Domenico LOSURDO – Evoluția lui Nolte

În ochii lui Nolte, ororile celui de-al Treilea Reich joacă rolul de răspuns și măsură profilactică față de ororile care vin dinspre Uniunea Sovietică. Și totuși, ideologul revizionist, care pretinde a vedea în Octombrie 1917 sursa primă a catastrofei secolului XX, intră în contradicție cu istoricul, care e nevoit să admită că deportarea armenilor e cea care marchează „debutul marilor exterminări din secolul XX”1 – o deportare care se produce înainte de această dată fatidică, și tocmai în cursul războiului împotriva cărora se ridică bolșevicii. Dar nu e singura oscilare sau inconsecvență pe care o întâlnim la Nolte, asupra evoluției căruia merită să ne oprim.

În prima sa fază, istoricul german caută originile nazismului și ale genocidului în cu totul altă direcție. El insistă asupra temelor neo-darwiniste la Hitler și asupra legăturilor cu „marele curent de gândire contra-revoluționară”2; și subliniază rolul decisiv al chemării la luptă împotriva complotului judeo-bolșevic, al denunțării Evreului ca agent patogen al societății, ca bacil al disoluției și al subversiunii ce trebuie anihilat o dată pentru totdeauna:

„Efectul exploziv din punct de vedere politic al acestei identificări a iudaismului și a bolșevismului este evidentă […] Ea nu era, desigur, o găselniță de-a lui Hitler, ci patrimoniul comun al unei întregi literaturi ce merge de la Henry Ford la Otto Hauser (am putea chiar spune că Hitler a fost inventat de aceștia)”3.

Deosebit de interesantă e trimiterea la primul autor, pe care-l vom vedea susținând teza originilor rasiale (evreiești), mai degrabă decât politice, ale lui Octombrie bolșevic. În această fază, Nolte îl explică pe Hitler privind nu spre URSS sau Lenin și Stalin, ci spre Statele Unite și spre un magnat al industriei de autovehicule americane; cel de-al Treilea Reich este aici considerat ca inspirându-se nu din modelul „asiatic” reprezentat de bolșevism, ci dimpotrivă, din ideologia care aruncă oprobriul asupra bolșevismului și iudaismului ca fenomene asiatice străină Occidentului. Dacă unele asemănări cu nazismul pot fi detectate la inamicii Germaniei, acestea trebuie căutate în mișcările naționaliste. În furoarea sa șovină, un autor precum Charles Maurras identifică de-o manieră indisolubilă nazismul cu poporul german, în așa fel încât singura posibilitate de „denazificare” ar fi „degermanizarea”: această perspectivă – comentează istoricul Nolte înainte de a fi devenit revizionist – „exprimă fără echivoc tendința (cu totul efectivă, chiar dacă nu e personală) spre genocid care-i apropie pe Maurras și pe Hitler”4. Primul Nolte surprinde corect caracterul naturalist și rasial al despecificării dușmanului la care se dedă cel de-al Treilea Reich: precedentele și analogiile ei sunt căutate într-o direcție cu totul diferită de tradiția revoluționară, ba chiar opusă ei.

În această fază din evoluția istoricului german, fascismul și nazismul, departe de a constitui un simplu răspuns la bolșevism, prezintă o preistorie care începe înainte de Octombrie 1917 și care, de altfel, nu trimite exclusiv la lupta împotriva mișcării democratice și socialiste. Tensiunile internaționale, antagonismul tot mai evident între diferitele țări capitaliste joacă un rol tot mai mare. În Franța, înainte chiar de începutul Primului Război Mondial, se răspândesc mișcări în centrul cărora stă „cultul eroilor și fascinația sângelui”: ele proclamă „războiul sfânt” împotriva Republicii, invocă moartea lui Jaurès, exprimă proiectul de a îneca Parlamentul în Sena, denunță peste tot prezența spionilor și trădătorilor evrei și dezlănțuie violența împotriva socialiștilor și pacifiștilor. În aceeași perioadă cu Action Française se disting mai ales les Camelots du roi, al căror nume e „sinonim cu teroarea”, o teroare care se datorește, desigur, și pregătirilor pentru gigantesca bătălie care se profilează la orizont. După ce au măturat din stradă orice rezistență la instaurarea serviciului militar de trei ani, acești squadriști francezi se laudă că au acționat ca „jandarmi suplimentari”. Iar primul Nolte comentează în mod oportun: „Ei batjocoresc legea în uniforme ale poliției auxiliare: o alianță cu totul unică, plină de consecințe pe viitor”5. E limpede că elementele constitutive ale fascismului sunt deja prezente și, în opinia istoricului german încă nerevizionist, Mussolini deduce prima experiență a terorii nu de la Lenin ci tocmai de la Camelots, chiar dacă la început vestea crimelor lor „umple de dispreț și dezgust un suflet marxist”6.

