Ovio OLARU – Blocaj biografic

În cazul celui de-al patrulea volum al lui Matei Hutopila, Tișița*, scenariul e unul tipic: unui debut puternic în formulă, în orice caz promițător sau notabil ca valoare literară indiferent de speranța unor volume viitoare, îi urmează ceva intermediar, menit să stabilizeze stilul și, eventual, să dea adevărata valoare a poetului. Dacă privim neoruralismul ca o formă radicalizată a douămiismului, mutând focarul de interes într-o zonă (și mai) marginală, e clar că volumul de debut al lui Matei Hutopila, copci (Casa de editură Max Blecher), cu amestecul lui de candoare și violență, nimerește drept la țintă. Tișița, însă, poate fi luat drept exemplu pentru cum unui debut aplaudat îi urmează ori o maturizare – înceată, dar sigură, uneori (Dósa), sau imediat evidentă (cazul Alex Văsieș) –, ori o retragere definitivă (SGB, Novac). Menționez că Hutopila e la al patrulea volum, deși singurele cu adevărat relevante pentru parcursul lui poetic sunt primul și cel mai recent apărut, având în vedere că în prezența lucrurilor. căldura soarelui în iarnă (Zidul de hârtie, 2013) și Bukowina ueber alles (aceeași editură, 2014), apărute în tiraje derizorii și de găsit acum doar în bibliotecile cunoscuților, nu s-au bucurat de recunoaștere critică consistentă.

În ceea ce privește Tișița, e clar că avem de-a face cu o maturizare, dar cu o maturizare în dimensiunea ei de criză a dezvoltării lirice și biografice deopotrivă. Ieșit atât din zona descrierilor nostalgice și-a experienței rurale văzute prin ochiul orășeanului (țăran emancipat reîntors la origini, redescoperind după jungla urbană tonul bucolic, una cu natura, gospodăria, cireada etc și repudiind Orașul: «doar asfaltul și promisiunile și indicatoarele rămân dintotdeauna la patru kilometri nord», «un pasaj subteran, nu ca alea pe care le-am văzut la iași ci/ ca-n filme/ luminat, cu reclame, neoane și cu oameni, mulți și grăbiți, printre care te-ai pierdut» – Copci), cât și din cea a violenței gratuite, basa («până la urmă ai făcut o alegere bună pentru genele plozilor tăi/ dar tot voiam să te fut să te distrug și lui să-i descarc un kalaș întreg în gură/ un kalaș întreg să-i pizdească creierii»), Hutopila ajunge în Tișița tocmai la antipod. Aici, tehnologia reprezintă fondul firesc al interacțiunii: «pe googlemaps, precizia distanței/ irezistibilul gând că/ peste dealuri peste ape după kilometri și/ kilometri din drumul național pe care străini gonesc și gonesc/ ești tu». În prim-plan se derulează drama minoră a corporatistului domesticit: cuplul apatic, jobul banal, domolirea forțată a intensităților. Evitând zonele de interes ale postdouămiismului, pentru care cadrul real există: dezvoltarea delirantă a tehnologiei, alienarea și experiența schizo, Hutopila, la fel ca Dósa (în Nada – Ed. Pandora, 2015) problematizează la suprafața lucrurilor, vorbind de aparentul blocaj biografic fără să construiască o retorică pe marginea fenomenelor care fac posibil acest blocaj și fără să naturalizeze coordonatele existenței de Homo Corporaticus, rămânând la nivelul de simplu exclus. Ca și cum munca de birou – mediată și facilitată de calculator – ar fi mai repetitivă decât zugrăvitul sau tăiatul lemnelor, vocea poemelor se lamentează chiar și de rutina unui loc de muncă solicitant sub aspect intelectual: «dimineața, cu pas grăbit spre aceleași fețe plictisite pe care le văd de luni până vineri,/ mă gândesc tot mai mult la anotimpul tuturor împlinirilor și/ al deciziilor definitive/ și n-am curaj». Asemănarea cu Andrei Doșa este în cazul acestei pasivități volitive una izbitoare: «simt că am puterea de a face lucrurile să se întâmple/ aștept să se întâmple ceva»

