Radu ŢUCULESCU – VODKA! sau INIMIOARE PENTRU CÎINI |

Personaje:

MIRIAM

BETINA

POŞTAŞUL

O cameră trăznită. Amestec de bucătărie, living, dormitor. Fantezia scenografului poate zburda în voie. La bună înţelegere cu regizorul, desigur…

Miriam intră în scenă cu două pungi mari din hîrtie pline de cumpărături. Le trînteşte pe masă.

Miriam: Vodka! Vodka! Unde naiba eşti? (Îşi aprinde o ţigară apoi dă drumul la muzică pe lap-top. Jazz. Blues. Doar blues-uri…) Oare cum dansează blues o pisică neagră? Magnific, cu siguranţă. (dansează) Pisicile dansează cel mai bine blues, mai ales dacă sînt negre. (Rostogoleşte pe masă legume dintr-o pungă) Dansul legumelor…Un castravete şi-o roşie… Ăsta-i un castravete bine făcut. Proaspăt, zdravăn…. obraznic! Îmi place. Îmi plac castraveţii. Cînd au un aer aşa aproape impertinent. Roşiile par mai timide. Par. Alunecoase, rotunde, senzuale şi frunze de pătrunjel… Norocul meu că-mi rezistă stomacul la castraveţi şi la ceapă. N-am nicio problemă cu el. Cu stomacul. Alţii, vai de ei, înghit doar o singură feliuţă de castravete ori de ceapă şi se-ndoaie de durere. O adevărată nefericire, cînd ai probleme cu stomacul. Îţi mai pute şi gura. şi-atunci chiar că ai dat-o dracului. Toţi evită să stea de vorbă cu tine, întorc capul, se străduiesc să nu facă grimase. Îmi amintesc de Paul, dragul de el. Înalt, frumos, cu dantură strălucitoare, ba chiar şi oarece creier. Dar te trăznea, cînd deschidea gura să zică şi el ceva! Şi asta nu din cauza cepei! Oricît s-ar fi spălat pe dinţi, oricîte parfumuri şi-ar fi plimbat prin gură, tot degeaba. Nu puteam face dragoste decît în poziţii…extreme. Să-i fie gura cît mai departe de nasul meu. Cînd încerca să-mi lingă ceafa, simţeam că mă ia cu leşin. Îi strigam să se îndepărteze, rapid, altfel se duce naibii sexul nostru. Bietul de el, nu mai ştia ce poziţii să inventeze. Mi-am exersat mult imaginaţia, în perioada respectivă. A lui s-a dovedit mai săracă. Şi uite aşa, s-a dus comunicarea noastră. Lipsa de comunicare duce la despărţiri, aşa se zice, nu? Păi, cum naiba să comunici cu unul care cînd deschide gura te trăzneşte în moalele capului de-ţi pierzi şi uzul raţiunii? Cînd ne aflam cu prietenii la restaurant, era un adevărat spectacol! Toţi îi răspundeau fără să-l privească direct. Îşi ţineau capul într-o dungă şi-l priveau cu coada ochiului. Mă abţineam să nu pufnesc în rîs. Dar mi-era şi ruşine. Cînd nu făcea altceva decît să zîmbească, era superb! Dacă izbucnea în hohote de rîs, se dezlănţuiau miasmele, un adevărat tzunami. Ar fi fost în stare să înverzească, instantaneu, haleala din farfurii! Ei, uite de asta n-am vrut eu să mă fac… balerină. Ce se întîmpla dacă dădeam peste un astfel de partener? Pe scenă nu-i puteam întoarce spatele tot timpul. Nici capul. Hei, Vodka, unde te-ai ascuns? Faci pe nebuna? N-ai venit să mă saluţi, să-mi dai un pupic! Cred că auzul i s-a mai atrofiat, are şi ea o vîrstă. ( face cîţiva paşi de dans, eventual o piruetă apoi mai scoate legume din pungi) Ce castraveţi reuşiţi! Şi un gogoşar. Îmi fac o salată cu ulei de măsline şi lămîie, că-i sănătoasă. Şi o ceapă roşie subţirel de tot feliată.. Frunze de pătrunjel şi ghimbir… afrodisiac. Ha, ha, ha! Şi ce-i dacă-i afrodisiac? Toate zarzavaturile astea sînt bune la ceva. Teoretic. Castravetele, de exemplu, face bine la ten. După ce-l storci de toate puterile, te mînjeşti cu zeama pe faţă şi stai blîndă o jumătate de oră. Te întinzi, frumuşel, pe pat…Ce chestie! Acuma pricep de ce mi-am pus eu o micuţă canapea şi în bucătărie! Din cauza…castravetelui. Să fie la-ndemînă. Cîteodată, în mine mai lucrează şi subconştientul. Te întinzi pe spate, total relaxată şi… încerci să nu te gîndeşti la nimic. Ceea ce mie îmi este înfiorător de greu. Cum naiba să nu mă gîndesc la nimic o jumătate de oră?! Stau ce stau, un minut, două, apoi încep să-mi dea tîrcoale amintirile. Ori încep să-mi răsară-n minte imagini… Măcar mă străduiesc să le aleg pe cele frumoase, vesele, însorite. Muzica îmi este de cel mai mare ajutor, îndulceşte amintirile, le estompează agresivitatea. Şi-atunci ridurile nu mai au pregnanţă iar tenul devine proaspăt… ca un castravete. Dar, pentru început o să-mi fac o salată minunată, gustoasă. Voi amesteca în ea şi nişte prosciuto, feliuţe subţirele şi aromate. Întîi, stomacul, pe urmă tenul. Cînd ţi-e stomacul gol, adio relaxare! Vodka! Ţi-am adus şi ţie ceva, dragă! Cum de nu a ajuns mirosul la nările tale, să te momească afară din ascunzătoare? (începe să caute prin pungi) Mirosul nu ţi l-ai pierdut, de asta sînt sigură… (răstoarnă conţinutul ambelor pungi pe masă şi rămîne consternată) Extraordinar! Unde-i punga cu inimioare proaspete de pui? Am uitat-o în coş ori la casă? Atunci cînd i-am plătit tinerelului ăluia? De fiecare dată îmi aruncă o privire şi-un sfert de zîmbet, ca şi cum ar spune: se vede că ai fost o femeie bine. Se vede că ai fost o femeie frumoasă. Pentru mucoşii ăştia, tot ce-i trecut de treizeci de ani e bătrîn. Am şi auzit un dialog între două, în metrou. Blonde amîndouă! Una a întrebat-o pe cealaltă, cum e profesoara ta de germană iar cealaltă i-a răspuns, o bătrînă de vreo patruzeci de ani, destul de simpatică! Ştie să spună şi bancuri şi chiar a auzit de… Lady Gaga! Gaga! Avusese o asemenea intonaţie în voce, ca şi cum ar fi fost ţipătul unei gîşte cînd se pregăteşte să-şi ia zborul. Ga..ga! Am pufnit a rîs şi am vrut s-o întreb, dar tu ai auzit, micuţo, de… Gogol? (rîde, face cîţiva paşi de dans pe ritmul bluesului, îngînînd uşurel…gaga…gogo…l…) Cum dracu am putut pierde punga cu inimioare? Mi se întîmplă pentru prima oară, nu-mi vine să cred! Dar dacă tinerelul ăla de la casă mi-a ascuns-o… intenţionat? Ca să mă întorc şi să intre în dialog cu mine. Poate privirea aceea plus sfertul de zîmbet să semnifice cu totul altceva. Cînd mi-a marcat punga cu castraveţi, a zis, scuipînd molatec cuvintele printre buzele-i zîmbăreţe, se vede că vă plac castraveţii, i-aţi ales pe cei mai frumoşi. O remarcă idioată, doar nu era să-i aleg pe cei zbîrciţi, curbaţi, pătaţi… Una peste alta, Vodka a rămas fără inimioare. Mă scuzi, iubire, merit să fiu pedepsită şi să nu mi te arăţi. Dar, oare, despre ce aş putea conversa eu cu el? Să zicem că mă invită la o cină romantică. Unde o să mă invite? La MacDonald ori la KFC, desigur. Îşi va comanda un hamburger ori pulpe de pui pompaţi cu hormoni şi mulţi cartofi prăjiţi peste care va turna un ocean de ketchup, de-o să-mi vină rău. Eu voi dori o salată de creveţi, dar salată de creveţi nu există şi atunci voi lua o cafea şi mă va apuca tremuriciul, deoarece fumatul în localurile respective este interzis. Bun, să zicem că nu accept invitaţia lui şi fac eu o propunere. Oriunde vom merge, el tot aia va comanda, altceva nu ştie. Hamburger cu cartofi prăjiţi şi ketchup din plin. Ne vom tot uita unul la altul, în speranţa găsirii unui subiect comun de conversaţie. Pînă la urmă, el, ca un adevărat bărbat, are o idee salvatoare şi porneşte discuţia. Pe ce temă? Lady Gaga! Despre toaletele ei, miile de toalete pe care le schimbă într-un concert! Un subiect pe care, va crede el, orice femeie îl adoră. Despre rochii, fuste, fustiţe, pălării, şaluri, chiloţei, sutiene, pantaloni, pantalonaşi, pulovere, bluze, tricouri, aripioare… Şi absolut toate să fie, dacă s-ar putea, transparente! Asta ar fi, aşa, o aluzie discretă din partea lui. Eu îl voi privi languros, în continuare, cu o expresie de tembelă, adică nu pricep, dragă, la ce faci tu aluzie. Dar nu-l prea văd capabil de aluzii discrete. Eventual, pe sub masă, o să-mi caute piciorul să mi-l atingă, să-l mîngîie… murdărindu-mi ciorapii ori chiar rupîndu-i. De obicei, chestia asta cu piciorul pe sub masă o fac femeile, descălţîndu-se şi străduindu-se să ajungă cu degetele pînă mai sus, între cracii pantalonilor. Mi se pare