cer, înainte de-a împinge scăunelul, privind norii tulburi ce se învolburau deasupra pieții orașului, omul cel harnic spuse, adresându-se Atotputernicului:

„Am vrut să îndrept lucrarea ta, Doamne, și, iată, am ajuns să-mi pun capăt zilelor. Chiar dacă eu m-am lepădat de tine, tu nu mă părăsi și nu te lepăda de mine, Doamne! Îți las în grijă pe acești nenorociți. Nu-i părăsi. Ai grijă de ei. Trezește-i din nou la viață, Doamne! Eu i-am cufundat în beznă, tu ridică-i din nou în lumină!”

Înalt, uscățiv, cu gluga trasă pe cap, bărbatul de pe eșafod semăna cu un călugăr aflat în penitență sau mai degrabă cu un inchizitor pregătit să-și ducă până la capăt misiunea sa supremă. Ochii săi ficși, negri, adânciți în orbite, cercetară pentru ultima oară străzile orașului risipit pe cele șapte coline, oprindu-se asupra grămezilor de frunze din care continuau să se ridice leneșii,  sprijinindu-se în coate și privind în direcția eșafodului. Chipurile lor albe, puhave, pluteau ca într-o apă tulbure, unduindu-se deasupra trotuarelor. Glasurile amuțiseră din nou, în așteptarea clipei finale..

Bărbatul își întoarse privirea și spre monumentul eroului necunoscut din piață, în dreapta căruia apăruse din nou limuzina neagră a necunoscutei.

 

 

[Vatra, nr. 5/2016]