Alex GOLDIȘ – Un tratat de ars moriendi

             Cu sufletul la gură se citește cel mai recent volum al lui Matei Călinescu, în măsura în care Un alt fel de jurnal. Ieșirea din timp * e, realmente, o carte pe viață și pe moarte. Deși pornește ca un proiect de transcriere a amintirilor de tinerețe (tema „timpului recuperat” e prezentă încă de la primele pagini), jurnalul e deturnat odată cu survenirea unui eveniment nefast: diagnosticarea diaristului cu o boală terminală. Din intervalul care acoperă însemnările criticului (25 mai 2004 – 7 iunie 2009), 15 februarie 2008 echivalează cu o mutație: după această dată, Matei Călinescu începe să-și conceapă însemnările din perspectiva unui „supraviețuitor”, cum sunt numiți în jargonul medical american cei diagnosticați cu o boală terminală.

            Aproape inevitabil, atât ritmul, cât și natura notațiilor se modifică. E ușor de observat că după data fatidică însemnările încep să se înmulțească și, deși scriitura lui Matei Călinescu își păstrează aceeași serenitate clasicistă care l-a caracterizat încă de la începutul carierei, deopotrivă în eseu și în critică, o anumită urgență a scriiturii începe să se facă simțită. Din rătăcitor al diferitelor etaje temporale – pe care le urcă și coboară cu multă grație stilistică –, Matei Călinescu devine, după aflarea diagnosticului, un prizonier al prezentului.

            De altfel, mai mult decât moartea însăși (inevitabil unul dintre punctele de reflecție constante ale cărții), problematica timpului îl preocupă în mod insistent pe autor, reunind cele două etape ale jurnalului. Cartea pare a fi fost proiectată ca „un jurnal de bătrânețe” care să recupereze nu amintirile imediate, foarte ușor de topit în magma rutinei zilnice, ci memoria îndepărtată, infidelă prin excelență, dar cu atât mai favorabilă ficționalizării. Remarcabilă e constatarea (cum, de altfel, sunt multe dintre aceste micro-reflecții dedicate trecerii prin timp) că, dacă în tinerețe se poate vorbi despre întâmplări zilnice, senectutea e etapa „amintirilor zilnice”. Așa încât Matei Călinescu se lasă atras la fiecare pas în trape menite să-i ofere acces la scene pitorești ale trecutului, de la istoria familiei (cu căutarea identității bunicului patern, soțul focoasei Elena Burileanu) până la amintiri de viață literară: de reținut e episodul despre viața erotică a lui Nichita Stănescu, mare amator de femei misterioase, care și-au păstrat până azi efectul asupra diaristului – îndrăgostit, în secret, de ele.

             Interesantele suprapuneri temporale și miraculoasele coincidențe pe diferite paliere ale memoriei se explică prin teoria „mozaicului de euri”, expusă în pasajul despre „Nichita in love”: „Îmbătrânind, apar mereu noi euri – în acest mozaic al vieții noastre psihice, care e mereu în curs de compoziție, neterminat până în clipa morții –, dar eurile unor vârste anterioare nu dispar și în anumite momente, sub influența anumitor impresii care la Proust declanșează memoria involuntară – se retrezesc din somnul lor aparent. Și aceste vechi euri nu sunt, ca la Proust, numai ocazia unor retrăiri – miraculoase invazii ale trecutului în prezent –, ci înzestrate cu viața lor proprie, capabile de inițiative imposibil de prevăzut”.

            Prin „Un alt fel de jurnal”, Matei Călinescu devine, probabil, cel mai proustian memorialist român, întrucât amintirile transcrise aici nu sunt niciodată rezultatul unei singure voci, ci suprapuneri ale mai multor euri, reînviate dintr-odată cu îndreptățire egală la confesiune. De aici rezultă și excelenta compoziție a jurnalului, cu asociații de idei spectaculoase și cu simultaneități temporale abia sesizabile. Ceea ce face memorialistul în spatele acestei compoziții complexe, dar lipsite de ostentație, e să salveze nu cutare amintire (de aceea, amatorul de dezvăluiri spectaculoase cu privire la personalități sau evenimente istorice la care Matei Călinescu a fost martor va fi dezamăgit), ci intregralitatea eurilor disipate în timp. Ca la Proust, recuperarea timpului pierdut nu e decât recuperarea eurilor pierdute de-a lungul timpului. Pasajele simptomatice în acest sens sunt cele dedicate lui M., fiul pierdut, însă resuscitat la fiecare pas într-o replică banală, în sunetul pașilor de pe scara interioară sau chiar în sclipirea rouăi dintr-o dimineață în campus: „Căci el continuă să trăiască pentru noi și memoria noastră refuză să-l înconjoare de aura celor dispăruți și să-i învăluiască imaginea în acea distanță interioară care pune semnul egalității între «odată» și «niciodată» și transformă într-un fel de basm melancolic ceea ce a fost. Continuă să trăiască într-un spațiu fără dimensiuni, dar nu mai puțin real în însăși irealitatea lui: intangibil, dar prezent. Prezența lui intră – când te aștepți mai puțin, și totuși atât de nesurprinzător, de firesc – în țesătura vieții noastre cotidiene. E un fir inobservabil, care din când în când devine luminos și dă zilei întregi un surâs enigmatic”.