o manevră de-a dreptul idioată, am văzut-o numai prin filme. E pentru excitat imaginaţia spectatorilor de sex masculin. Ca să ajungi pînă la locul cu pricina ar trebui, în realitate, să te laşi binişor pe spate, să aluneci al naibii de mult pe speteaza scaunului, să te scufunzi sub masă pînă deasupra buricului, pînă sub sîni… O poziţie crispată şi caraghioasă. Atragi atenţia celor din jur şi te-ai făcut de tot rîsul. Mai eficace sînt întîmplătoarele atingeri de mîini. Eu eram în stare să aprind o adevărată vîlvătaie cu astfel de prostioare. Nu era nevoie de mîngîiere, doar o lipire scurtă şi, chipurile, fără voie, a epidermelor noastre încinse. Ce-am zis? Eram în stare…? Vorbesc la trecut, ca despre un mort? Păi, sînt în stare, ocazii să fie! Deci, să vedem ce se întîmplă mai departe cu… Ramon! Mi-am amintit! (rîde) Aşa-l cheamă pe tinerelul de la casa de marcat. Ramon! Am citit pe ecusonul strălucitor prins la pieptul său bombat. Hahaha! Ra-mon! Nici nu putea să-l cheme altcumva. Ca desprins dintr-o telenovelă. Prin urmare, Ramon înfulecă de zor cartofi prăjiţi înecîndu-i, chiar sub ochii mei, în porcăria aia de ketchup. Eu mă abţin, mă tot abţin, dar încep să văd… roşu în faţa ochilor, simt că mi se revoltă stomacul, mă apucă bîţîitul şi, la un moment dat… pac, îi smulg flaconul cu ketchup din mînă şi i-l torn în cap, pe gît, pe pieptul lui bombat izbucnind într-o criză de nervi, urlînd la el că dacă nu încetează o să i-l bag în fund! Să zicem, însă, că nu se întîmplă aşa. Reuşesc să mă abţin, să nu văd ce porcării înghite Ramon, ba chiar să-i zîmbesc suav. Seara se încheie fără incidente majore. Ne atingem mîinile de cîteva ori cînd el, de exemplu, îmi oferă un foc ca să-mi aprind ţigara ori, de exemplu cînd eu îi dau solniţa la care el nu ajunge… Bem vinul şi plecăm. În taxi, Ramon mă prinde de mînă cu duioşie şi mă invită, curajos, la el, să mai bem un păhărel sau o cafea sau un ceai. Eu accept, retrăgîndu-mi, sfioasă, mîna dintr-a lui, fără a face un gest hotărît, ci unul molcuţ, ezitant, să-l pună pe jar. Buuun. Ajungem la el acasă, se scuză de deranj, vechea poveste, mai zicem una alta, blablabla, eventual are o poză cu părinţii pe care eu o văd şi exclam, entuziasmată, vai ce tineri şi drăguţi sînt. Pînă la urmă, preiau iniţiativa. Mă aşez, brusc, călare pe genunchii lui. Începem să ne sărutăm, să ne pipăim, să respirăm zgomotos, tot tacîmul. Eu îmi eliberez sînii, el îi sărută, îi umezeşte vîrtos iar la un moment dat, îşi retrage capul şi, fără să mă privească zice, nu ştiu ce e cu mine, m-am blocat, pur şi simplu m-am blocat, m-am inhibat… Un blocaj de care eu începusem deja să fiu tot mai conştientă. Sub mine, nu mişca nimic. Şi-atunci, fiind o doamnă, îi zîmbesc înţelegător, îl bat uşurel pe obraz şoptindu-i, nu-i nimic, Ramon, se mai întîmplă. Nu dispera. Hai să bem ceva. Ai vodkă? El se bîlbîie, nu prea obişnuiesc să beau tării, te rog scuză-mă, am o bere în frigider! Pe mine mă apucă rîsul, unul blînd şi deloc batjocoritor, păi e normal, dacă te cheamă Ramon e imposibil să-ţi placă băuturile tari. Bună-i şi o gură de bere, ne mai răcorim. Bem bere, el extrem de jenat, eu amintindu-mi de Vodka mea cea jucăuşă, draga de ea, rămasă singură în bucătărie şi dintr-odată mă apucă un dor nebun de ea. Mă ridic, îi dau un pupic pe nas lui Ramon şi, valea. Acasă. Acolo unde îmi este locul…( ascultă o vreme bluesul care se scurge, domol şi senzual, din boxele laptopului…). Cred că doi anişori avea Vodka pe atunci… Acuma are aproape nouă. Au trecut, de atunci, şapte ani? Şapte e o cifră magică, să fiu liniştită. Se mai poate întîmpla. O nouă cunoştinţă, de ce nu? N-au intrat toţi anii în sac. Evident, pe acela nu-l chema Ramon. Oare cum îl chema? E fără importanţă. O umbră, un fum, o nălucă. Mă şi mir că mi-am amintit. Vodka! Unde naiba te ascunzi? Oriunde, în încăperea asta năucă. Te prefaci că n-ai observat sosirea mea acasă! Da, ai motiv să fii supărată pe mine. Ţi-am uitat inimioarele, le-am pierdut ori… le-a ascuns Ramon cel zîmbăreţ. Voi lămuri misterul, îţi promit. Uite, mă apuc acuma să fac o salată minunată, am nişte castraveţi grozavi, să-i mănînci din ochi nu alta. Mai există roşii, ceapă roşie, gogoşar, voi pune parmezan şi ulei de măsline, te lingi deja pe bot, ştiu. Sănătate curată, antioxidante. Ne ungem încheieturile oaselor vîrtos. Cel mai puternic antioxidant! Aşa scrie pe fiecare ambalaj. Dacă le-om înghiţi pe toate, zilnic, rămînem veşnic tinere şi pline de energie. Energia mă-sii! Iar dacă voi căuta bine prin frigiderul cel aglomerat, poate voi găsi taman acum, pierdută în el, vreo bucăţică de fileu de peşte. Ahaaaa, începi să mîrîi de plăcere! Te las să visezi, să-ţi faci iluzii. O să caut mai tîrziu, după ce am măcelărit… artistic toate legumele. Iar dacă nu e, nu e! N-are rost să ne amăgim. (începe să taie legumele în ritmul bluesului) Minunată muzică, superb dans. Un dans al solitarilor. Spre deosebire de tango care este exploziv, incitant erotic, bluesul are o fină senzualitate, una interioară, lipsită de lascivitate. Ca şi roşiile astea, de exemplu. În schimb, castravetele e obraznic, impunător, aproape obscen. Precum tangoul! Recunosc, în adolescenţă preferam tangoul. Vibraţiile sale extraordinare, electrizante, uneori aproape dureroase. Mă încîntau scînteile pe care le aprindeam în ochii privitorilor. Tata era, întotdeauna, entuziasmat. Aplauda la spectacole pînă i se înroşeau palmele. Ochii i se umezeau de bucurie şi mîndrie. Mama, în schimb, strîmba din nas, făcea grimase acre. Părerea mea este, zicea ţuguindu-şi impertinent şi enervant buzele, că liceul de coregrafie nu ţi se potriveşte. Mi-am dat seama de asta, pe cînd erai încă în clasa întîia, dar am tăcut, să nu vă supăr, pe tine şi pe tatăl tău mereu groaznic de entuziasmat! Recunoaşte că ţie, mai zicea ea privindu-mă compătimitor, niciodată nu ţi s-a dat să interpretezi, de exemplu, un rol de îngeraş, nici măcar în clasa întîia! Replica asta mi-a servit-o la absolvirea scolii. Păi, era normal, mamă! Gîndeşte şi tu puţin! Îngeraşii sînt, obligatoriu, blonzi, spălăciţi, cu ochi albaştri, cu piele albă, lăptoasă şi… nu au sex! Mă rog, nu sexul era problema în clasa întîia ci… culoarea. Eu fusesem, de la bun început, de culoarea tangoului. Apoi, treptat, am ajuns la cea a bluesului. Cu trecerea anilor. Ai genunchii prea groşi, gîngurea mama, ca o moară stricată, ca o picătură chinezească. Şi asta nu se poate remedia. Se vor îngroşa, de la an la an. Aşa mă încuraja, mama mea cea dragă. ( muşcă dintr-o roşie) Are un gust chiar bun. Mă şi mir. E dulce şi aromată. Poate nu-s de seră. Aşa-mi zicea şi tata, eşti cea mai dulce de pe scenă, Miriam. Eşti cea mai frumoasă de pe scenă, Miriam. Eşti cea mai talentată, Miriam, aşa zicea tata iar mama clătina din cap, zîmbea cu jumătate de gură şi completa, într-o suavă tonalitate, păcat că are genunchii atît de groşi. Cît de groşi, mamă, am izbucnit eu la un moment dat, crescusem deja iar din partea ei auzeam aceeaşi replică. Cît de groşi, mamă?! Cît dealurile?! Cît… baza Everestului?! Nu te supăra, continua mama cu voce neschimbată, eu îţi vreau doar binele, să nu te amăgeşti că vei ajunge vreodată mare solistă. Şi, brusc, am avut revelaţia! Mama era invidioasă pe propria ei fiică! Cu cît această impresie mi se contura drept o certitudine, cu atît îmi păsa tot mai puţin de vorbele ei. Nu mă mai răneau, erau de-a dreptul amuzante, îmi provocau chiar un domol sentiment de milă. Aveam un corepetitor tînăr, înalt, chipeş. Era topit după mine, se vedea de la o poştă. Cînd se uita la mine, i se aprindeau luminiţe în ochi, ochi de-un albastru marin, deh, şi începea să nu mai nimerească toate clapele pianului. Îi simţeam dorinţa, dar a reuşit să se stăpînească pînă la sfîrşitul şcolii. După spectacolul final, a venit la mine şi mi-a dăruit un