Tonurile dezabuzate și plictiseala continuă eșuează într-o blazare aridă retoric, derulată monoton și atonal («în mijlocul rutinei zilnice îmi dau brusc seama că/ sunt înconjurat de toate lucrurile ce-mi erau cu folos și/ acum nu-mi mai sunt»). Vocea devine în mod deliberat anonimă: nu revolta subversivă cu valoare de manifest politic gen Fight Club domină volumul, ci suferința fără credibilitate a angajatului care întâmpină first-world problems, obosit de angajarea în social și viața conjugală, găsind o alinare paliativă în escapade erotice fără consecințe («trei ore de somn o să mă țină nouă ore într-o clădire din oțel și sticlă», «tăceam/ pentru că ne-am povestit și răspovestit totul/ pentru că ne-am plictisit/ pentru că am obosit»). «Simt că ne mișcăm în același ritm cu norii, cu dealurile», versuri de-un optimism naiv din Copci, se transformă în «spargem gașca/ parcă un pic nerăbdători/ parcă un pic sătui». De regăsit mai sunt și o temperare inexplicabilă a retoricii, o autocenzură la nivelul limbajului și o tensiune neeliberată în gest («mă voi preface degajat și stăpân pe situație/ și tu vei ști că nu-i deloc așa», «ne-au simpatizat multe, dar niciuna n-a vrut să se așa cu noi»), care nu reușesc să imprime secvențelor narative forță lirică. Tratând banalitatea existenței închistate în rutină, stilul devine el însuși monocord: apar notații resemnate, rareori cu greutate (de exemplu: «trec weekendurile ca și cum n-ar fi», «va fi și asta o săptămână». Un contraexemplu relevant: «în weekend facem mâncare pentru toată săptămâna/ și ne stoarcem unul altuia coșurile»). Utilizând un vocabular mai conceptual, cizelându-și expresia și evitând semnele oralității moldovenești, urbanizându-se, deci, Hutopila nu reușește decât să-și piardă specificul. Fiindcă stilistic vorbind, volumul nu impresionează. Întâmpinăm efecte nereușite («pe balcon la camera nu știu care buzele mele cuprind țigara/ acolo unde buzele tale au/ cuprins țigara acolo unde buzele mele au cuprins țigara»), ruperi sintactice la sfârșit de poem și o autosabotare dublată de proiecția unor intensități care nu există.

Atuurile volumului sunt evidente în fragmentele cu miză digital-postuman-tehnologică, puține însă la număr, în care alienarea e asumată până la capăt («doar imagini care se înșiruiesc dezlegat», «spre ieșirea din club, prin întunericul cartat de flashuri, iluzia nemișcării/ afară, încă nu pe deplin deconectat») și unde criza devine vizibilă tocmai datorită depersonalizării, a faptului că vocea poemelor renunță la ilustrarea sterilă a rutinei personale, îndreptându-și atenția spre exterior și descriind totul într-o lumină hiperreală, rece și digitală. Un poem notabil tratând oboseala și blazarea corporației este tocmai cel în care semnificațiile sunt pe jumătate mascate și unde detaliile personale dispar în fundal: «un surogat de viață își reintră pe făgaș/ cu programul/ cu lucrurile, toate în conformitate/ cu ce e chipurile corect dar de nici un ajutor// în toată derularea sacadată a zilei, din când în când, timpul încetinește brusc,/ ca un disc pe care pui mâna/ un sms, un apel, un gând peste blocurile din zare, pe cerul cel mai senin/ apoi timpul pornește iar, ca un disc de pe care iei mâna// peste toate, senzația strânsorii în piept și buzele tumefiate,/ care mă-ncredințează că-i real/ că ieri am fost acolo/ că ceva imens frumos înfricoșător s-a pus în mișcare». Refuzul de a face din propria exasperare/ suferință/ sfârșeală centrul discursului reprezintă tocmai forța poemului, care deschide astfel o mai largă discuție, una asupra condiției omului modern mai degrabă decât una asupra biografiei individuale.

Încheind cu un text intitulat frumos e cerul la chindii în tíșița, poem cvasibucolic, Hutopila revine la simpatiile telurice și pe «întinderea de cernoziom» de unde a debutat. Având impresia de a fi acoperit toate dimensiunile posibile ale existenței, el întreabă la final, retoric: «ce-ar mai fi de zis». Fiindcă volumul de față este în totalitatea sa o interogație asupra posibilităților de-a face poezie valoroasă în momente de acalmie. Iar răspunsul la această interogație este unul negativ. Departe de a fi iremediabil ratat, Tișița e un volum intermediar și ocazional, mult sub capacitățile poetice ale lui Matei Hutopila.

______________
* Matei Hutopila, Tișița, Editura Charmides, Bistrița, 2016, 56 p.

 

 

 

[Vatra, nr. 7-8/2016, pp. 38-39]