Viorel MUREȘAN – Bucuria porumbelului

pictorul iese în pragul casei sale

să ne aducă toamna-n oraş

 

ia seama îi spunem

că vântul ţi-ar putea răsturna şevaletul

şi vei vedea lumea cu capul în jos

 

mai întâi o femeie păşeşte spre mine

purtând în braţe un nor parfumat

 

o cum se mai odihnea frumuseţea pe chipul ei

înainte de a-şi lua zborul lăsând

în urmă o creangă uscată

 

şi sondele pe un câmp de petrol

par îngeri fugiţi din biserică

să se bată între ei acolo cu rafalele ploii

 

dimineaţa aceasta dată cu pudră roşie pe obraz

moare în aplauze

aşa cum fără de veste le-ar apuca râsul

pe toate frunzele dintr-o pădure

 

în chenarul unei ferestre

un stol de berze tăcea

şi un meşter le netezea limbile

 

teme-te îi spuneam

că vântul ţi-ar putea răsturna şevaletul

 

omul aude cum pereţii casei sale

sunt ho-ho-te albe şi reci

iar noi înşiraţi pe lângă ele

ne întindem mâna

le ştergem de praf

cu sufletele înmuiate de ploaie

 

[Vatra, nr. 9-10/2016]