imens buchet de trandafiri. Mi-a şoptit dintr-o suflare, eşti minunată, Miriam, ţi-aş săruta fiecare centimetru al trupului, de la tălpi pînă la creştet, ai cele mai frumoase coapse, ai fese perfecte, sîni minunaţi, o gură admirabilă, un ten de mătase şi caramel, aşa parcă a zis, caramel… un păr de vis. Dar cum stau cu genunchii? am întrebat, întrerupîndu-i avalanşa aceea de cuvinte poetice. Păi… ăia-s cam groşi, ca şi gleznele care-s mai… necioplite dar, oricum, nu contează, se dau de-o parte… hăhăhă! Şi a rîs ca un idiot, crezînd că făcuse cea mai bună glumă din lume. Atunci i-am zdrobit buchetul de trandafiri de mutră, de faţa lui dotată cu ochi de-un albastru marin. Toată i-am umplut-o cu ţepi! Arăta ca un arici împuţit cu ţepii crescuţi invers! Şi am luat-o la fugă plîngînd ca-ntr-un roman banal şi am hotărît să nu mai urc pe scenă niciodată. Se pare că mama nu fusese invidioasă pe mine ci doar mai realistă decît tata. Bine am făcut că am renunţat la o carieră scenică. Aş fi avut o mulţime de dezamăgiri, unele de-a dreptul dureroase. Decepţii, zbucium sufletesc, poate chiar tentative de sinucidere. Ei, nu, pînă acolo n-aş fi ajuns, sînt, în fond, o luptătoare. Ba nu sînt. Dacă eram, continuam baletul, îmi impuneam personalitatea, stilul. Şi dacă nu am nici personalitate, nici stil? Uite, exact aşa aş fi trăit, zbătîndu-mă între întrebări contradictorii, chinuindu-mă să găsesc răspunsul corect, străduindu-mă să nu clachez… Bine am făcut, optînd pentru o viaţă liniară, fără denivelări, fără derapaje, mereu prudentă, al naibii de prudentă, aşa că la această oră nu am cui da socoteală! Doar Vodka mă mai ceartă, uneori, cînd o las prea mult singură. Fetiţo, imediat termin minunea de salată. De-ai vedea ce castraveţi făloşi am tăiat, îţi lasă gura apă, zău! Mi-a fost milă să bag cuţitul în ei, dar n-am avut încotro. Fetiţo, pun şi ulei de măsline de cea mai bună calitate, ştiu că-ţi place. Meriţi. Dacă tot ţi-am pierdut inimioarele, trebuie să mă revanşez într-un fel. Ieşi, te rog, din ascunzătoare. Admiră-mă… numai să găsesc uleiul. Niciodată nu-l pun la loc! (caută, în paşi de dans) Poate vrei să-ţi execut oarece figuri de balet. Nu mîrîi ironic. Află că însuşi Ludovic al XIV-lea a jucat în spectacole de balet, pînă ce s-a îngrăşat şi nu a mai putut dansa. Ceea ce este exclus să mi se întîmple mie. Partea cu îngrăşatul. Din cauza unui spectacol în care a apărut costumat în soare, a primit denumirea de Regele Soare. Oare cît de groşi îi erau Regelui Soare genunchii sau gleznele? Nu conta, era rege. Am găsit uleiul! Sînt fericită. Vezi ce puţin îmi trebuie mie ca să fiu fericită! Un strop de… ulei de măsline… virgin!! Îmi vine chiar să-ţi arăt cîteva din tehnicile învăţate. Crezi că le-am uitat? Niciodată. Fii atentă. Pas de deux… e un dans în doi, te-ai prins. Singură nu se poate… Cam toată lumea a auzit de pas de deux. Toţi au impresia că în doi e mai uşor. Şi noi sîntem două, nu? De pointe ai auzit? Adică poante… nu din cele care-ţi produc rîsul ci cînd te mişti doar pe vîrful picioarelor. Uite, aşa… Pare simplu, la prima vedere. Dar de cabriole, ce zici? O săritură cu picioarele întinse, cînd piciorul de dedesupt îl loveşte pe cel de deasupra. O executam perfect. Ca o adevărată libelulă. Şi piruetele… les pirouettes… simţeam că-mi iau zborul, uitam de toţi şi de toate… Dar cel mai mult iubeam coup jete… (începe să se învîrtă pe toată scena). Atunci cuprindeam întreaga scenă, întreaga lume… săritură şi piruetă… săritură şi piruetă… nimic nu-mi putea sta în cale… eram invincibilă… eram o pasăre neagră… o mierlă neagră… o lebădă neagră…(de undeva, ia în braţe un vechi coş pentru flori, mîncat de trecerea anilor, şi-l strînge la piept) Toţi ochii erau aţintiţi asupra mea. Fascinam, aprindeam imaginaţia, dădeam speranţe… iluzii… (ajunge lîngă primul rînd de spectatori. Îi descoperă uimită, puţin speriată. Apoi se aşează lîngă unul. Îi povesteşte…) După ce a băgat în el un sac de cartofi prăjiţi şi o găleată de ketchup, a trebuit să părăsim, urgent, localul. A intrat într-un gang întunecat şi a vomat. O mare de ketchup, în care înotau cartofi prăjiţi sub formă de delfini. S-a auzit pe toată strada. Mi-a fost tare ruşine, faţă de cei care treceau pe acolo… Acum nu pricep de ce mi-a fost ruşine. Habar nu aveau cine e individul, habar nu aveau că eram cu el. Cum îl chema? Nu-mi aduc aminte dar, precis, nu-l chema Ramon. Haha. Apoi s-a întors cu un coş pentru flori în braţe. Un coş gol, îl găsise în pubela lîngă care vomase. Şi mi l-a dăruit, ceremonios, ca şi cum ar fi fost plin cu cele mai frumoase, mai rare, mai scumpe flori din lume. L-am înjurat zdravăn şi l-am lăsat acolo, în mijlocul trotuarului, să-şi revină ori să se spînzure. Să facă ce dorea. Pe mine nu avea să mă mai vadă niciodată. Şi… aşa a fost. Fără să-mi dau seama, însă, am dus cu mine coşul acela nenorocit, strîngîndu-l furioasă în braţe. L-am dus acasă. Fără să-mi dau seama. De atunci… aici a rămas. De vreo şapte ani… (sună telefonul mobil. Tresare, speriată) Telefoanele ăstea îţi pot nenorocii nervii. Sună în cele mai nefericite momente. Fericite, nefericite… Sună, de fapt, în orice fel de momente. (se uită la ecranul telefonului) Număr necunoscut. Să răspund? Poate fi ceva important? M-aş mira. Dar dacă, totuşi, mă sună cineva… cineva… (se întrerupe sunatul) A şi renunţat. Nu care cumva să intre mesageria vocală şi să plătească. Un zgîrcit. O zgîrcită… Nişte neciopliţi, nişte refulaţi. Îi auzi în locurile publice, urlînd în mobilele lor, hăhăind sonor. O adevărată nesimţire. Mai ales cînd te afli în autobuz ori în tren ori într-un local. Eşti nevoit să le asculţi toate porcăriile. Măcar de-ar vorbi normal, cu voce domoală, dar nu, ei urlă să audă toată lumea. Cum a făcut ăla micul pe el noaptea-n pat, cum îi zuruie maşina de spălat, cum îşi vopseşte părul, cum a agăţat el o tipă babană şi i-a tras-o pînă-n zori, ce plăţi enorme are de făcut la gaz, ce beţie mortală a făcut aseară, cît este de cretin primul ministru, ce ţîţe mari are colega lui de bancă. Ar trebui dată o lege drastică în această privinţă: în locurile publice se pălăvrăgeşte la telefon numai în surdină şi… cel mult trei minute! În fond, e vorba de bunul simţ al fiecăruia. Oare, să sun înapoi? Poate, totuşi, era ceva important şi aş ieşi în pierdere. Poate am cîştigat la… la ce naiba să cîştig? Nici măcar vreun unchi bogat prin insulele Hawai nu am. Se pot întîmpla multe chestii, la care nici nu te gîndeşti. Eu… la ce nu mă gîndesc? Mai bine sun înapoi. Fără filosofie, fără multe complicaţii. (sună) Alo? Aţi sunat mai înainte… Cine?… Ce băiat…? O, nu spune! (rîde. Se ridică şi se întoarce pe scenă…) Băiatul de la casa de marcat… Ramon?… Păi, am citit pe ecuson… vede toată lumea, de aia porţi ecuson, nu?… Da da… le-am uitat în coş? Extraordinar!… O punguţă, cam două sute de grame… Punguţa cu doi bani, haha… Mi se întîmplă pentru prima oară! Inimioarele sînt pentru căţeluşa mea… Sigur că e drăguţă… E o minune… Deci, sînt la tine… e ok… o să vin după ele dar… nu chiar în clipa asta… Cum?… Păi, spune… Deci lucrezi pînă la şase după masa, normal, asta e treaba ta… Cum? Ce să îndrăzneşti?… Îndrăzneşte…. nu mănînc oameni… hahaha… aşaaa?… da?… interesant!… sînt de-a dreptul surprinsă, zău… păi, o să mă gîndesc… e timp… pînă la şase… dar ce va fi? (perplexă)… Nu cred!… Aha, ocazie unică… Mă gîndesc… Îţi spun cînd merg după inimioare… Le-ai pus la rece?… Bravo… foarte bine… eşti un băiat deştept… (închide). Asta-i bună! (rîde încetişor). Chiar poate fi amuzant. Dar oare voi suporta pînă la capăt…? Trebuie să vorbesc cu Betina, chiar acuma. ( se duce la laptop-ul din care se scurg, lin, blues-uri. Îşi mişcă degetele pe tastatură…) E aproape toată ziua vizibilă pe ecran. Sper să fie şi-n clipa asta. Dacă nu… o sun… Ba este. Iat-o! Salutare, fetiţo!