            În schimb, vestea bolii echivalează cu exilarea brutală în prezent. Diferitele dimensiuni temporale aflate la dispoziția diaristului încep să se îngusteze, iar problematica centrală devine cea a cronometrării propriei vieți. Deși timpul îi devine dintr-odată potrivnic, Matei Călinescu rămâne același eseist detașat și profund, capabil să-și rezume aforistic destinul: „Sentimentul personal al timpului disponibil: distanța (mai puțin variabilă decât s-ar părea) de la care privești punctul final”. Și, în mod surprinzător, diaristul reușește să privească până în ultimele clipe punctul final de la… mare distanță. Logica „one day at a time” care-i guvernează mișcările zilnice, dar și consistența morală stoică (Matei Călinescu era un mare cititor al stoicilor încă dinainte de aflarea veștii bolii) îl păstrează într-un tonus intelectual (ba chiar fizic) foarte bun. Până în ultimele săptămâni, criticul iese aproape zilnic, face călătorii lungi în România sau în Franța, citește cărți grele, comentează cu o curiozitate intelectuală niciodată diminuată tot ce se întâmplă în jur. Astfel încât jurnalul de boală al lui Matei Călinescu e, în mod surprinzător, o excelentă radiografie a temelor americane și românești: îl preocupă alegerile prezidențiale americane și-l votează pe Barack Obama, deși e conștient că nu va trăi să probeze corectitudinea votului său; problematizează, în diferite rânduri și pornind de la cazuri concrete (M. Kundera, N. Balotă, Vlad Georgescu, I. Negoițescu) duplicitatea intelectualului est-european sub presiunea politicului; își discută amar, dar realist, eșecul integrării deopotrivă  în sistemul cultural american (dominat de un stângism universitar care pune lectura literaturii la colț) și în viața culturală românească (unde sentimentul de solidaritate intelectuală i se pare absent).

            Așa încât bolnavul însuși e nevoit să constate cu uimire, în atâtea rânduri, că nu spaima sau depresia sunt sentimentele recurente, ci o bizară detașare, privită ca formă inconștientă, aproape biologică, de apărare a organismului în fața morții. „În limbaj stoic, aș putea spune că am ajuns la ataraxie. Nu însă ca rezultat al voinței, al unei alegeri conștiente, al unor tehnici meditative. Ci pur și simplu m-am trezut deodată așa. Ca și când acest calm, această transparență rece, în care nimic nu mă mai tulbură, ar avea un substrat organic, incontrolabil. Neutralizarea emoțiilor ar fi determinată de o obscură necesitate fizică. Poate că pe măsură ce ne apropiem de moarte organismul nostru ne pregătește prin indiferență pentru căderea în neant sau pentru saltul în anonimat, în infinit, în eternitate”. Nu-i mai puțin adevărat, însă, că această miraculoasă detașare e menținută, ba chiar alimentată, de cititul sistematic. Unul dintre cei mai importanți teoreticieni ai (re)lecturii nu se dezminte nici în ultimele luni de viață, căutând în cărți soluții de existență. Doar că Matei Călinescu nu apelează la literatura propriu-zisă (pe care n-o părăsește chiar de tot), ci la tratate filozofice sau mistice, pe de o parte, sau scrieri memorialistice/biografii, pe de altă parte. Sensul acestor lecturi e destul de evident, deși autorul nu-l dezvăluie ca atare niciodată: încercarea subtilă de înscriere a propriei morți într-un scenariu arhetipal al umanității. O formă de domesticire a violenței morții prin firescul cărților. De aici, predilecția pentru „raftul thanatologic” (începând cu Cartea tibetană a morților sau Apologia lui Socrate a lui Platon și terminând cu Dieu, la mort et le temps a lui Levinas, Donner la mort de Derrida sau Approaching the End: A Theological Exploration of Death and Dying de David Albert Jones) parcurs nu cu înfiorare, ci cu conștiința calmă a celui care descoperă că experiența proprie e departe de a fi singulară.

            Într-atât de departe merge acest exercițiu de asceză prin cărți, încât autorul teoriei (re)lecturii nu se poate abține să nu inventeze, în ultimele săptămâni de viață, o nouă categorie de lectură, cea mai radicală: „lectura pe patul de moarte”: „E într-un fel mai greu de citit la boală avansată chiar și decât a scrie și dicta. Marele tour de force e să-ți concentrezi atenția asupra a ce vrea textul să spună. Dacă ce vrea să spună nu are pentru tine nici un interes minimal, ești, cum s-ar zice, pierdut. Se adaugă o nouă formă (și la citit, mai greu de obținut, și la scris) de dislexie. Punerea literelor la locul lor la lectură ia mai mult timp și e, în felul ei, mai frustrantă. Apoi te afunzi în text ca într-un teren noroios”.

            Nu cred că o exagerare să se spună că lecția finală a lui Matei Călinescu rămâne aceea a lui „E greu să nu citești” – replică la mallarméanul ”j’ai lu tous les livres” –, chiar și în ultimele clipe. Fără să-și propună vreun moment acest lucru (luciditatea și modestia autorului rămân exemplare), Un altfel de jurnal devine un adevărat tratat de ars moriendi, în care „ieșirea din timp” e pavată de experiența atemporală a cărților.

__________
* Matei Călinescu, Un altfel de jurnal. Ieșirea din timp, ediție îngrijită de Raluca Dună, Humanitas, București, 2016, 480 p.

 

 

 

[Vatra, nr. 7-8/2016, pp. 36-37]