BETINA: Miriam!

MIRIAM: Chiar eu. Cum îmi stă părul…?

BETINA: Părul…? Frumos…. ca de obicei…

MIRIAM (îşi adună părul într-o altă posibilă coafură): Dar… aşa?

BETINA: Cam… exploziv…

MIRIAM: (continuă cu modelatul părului…) Dar… acum?

BETINA: Provocator.

MIRIAM: Mai bine aşa… ce zici?

BETINA: Nu-i tocmai ideal. Te îmbătrîneşte…

MIRIAM: Doamne fereşte, muşcă-ţi limba! Atunci… aşa?

BETINA: Ca o… puştoaică..

MIRIAM: Super! Vreau să fiu… puştoaică…(rîde)

BETINA: Miriam… ce-i cu tine? Te pregăteşti pentru vreo petrecere?

MIRIAM: Nu, iubire. Am o… întîlnire. Deja vorbesc în rime…

BETINA: Cu un bărbat?

MIRIAM: Aşa cred…

BETINA: Adevărat?

MIRIAM: Dar cu cine să mă întîlnesc, dragă. Cu vreo maimuţă… cu un dulap… cu un copac?

BETINA: Cine e?

MIRIAM: Ramon…

BETINA: Cu Ramona?

MIRIAM: Am spus bărbat, dragă! Ramon! Fără a… la coadă! Ra-mon.

BETINA: (rîde) E… spaniol ori portughez… picat din vreo telenovelă?

MIRIAM: Ba, nu-i picat de nicăieri. Oare cum să mă îmbrac? Poate ai vreo idee…

BETINA: Ramon şi mai cum?

MIRIAM: Habar n-am.

BETINA: Asta-i bună. Te-a agăţat în metrou?

MIRIAM: Mă jigneşti.

BETINA: Miriam, nu mă mai ţine pe jar.

MIRIAM: Ramon e… la magazin.

BETINA: Ce? Are un magazin?

MIRIAM: E… la casă. Băiatul care-ţi încasează banii, pricepi?

BETINA: Pricep, nu te răsti la mine. Foarte cool. Foarte tare.

MIRIAM: Azi am fost la cumpărături. Ca de obicei am cumpărat şi inimioare pentru Vodka. Excroaca stă pe undeva ascunsă… nu ştiu cum s-a întîmplat că pacheţelul l-am uitat pe-acolo iar Ramon mi-a găsit inimioarele.

BETINA: Ţi-a găsit inimioarele!

MIRIAM: Inimioarele pentru cîine, dragă!

BETINA: Ce romantic! Ramon ţi-a găsit inimioarele…

MIRIAM: Repeţi ca un papagal.

BETINA: Deci te-a sunat, s-a prezentat frumos iar apoi…

MIRIAM: Apoi m-a invitat la un spectacol… diseară… dacă am chef.

BETINA: La un spectacol?

MIRIAM: (după o pauză) Da. Te miri?

BETINA: Păi, nu…

MIRIAM: Adică ţi se pare deplasat ca un bărbat să mă invite la un spectacol?

BETINA: Deloc. Chiar mă bucur pentru tine. Sînt prietena ta. Cea mai bună.

MIRIAM: Din moment ce eşti singura, normal că eşti cea mai bună.

BETINA: Vezi, de aia te iubesc eu pe tine. Pentru sinceritatea ta nepătată!

MIRIAM: Acum important este să-mi găseasc o bluză nepătată pe care s-o îmbrac diseară! (deschide un dulap şi începe să scoată bluze de-a valma)

BETINA: În camera aceea a ta găseşti absolut de toate! Un adevărat bazar.

MIRIAM: De asta, ce zici? Ce look îmi dă?

BETINA: Cam… sobru. Cam… prea oficial.

MIRIAM: Ai dreptate. E nevoie de ceva mai vesel, mai de bună dispoziţie. Asta?

BETINA: Prea colorată. E bună pentru plajă. Nisip, mare, valuri…

MIRIAM: Aşa e. Ce naiba caută-n dulapul meu? Nici nu ţin minte de cînd n-am mai pus piciorul pe-o plajă! A, uite! Asta-mi place, e la fix, ce zici?

BETINA: Da, dar…

MIRIAM: Dar ce?

BETINA: E…

MIRIAM: E… cum?

BETINA: E… mai mult pentru puştoaice.

MIRIAM: Ce insinuezi?

BETINA: Nu insinuez nimic. Spun doar că mi se pare mai potrivită pentru o puştoaică.

MIRIAM: Adică nu unei babe.

BETINA: Tu interpretezi vorbele mele absolut aiurea.

MIRIAM: Am îmbătrînit chiar în asemenea hal?

BETINA: Ai îmbătrînit, pe naiba! Arăţi chiar afurisit de bine. O spun cu invidie prietenească. Dar bluza aia nu e nici de mers la spectacol cu ea şi nici măcar la o întîlnire cu un bărbat. E bună pentru un picnic la iarbă verde.

MIRIAM: Zici că arăt afurisit de bine?

BETINA: Exact. Atît cît îmi pot da seama… pe ecranul ăsta. Nu ne-am văzut, pe viu, de-un secol.

MIRIAM: Ce tot vorbeşti? Ne vedem zilnic, chiar ne bem cafeaua, adesea, împreună.

BETINA: Fiecare la ea acasă.

MIRIAM: Avantajul tehnicii!

BETINA: Eu îmi doresc tare mult să ne mai facem cîte o vizită, în carne şi oase, să simţim că trăim.

MIRIAM: Dar n-am murit, dragă! Eşti comică.

BETINA: De ce nu vrei să ne întîlnim, Miriam?

MIRIAM: La mine e o dezordine de nedescris.

BETINA: Pentru o prietenă, nu contează.

MIRIAM: O să ne şi vizităm, într-o bună zi. Dar nu-i minunat că ne putem vedea prin ecranul ăsta, la orice oră din zi şi din noapte?

BETINA: Nu-i acelaşi lucru. Eu nu pot anula distanţa, nici o anumită răceală şi indiferenţă. Zău, Miriam, parcă nu am fi vii, ci doar nişte holograme.

MIRIAM: Tehnica asta are, în schimb, avantaje deloc neglijabile. Dacă halesc ceapă ori usturoi nu se simte! Niciun fel de mirosuri! Avantaj indiscutabil! Apoi, cînd vine careva la tine, bei o cafea, începi să pălăvrăgeşti vrute şi nevrute iar la un moment dat simţi nevoia unei pauze. Te saturi şi doreşti să rămîi singură. Ce naiba faci? Dai persoana, pur şi simplu, afară?

BETINA: Cam penibil.

MIRIAM: Corect. Dar aşa, apeşi pe-o tastă şi, salut! Vizitatorul a dispărut într-o clipită.

BETINA: Ba, ca să nu pari neam prost, îi poţi spune şi la revedere, rapid, înainte de dispariţie…

MIRIAM: Bineînţeles. Deci bluza asta o lăsăm pentru un picnic… cîndva… undeva… (caută în continuare, de data aceasta mai calm, mişcîndu-şi braţele ca pe nişte aripi de lebădă…). Căutăm mai departe… cu speranţă… cu mîinile încărcate de speranţă şi… hopa! Uite! Acum să-ţi aud părerea şi să văd ce mutră faci.

BETINA: În sfîrşit, ai nimerit-o! Îţi scoate-n evidenţă personalitatea.

MIRIAM: Chiar?

BETINA: E şi veselă şi discretă dar şi sexi cît trebuie. Cît să provoace imaginaţia.

MIRIAM: Îmi place ideea cu provocarea. Provoc, deci… exist! Totuşi, e nevoie şi de o eşarfă vaporoasă la gît.

BETINA: O idee bună.

MIRIAM ( scoate la iveală cîteva eşarfe) Roşie?

BETINA: Nu. E un roşu prea ţipător…

MIRIAM: Bună pentru tauri. (rîd amîndouă) Atunci, galben pal?

BETINA: Nasol. Culoare cadaverică.

MIRIAM: Dar… verde… cu puţin mov?

BETINA: Super! Verdele ţi se potriveşte perfect! Iar dacă mai e şi puţintel mov… Eşti minunată, pe bune!

MIRIAM: Verde… precum castravetele! Am cumpărat nişte castraveţi grozavi, ce zici?

BETINA: Valabili!

MIRIAM: Tocmai prepar o salată.

BETINA: Şi o mască pentru faţă, nu uita. Obligatoriu.

MIRIAM: O adevărată prietenă, la nevoie se cunoaşte. Era să uit de mască. Zeama de castravete îţi împrospătează tenul, îţi diminuează ridurile.

BETINA: Adevărat izvor de apă vie, zeama castravetelui.

MIRIAM: Şi, poate, după aceea vom intra într-un restaurant…

BETINA: Normal ar fi să te invite, Ramonelul.

MIRIAM: Dacă n-o face, îi sugerez eu.

BETINA: Neapărat, într-un local unde se dansează.

MIRIAM: Tango! Dansul pasiunii! Dansul focului. (ia un castravete mai mare în mînă) Iar Ramon, mă invită, la dans. Cu glas timid. Eu ( ia o roşie lunguiaţă în cealaltă mînă) accept. Ne ridicam de la masă şi… ne luăm în braţe. (lipeşte castravetele de roşie…)

BETINA: Adică, începeţi să dansaţi.

MIRIAM: Un pas la dreapta, doi paşi la stînga…

BETINA: Îl conduci, subtil. Eşti specialistă.

MIRIAM: La început, mişcări simple. Din cînd în cînd, sînii mei îl ating.

BETINA: Şi eşarfa de la gît.

MIRIAM: Eşarfa îi mîngîie faţa, aleatoriu… Şi părul meu îi biciueşte, blînduţ, obrajii…

BETINA: Trupurile voastre se apropie tot mai tare.

MIRIAM: Trupul lui zvelt, înalt şi verzui şi zgrunţuros, aşa, lipindu-se, din cînd în cînd, focos, de carnea mea învelită într-o pieliţă fină.

BETINA: Piele catifelată, caramelizată…

MIRIAM: Rigiditatea lui pipăindu-mi formele rotunjoare. Răsuflarea lui căutîndu-mi buzele.

BETINA: Dorinţa lui crescîndă…

MIRIAM: Se mai împiedică, ba chiar mă calcă pe vîrful piciorului…

BETINA: Dar nu-ţi pasă… dansul e fierbinte…

MIRIAM: Mai bine să nu mă calce pe picioare! Aş putea reacţiona necontrolat şi… se duce naibii toată atmosfera. Mai bine ţopăim la oarecare distanţă unul de celălalt. Ne privim duios şi umed în ochi, îmi vede sînii săltînd…

BETINA: Trupul unduindu-se…

MIRIAM: Buzele întredeschise, lansînd promisiuni…

BETINA: Fesele palpitînd…

MIRIAM: Şi, deodată, mă ia în braţe, iese afară şi mă îmbarcă într-un taxi unde nu ne mai putem abţine, ne sărutăm, ne pipăim, ne muşcăm… el mă cam înţeapă cu barba pe care a uitat s-o radă dar puţină durere nu strică… lasă mici urme pe pieliţa fină…

BETINA: Ajungeţi acasă la tine…

MIRIAM: Nu la mine, la el e mai sigur. Aici, Vodka l-ar putea muşca de cur ori, Doamne fereşte, de… că-i geloasă şi ne-ar strica toată scena.

BETINA: Atunci, la el acasă.

MIRIAM: Am începe să ne dezbrăcăm, febril, unul pe celălalt încă de la intrare…

BETINA: Rupîndu-vă hainele.

MIRIAM: Am bluze destule.

BETINA: Şi nu aţi mai apuca să ajungeţi la pat.

MIRIAM: Bineîneţeles. Nici nu vedem că există vreun pat pe-acolo. Ne vom epuiza lîngă el ori chiar sub el, într-o totală uitare de sine… de mine… de el… de noi… doi… o singură suflare (înfige castravetele, victorioasă, în roşie…). Gata. O seară reuşită şi finalizată. Putem bea ceva, că ni s-a făcut sete.

BETINA: Ce piesă o să vedeţi?

MIRIAM: N-am zis că vom vedea o piesă.

BETINA: Ai zis că te-a invitat la un spectacol.

MIRIAM: Exact.

BETINA: La un spectacol de circ!

MIRIAM: Nu. La un spectacol de… balet.

BETINA: (după o pauză): Balet?

MIRIAM: Da…

BETINA: Şi?

MIRIAM: Şi… la revedere, Betina. Ne mai vedem.

BETINA: Miriam, eu…

Miriam stinge ecranul.

MIRIAM: Cum spuneam. Avantajul tehnicii. Poţi întrerupe o discuţie, cînd simţi că o va lua razna. Pac, şi musafirul dispare. Betina este prietena mea, desigur. Singura mea prietenă. Dar şi prietenii pot deveni agasanţi, plictisitori. Da, draga mea, un spectacol de balet. Lacul lebedelor. Se putea altceva? În glasul Betinei am simţit uluiala. Am dibuit întrebarea ei născută pe buze. O întrebare legată de… curaj. Ori… de emoţii. Sigur că am emoţii. Voi fi năucită de emoţii, cînd voi păşi în sală şi mă voi aşeza, cuminte, la locul meu. Voi fi chiar transpirată de emoţie, din creştet pînă-n tălpi. N-am mai fost la un spectacol de balet… de cînd am absolvit liceul. Atunci, însă, eu mă aflam pe scenă, eu, lebăda neagră! Zburam pe scenă, încîntam privirile şi inimile. Smulgeam ropote de aplauze. Eu, aia cu gleznele groase şi genunchii aşijderea. Am jurat să nu mai calc la vreun spectacol de balet niciodată. A nimerit-o, Ramon. De unde să ştie, sărmanul. El n-are nicio vină. Dar nu-mi mai pasă. Gata cu smiorcăielile, cu aiurelile psihologice! E timpul să mă detaşez, să mă normalizez. Voi privi scena ca un spectator normal fără vibraţii emoţionale în plus. Voi urmări piruetele, concepţia coregrafică şi mă voi bucura de fiecare tablou. Aşa este firesc. Pentru spectator trebuie să fie o bucurie a sufletului, o încîntare a ochiului. Eu voi fi spectatoare, deci voi fi bucuroasă şi încîntată şi voi aplauda din inimă. Cu entuziasm. Aplauzele sînt răsplata supremă a interpreţilor. Voi aplauda pînă mi se vor înroşi mîinile. Oare mai ştiu să aplaud? Ar fi trebuit să înregistrez cîteva minute de aplauze. Ce idee! Da, să-mi fi înregistrat aplauzele pe care le-am primit la spectacolele mele din liceu. Mai puţin pe cele ale mamei… De ce doar cîteva minute? Pe toate! Ropotele de aplauze care-mi fuseseră mie dedicate. Din cînd în cînd, întinsă, lejer, pe canapea cu Vodka alături… unde naiba te-ai ascuns, fetiţo?!… cu ochii închişi, puteam da drumul la aplauze! Să-mi trezească amintirile frumoase! Asta seamănă cu un soi de autoflagelare, un soi de masochism? (rîde) Să-mi amintesc de vremurile bune şi luminoase. La care am renunţat de bună voie… De voie, de nevoie şi de… genunchi prea groşi! Gata cu lamentaţiile. (dă drumul, iarăşi, la bluesuri…) Să-mi termin salata. Ce castraveţi minunaţi am cumpărat! Că-ţi vine să muşti din ei, ca dintr-un măr! Ceapă să pun? De data aceasta, cred că ar trebui să renunţ la ceapă. Chiar dacă mă spăl pe dinţi înainte de întîlnire, tot pute. Dar dacă ronţăi nişte frunze de pătrunjel? Nu, mai bine fără riscuri. Vreau să fac cea mai bună impresie. Să-l ameţesc pe Ramon. Şi, totuşi, salata fără puţintică ceapă e cam lipsită de noimă. Doar cîteva feliuţe subţirele de tot. Pînă deseară, e timp destul. Iar înainte de plecare, îmi voi clăti gura cu apă şi scoţişoară. Asta e! Scorţişoara salvatoare! Îţi umple gura cu arome orientale! Precis, aşa mirosea şi Şeherezada. A scorţişoară. A lapte şi scorţişoară şi poveşti aromate şi senzuale! Betina are dreptate. Dacă tot am nişte castraveţi atît de falnici, de mîndri, să-mi fac o mască cu zeama lor. (scoate un bol, taie în două un castravete şi începe să-l strîngă-n pumn) O mască din argilă… albastră… (către castravete…) Of, da greu scapi din tine cîţiva stropi, dragule! Mă forţez de-mi plesnesc venele, ca să storc ceva! Na, pînă la urmă tot reuşesc să umezesc fundul bolului. Mă doare deja mîna de cît am strîns! Ce tembelă sînt. De ce mă chinui? Păi, ia să-l mai tai pe domnul castravete şi de-a lungul iar apoi mă frec cu el pe faţă, pînă ce zeama lui binefăcătoare îmi va acoperi pielea catifelată… După aceea voi întinde stratul de argilă. Idee simplă şi genială! (scoate argila şi toarnă o lingură în bol) Argila o diluez cu zeamă de lămîie. (taie o lămîie în două). Din asta curge mult mai uşor. Aşaaaa! Argilă albastră, precum ochii lui Ramon. Sau sînt verzi? Mai degrabă verzi. Deschişi, oricum. Luminoşi. Amestec zeama de lămîie cu argila asta albastră şi finuţă. (începe să-şi întindă argila pe faţă, privindu-se într-o oglindă mică pe care a sprijinit-o de-o legumă) Acum… mă voi masca! Sinceră să fiu, arăt bine chiar şi aşa, cu pasta asta întinsă pe faţă. Ramon va fi mulţumit. Ce tîmpenie! El să fie mulţumit că i-am acceptat invitaţia. O fac, mai mult, pentru Vodka. Da, să ştii că pentru tine o fac, nerecunoscătoareo! Să-ţi recuperez inimioarele. Iar tu, te ascunzi în continuare. Ai chef de joacă? Foarte bine, asta înseamnă vitalitate, tinereţe. Dar eu acuma nu am timp să intru în joc. Îmi prepar faţa apoi termin salata. Ia stai, că mi-am amintit! (se ridică, fuge pînă la frigider, caută înfrigurată) Victorie!! Am găsit. În ambalajul acesta mai există două fileuri de peşte. Auzi, Vodka? Peşte! El te poate scoate din cea mai adîncă ascunzătoare, fetiţo! Şi din fundul iadului! Cum voi desface ambalajul, hop o să apari şi tu. Fac pariu! (închide uşa frigiderului) Mai întîi, să-mi termin machiajul. Am zis machiaj? Mi-a scăpat, fără voia mea. Ei, şi? În fond, diseară urmează să joc şi eu, nu? Intru în scenă. În scena vieţii, haha! Scena mă-sii! Poate chiar vom dansa. Poate chiar îmi va remarca supleţea, ştiinţa mişcărilor. Arta! Poate chiar va exclama, vai, ce bine te mişti, dragă, ce minunat dansezi, dragă, ai făcut cumva balet la viaţa ta… dragă? Iar eu am să-i gînguresc la ureche, da dragă, am făcut balet, era cît pe ce să ajung o balerină celebră doar că m-am răzgindit în ultima clipă. Iar el va exclama, patetic, vai da ce greşeală ai făcut! Ba n-am făcut, Ramon, voi continua eu să gînguresc telenovelistic, de ajungeam balerină celebră nu ne-am mai fi întîlnit veci. Cumpărăturile mi le-ar fi făcut menajera şi aş fi locuit într-un cartier de elită, departe de magazinul tău, ba chiar departe şi de oraşul acesta! Auzind aceste cuvinte mirosind a declaraţie de amor şi a scorţişoară, el s-ar înroşi de plăcere iar orgoliul de mascul îi va bomba pieptul ca pe-un dovleac. Rahat! N-am să-i vorbesc lui Ramon despre liceul de balet. Ţine de istorie, de trecut, un trecut pe care n-am chef să-l dezgrop în timp ce dansez cu Ramon ori în timp ce mîncăm iar între noi arde o lumînare. Vom dialoga despre starea vremii, despre produsele care se scumpesc de la o zi la alta, care este hrana ideală pentru cîini, cîţi cumpărători îi intră pe zi în magazin, ce fel de mutre şi apucături au. Sper să nu mă întrebe despre cine ştie ce emisiune idioată de la televiziune ori nu ştiu care serial. Eu am renunţat la televizor, adevărat mijloc de tîmpenie în masă. L-am aruncat într-o ladă ori l-am înghesuit într-un dulap, nici nu mai ţin minte. O porcărie. Îţi distruge orice urmă de personalitate, te face legumă! (către legumele împrăştiate pe masă) O, scuzaţi, dragelor, n-am vrut să vă jignesc. Mai ales pe tine, castravete ghiduş ce eşti. Dar nici pe celelalte, voi sînteţi nişte legume minunate, crescute cu băligar şi cu alte îngrăşăminte naturale, nu faceţi rău nimănui. Aveţi o misiune nobilă. Deci, a fi legumă e ceva nobil dar nu pentru oameni, ca să mă exprim corect şi să nu creez confuzie şi animozităţi. Prin urmare, fără discuţii pe marginea programului de la televizor, pe marginea ştirilor apocaliptice şi aşa mai departe. Eu ascult muzică, mai ales jazz, mai ales blues-uri, despre asta îi voi putea vorbi lui Ramon. Chiar pot să-i ţin o adevărată lecţie, cu amănunte palpitante, picante, din viaţa acestor minunaţi interpreţi. Şi… tăcerile, încărcate de tensiune şi de aromele mîncărurilor. Sper că fumează, băiatul ăsta. Dacă nu, îl învăţ eu. Altfel se vede viaţa învăluită-n fum albăstrui de ţigare. Iar dacă apare în local o băbuţă care vinde flori, el o să-mi cumpere un bucheţel pe jumătate ofilit. Gestul contează. Eu mă voi emoţiona şi mă voi strădui să roşesc. Apoi o să-i amintesc despre Günther Sachs, miliardarul, cum a aruncat el din elicopter mii de trandafiri peste casa în care locuia Brigitte Bardot. Ăla gest de iubire, aia cerere în căsătorie! Iar Ramon mă va întreba cine e Brigitte Bardot, dragă? Eu am să-i răspund suav, o mare actriţă franceză. S-a retras de mulţi ani din viaţa filmului. La ora asta se ocupă de cîinii vagabonzi. Dacă eşti miliardar, îţi permiţi, va concluziona Ramon pe-un ton idiot, cu pretenţii de filosof. Şi s-au căsătorit, voi gînguri eu în continuare, şi au trăit fericiţi… cîteva luni de zile după care s-au despărţit. Bani aruncaţi în vînt, va concluziona Ramon. Apoi va ofta adînc şi va conchide, cine-şi permite-şi permite. Aşaaa… acum să mai ung cu albăstreală şi sub bărbie, pe gît, e bine dacă întinzi masca pînă lîngă mărul lui Adam. Deja simt cum îmi dispar ridurile! O să mă întind o jumătate de oră pe spate, cu mîinile pe piept, precum morţii fericiţi, şi mă voi concentra doar asupra chipului meu. Îmi voi transmite semnale interne, bombardînd astfel asperităţile ivite pe piele, cutele, petele maronii. Cu cît reuşeşti să te concentrezi mai puternic, cu atît efectul va fi mai evident. (se priveşte în oglindă, clatină din cap, chicoteşte) Arăt ca un zombi. (sună soneria de la intrare) Asta-i soneria? Da, extraordinar, e soneria! N-am mai auzit-o de-un secol! Cine naiba sună? E o greşeală, poate se joacă vreun copil. Iar Vodka, în loc să latre, să bage spaima-n intrus, tace ca muta. Vodka! Un cîine adevărat aşa reacţionează? Ţi-am spus că-ţi aduc diseară inimioare, ai putea şi tu scoate cîteva sunete, să mă simt în mai mare siguranţă. (merge la uşă, priveşte prin vizor) Un tip… destul de tinerel… Deloc fioros… Păi, ăsta-i poştaşul, ce proastă sînt! Mă speriu din nimic. (deschide uşa, cu entuziasm, în stilul smuls apoi scoate un strigăt ca de luptă…) Ohooo! (Cînd o vede, Poştaşul ţipă de spaimă şi leşină în prag.) Dumnezeule! Ce se întîmplă? A căzut lat. Incredibil. (se apleacă asupra lui, îl zgîlţîie). Scoală-te, omule, că-s eu, o femeie, nu un mort viu! Asta-mi lipseşte, ce naiba fac? Să aduc un pahar cu apă. (începe să se mişte prin scenă, precipitat). Un pahar…. un pahar… Unde dracu le tot pun. Am găsit. Apă… Să i-l torn în cap. A căzut ca secerat. O fi slab de inimă. Dacă i-a crăpat inima? S-a dus, naibii, întîlnirea mea (îl stropeşte cu apă pe cel căzut). Respiră. E clar, n-a murit. I-ar prinde bine… o duşcă. (se întoarce şi caută o sticlă cu tărie) Am lăsat-o aici pe undeva. Ştiu sigur… A, da, uite-o. Mai e un deget. Destul (se întoarce la Poştaş). Hai, să-ţi umezesc buzele. Iată că deschide ochii… Alo, băiatule, nu te mai speria. Sînt eu, vie! Nu-s zombi! E doar o mască din argilă, o mască de frumuseţe.

POŞTAŞUL: Mamă, ce m-am speriat. Mi-a stat inima-n loc.

MIRIAM: Cam repede te sperii, la vîrsta ta.

POŞTAŞUL: Vă rog să mă scuzaţi.

MIRIAM: Hai, bea. Îţi face bine.

POŞTAŞUL: E… vodcă?

MIRIAM: Tequila. Aşa scrie pe etichetă.

POŞTAŞUL(bea ): E tare! Am mai băut, la o discotecă.

MIRIAM: Te-ai lovit?

POŞTAŞUL: Încă nu-mi dau seama.

MIRIAM: Hai, ridică-te. Cu grijă, fără gesturi bruşte.

POŞTAŞUL: Mă împunge-n coaste.

MIRIAM: Te-ai lovit puţintel. Dar capul?

POŞTAŞUL: Ce-i cu el?

MIRIAM: Nu te doare?

POŞTAŞUL: Nu mă doare.

MIRIAM: Atunci m-am liniştit. Loviturile la cap sînt cele mai periculoase.

POŞTAŞUL: De ce?

MIRIAM: Cum de ce? Poţi rămîne cu sechele. Te poţi damblagi.

POŞTAŞUL: Aha! Asta mi-ar lipsi. Să mă damblagesc la cap, taman acum cînd am devenit student.

MIRIAM: Eşti student?

POŞTAŞUL: Normal. Doar nu era să rămîn poştaş toată viaţa. Omul trebuie să aibă aspiraţii înalte.

MIRIAM: Frumos că te gîndeşti la viitorul tău.

POŞTAŞUL: Mă gîndesc!

MIRIAM: Şi ce studiezi?

POŞTAŞUL: Relaţii naţionale şi internaţionale.

MIRIAM: Sună tare! În zilele noastre, au răsărit tot soiul de facultăţi. S-au înmulţit, ca gîndacii de bucătărie.

POŞTAŞUL: Ce vreţi să ziceţi?

MIRIAM: Cum adică… ce vreau să zic?

POŞTAŞUL: Adică, sînt facultăţi de doi bani, nu?

MIRIAM: A ta nu pare de doi bani.

POŞTAŞUL: E de viitor. Fără relaţii, ne ducem dracului.

MIRIAM: Gîndeşti practic. Cînd ai timp şi de slujbă?

POŞTAŞUL: Sînt obligat. Am nevoie de bani. Ai mei cîştigă puţin. (bea ce a mai rămas în sticlă apoi geme)

MIRIAM: Te doare?

POŞTAŞUL: Mă doare, doamnă, bineînţeles că mă doare. Era să mă omorîţi…

MIRIAM: Eu? Vorbeşti aiurea.

POŞTAŞUL: M-aţi speriat… putea să-mi crape inima.

MIRIAM: Nu ţi-a crăpat nimic. Te-ai julit la coaste, atît.

POŞTAŞUL: Poate s-au rupt.

MIRIAM: Nu cred.

POŞTAŞUL: Poate mai sînt şi alte leziuni. Ar trebui să trec pe la spital.

MIRIAM: Treci, să te linişteşti.

POŞTAŞUL: Dacă mă internează, atunci…

MIRIAM: Te internează, pe naiba. Ce vrei să insinuezi?

POŞTAŞUL: Spitalizarea trebuie plătită.

MIRIAM: Termină cu prostiile.

POŞTAŞUL: Mă gîndesc şi eu aşa…

MIRIAM: Dar de ce ai sunat la mine la uşă?

POŞTAŞUL: A, da. Aveţi o recomandată.

MIRIAM: Eu? O recomandată? Oare cine…

POŞTAŞUL: De la primărie.

MIRIAM: Primărie? Te pomeneşti că am uitat să plătesc vreun impozit.

POŞTAŞUL: Şi spitalizarea mea?

MIRIAM: Care spitalizare, poştăşelule?

POŞTAŞUL: Voi merge pînă la medicul de familie şi…

MIRIAM: Şi ce?

POŞTAŞUL: Şi el va constata…

MIRIAM: Ce naiba să constate? Eşti viu şi nevătămat.

POŞTAŞUL: Am mari dureri interioare…

MIRIAM: Mă, tu vrei oarece parale?

POŞTAŞUL: Durerile sînt puternice…

MIRIAM: Dacă nu termini cu apropourile ăstea idioate, pun cîinele pe tine!

POŞTAŞUL (speriat): Aveţi cîine?

MIRIAM: Bineînţeles. O căţea care nu suportă bărbaţii.

POŞTAŞUL: Nici eu nu suport cîinii.

MIRIAM: Atunci dă repede plicul!

POŞTAŞUL: Nu latră?

MIRIAM: Cine?

POŞTAŞUL: Căţeaua.

MIRIAM: Cînd latră, eşti terminat. Nici eu n-o mai pot stăpîni. Acum doar mîrîie.

POŞTAŞUL: Aveţi voie să ţineţi cîine în casă?

MIRIAM: Mă, băiatule! Mă, puţă verde! Mă nesimţitule!! Cine-ţi dă voie să pui asemenea întrebări idioate? Te crezi poliţist ori de la primărie?!

POŞTAŞUL: Scrisoarea e de la primărie…

MIRIAM: Cum îţi permiţi, mizerabile, să te bagi în intimitatea mea?!

POŞTAŞUL: Nu mă bag nicăieri…

MIRIAM: Ba da, cu nesimţire şi cu picioarele înainte! Te bagi în sufletul omului!

POŞTAŞUL: (scoate scrisoarea): Aceasta e scrisoarea şi trebuie să semnaţi… aici…

MIRIAM (îi smulge scrisoarea din mînă): Nu semnez nimic!

POŞTAŞUL: Imposibil. E obligatoriu.

MIRIAM: Nu semnez!

POŞTAŞUL: Dacă nu semnaţi scrisoarea, voi fi sancţionat. După ce că m-am şi accidentat…

MIRIAM:… şi sperai să storci ceva parale, pe chestia asta, de la mine. Să mă şantajezi.

POŞTAŞUL: Iertare. Am glumit şi eu… Nu prea am cu cine glumi.

MIRIAM: Ţi-ai găsit s-o faci cu mine.

POŞTAŞUL: Îmi cer, încă o dată, scuze. Dacă rămîn fără slujbă, cum să-mi mai continui studiile?

MIRIAM: Găseşti tu ceva. Eşti un tip şmecher.

POŞTAŞUL: Oricine greşeşte, uneori… Îmi dau seama că sînteţi…un om bun…

MIRIAM: După ce-ţi dai seama?

POŞTAŞUL: După chip…

MIRIAM(rîde): După chipul ăsta?

POŞTAŞUL: Chiar dacă v-aţi pus masca de zombi… trăsăturile tot se disting.

MIRIAM: Acum eşti linguşitor.

POŞTAŞUL: Nici vorbă. Şi rîsul vă trădează. E un rîs de om bun la suflet…

MIRIAM: Hai, gata cu dulcegăriile. Dă să semnez. (semnează). Oho, dar cam duhneşti a băutură!

POŞTAŞUL: Mi-aţi pus sticla la gură.

MIRIAM: N-ai refuzat.

POŞTAŞUL: Nici n-am apucat să mă dezmeticesc.

MIRIAM: Insinuezi că te-am forţat?

POŞTAŞUL: Păi…

MIRIAM: Ce-ţi trece, iarăşi, prin creieraş?

POŞTAŞUL: Dacă, din întîmplare, mă întîlnesc cu şeful meu direct şi are, brusc, ideea tîmpită să stea cu mine de vorbă…

MIRIAM: Atunci…?

POŞTAŞUL: Îmi arde o sancţiune. Băutul alcolului în timpul serviciului, duce la o tăiere a salariului cu vreo zece la sută.

MIRIAM: Şi…?

POŞTAŞUL: Şi ce?

MIRIAM: Ai vrea să-ţi astup eu gaura aia de zece la sută?! Tu nu te potoleşti în veci!

POŞTAŞUL: Doar am spus ce mi s-ar putea întîmpla.

MIRIAM: Uite, îţi dau un snop de frunze de pătrunjel, tocmai am cumpărat, e proaspăt. Îl ronţăi frumuşel şi scapi de miros. Poţi lua şi o roşie. Alunecă frunzele mai uşor pe gît.

POŞTAŞUL: Mulţumesc. E o cameră foarte… interesantă. Diverse mobile…

MIRIAM: Bravo. Ai spirit de observaţie. Acum du-te, ai de lucru. Şi eu am, tocmai pregăteam o salată.

POŞTAŞUL: Am plecat. Totuşi, s-ar putea să-mi fi fisurat o coastă…

MIRIAM: Dispari imediat, altfel chiar vei avea o droaie de coaste fisurate!

Poştaşul dispare.

MIRIAM (deschide scrisoarea, citeşte.) E o… farsă? (mai citeşte o dată) Vă… aducem la cunoştinţă… în urma procesului… sentinţă definitivă… a cîştigat… trebuie să eliberaţi… în termen de… nu-mi vine să cred, chiar aşa scrie… altfel vom fi nevoiţi să vă e-va-cu-ăm… (aruncă plicul şi scrisoarea pe masă, printre legume. Priveşte în jur. Iscodeşte) Adică… vor să mă arunce în stradă… Auzi, Vodka, vor să ne arunce în stradă, ca pe nişte cîrpe. Tu ai presimţit ceva, de aia te-ai ascuns. Ai miros, ai capacităţi telepatice… Te-ai ascuns, să nu te găsească. Nu ne vor găsim, fetiţo! Nici pe tine… nici pe mine! (caută prin sertare, cu febrilitate). Pentru că… aici… nu va intra nimeni! (scoate un ciocan şi un pumn de cuie. Se repede la uşă. Începe să o bată în cuie). Pe-aici nu se trece! Pot bate, pot urla şi ameninţa pînă le va plesni splina, ficatul, inima. Jigodii. Nemernici. Lipitori! N-or să ne vadă pe noi în stradă niciodată! Aici e locuinţa noastră, casa noastră, viaţa noastră. Pot aduce poliţia, armata, tancuri, bombardiere. Bomba atomică! Nu-ţi fie teamă, fetiţo, am înfipt toate cuiele, nici dracul nu mai deschide uşa! (începe să îngrămădească mobila în dreptul uşii, construind o baricadă. În centrul scenei va rămîne, pînă la urmă, doar patul) Construim baricade, ca la revoluţie! La aia franceză! Apoi o să-i decapităm pe toţi! Prostesc oamenii, îi transformă în marionete pe care-i mişcă după bunul lor plac! Nu sînt marioneta nimănui. Adică, să-mi fac bagajul şi să plec… Unde? Sub pod, da? Acolo-i bine, nu te plouă, nu te ninge. Iar cînd nu mai rezişti, te urci pe pod şi te arunci în apă. Iar în loc de bolovan, de gît să mi-o atîrn pe Vodka. Scuze, dragă, a fost o glumă. Una sinistră, ce-i drept. Să acoperim şi fereastra asta, noroc că nu avem mai multe. Întîi bat cîteva cuie pe marginea ei… aşa… acum o pătură… pături am…aşa… Păi, am şi cuţite bine ascuţite. Dacă vor sînge, vor avea sînge!! Ce simplu rezolvă ei totul! O scrisoare, cîteva rînduri de căcat şi, gata. Au anulat o viaţă! Prin fereastra camuflată, privirile lor nu ne mai pot ajunge, fetiţo. Privirile lor pline de ură şi de bale otrăvitoare. Prin fereastra asta vedeam copacii. Şi zborul păsărilor. Copaci înfloriţi, copleşiţi de culoarea verde, plină de sevă şi viaţă. Alteori ruginii, poleiţi de culorile tomnei. Pregătindu-se de iernat. Aşa cum facem noi acum… O să-mi fie dor de copaci… Şi mai vedeam cerul. Un petic de cer… Mare scofală! Acolo, sus, e pustiu, bate vîntul, nu locuieşte nimeni. Nici nu a locuit vreodată. Doar aici, jos, între pereţii aceştia locuiesc eu şi draga mea căţeluşă. Ieşi din ascunzătoare, Vodka, nu-ţi mai fie teamă, acum sîntem în siguranţă. Ce jigodie şi Ramon! O jigodie mincinoasă. Era înţeles cu ei. E unealta lor. Cît pe ce să muşc din momeală. El mi-a sustras inimioarele din coş. Totul fusese calculat, premeditat. O invitaţie mieroasă, mîrîitoare, de javră intrată-n călduri. Nu-i vorba despre tine, fetiţo, îngeraşule, tu nu ai intrat niciodată în călduri, te-am sterilizat la timp ca să scapi de-astfel de porcării. Cică mă invită la spectacol, un spectacol de balet, nu orice rahat, apoi restaurant, chiar şi-o partidă de sex la el acasă. Important era ca nenorociţii ăia, care-l racolaseră, să aibă timp destul la dispoziţie ca să-mi golească locuinţa, să-mi omoare căţeluşa apoi să sigileze uşa şi fereastra. Să pună un poliţist de pază. Chiar mai mulţi. (se întinde pe pat şi se acoperă cu o pătură) Se face rece. Mi-e frig. O să vină iarna mai repede. În plină vară. Vodka, haide lîngă mine, nu te mai ascunde. Gata cu joaca. Ţie nu ţi-e frig? Sub pătură e cald. Vino, să-ţi povestesc cum dansam. Cum zburam pe scenă. Uneori pluteam ca şi purtată de nori. Graţioasă şi subţire. Asta eram eu. O lebădă dansînd pe suprafaţa pufoasă a norilor… O lebădă de abanos care dansa printre nori… O lebădă pe care norii o acopereau cu blîndeţe… O prindeau în capcana lor albă, vaporoasă, înşelătoare… În timp ce ea dansa … Dansa…