Dacă trecem din Franța în Germania, vedem apărând aici „totalitarismul de dreapta” anterior lui Octombrie și încă într-o „formulare clasică”. Nolte se referă la o carte publicată anonim în 1912 a președintelui Ligii pangermanice7. Suntem din nou puși în fața climatului care precedă și anunță izbucnirea Marelui Război, invocat de Heinrich Class – de el e vorba – ca remediu la „boala actuală” și ca „moment de trezire a tuturor forțelor sănătoase și energice în cadrul poporului”, forțe de care e nevoie pentru a respinge decisiv forțele democratice, în caz de necesitate chiar și printr-o lovitură de stat. Desigur, lupta cu celelalte puteri se anunță dură și dificilă, și s-ar putea solda chiar printr-o înfrângere și un haos mai mare. Dar nu trebuie să ne îngrijorăm: „voința puternică a unui dictator” va restaura ordinea și va pregăti răzbunarea, după ce va fi măturat „propaganda iudeo-socialistă” ce promovează „o revoluție destinată de anihileze poporul german pentru totdeauna”8. Numai o „catastrofă”, care să lichideze „fermentul putregaiului” evreiesc și „disoluția iudaică” și socialistă, poate pregăti terenul pentru o renaștere reală a „politicii naționale”9.

Acest discurs pare să prevestească nazismul și să enunțe în mod limpede justificarea regimului hitlerist: e vorba de a înlătura amenințarea cu anihilarea pe care evreii și socialiștii o abat asupra Germaniei. Această temă ideologică a „contra-anihilării”, care inițial nu e luată în serios de Nolte, se află în schimb ulterior chiar în centrul lecturii sale a secolului XX. În toate etapele evoluției sale, istoricul german i-a acordat, pe bună dreptate, o mare atenție lui Nietzsche și mai ales apelului, formulat în ultimii ani de viață conștientă a filosofului, la „anihilare”, la distrugerea „fără milă” a tot ceea ce e degenerat. În așa fel încât – subliniază primul Nolte – mișcării muncitorești de inspirație marxistă să i se opună „comunitatea înarmată și disperată a societății războinice și a civilizației care se sprijină pe ea, cu strigătul de luptă al „mântuirii” și al „exterminării””. Bătălia sângeroasă se va încheia cu victoria „viitorilor stăpâni ai pământului”: va apărea un nou tip de om capabil – cu cuvintele filosofului reproduse de istoric – să „suporte cruzimea spectacolului a atâta suferință, anihilare și distrugere”: acest om va fi „crud” el însuși, „cu mâna și cu fapta (și nu doar cu ochii spiritului)” și va fi în stare să „provoace durerea cu plăcere”. „Cu câțiva ani în avans, Nietzsche i-a furnizat antimarxismului politic radical al fascismului arhetipul său spiritual, și putem spune că Hitler însuși nu s-a ridicat cu adevărat la nivelul acestui arhetip”10. În această fază a evoluției lui Nolte, nazismul este moștenitorul unui radicalism reacționar care poartă cu sine o dimensiune teribilă de violență și care se dezvoltă cu câteva decenii înainte de Octombrie bolșevic. E drept că am putea spune că Nietzsche e un răspuns la Marx; dar, pentru istoricul german încă nedevenit revizionist, nu are sens să încercăm să-i punem pe cei doi filosofi pe același plan:

„Este adevărat că burghezia s-a simțit amenințată cu anihilarea de programul socialist. Dar e la fel de adevărat că trebuie să vedem o moștenire marxistă în faptul că partidele socialiste nu au încercat nicăieri să realizeze o atare anihilare (chiar și în Rusia, bolșevicii nu au făcut-o decât cu ezitări și deoarece se luptau pentru propria lor supraviețuire). Pentru Marx, „exproprierea expropriatorilor” reprezintă mai degrabă simpla eliminare a unui obstacol deja șubrezit, decât o veritabilă luptă și, în orice caz, nu poate fi vorba de exterminarea fizică. Tocmai gândirea lui Marx e cea care ne demonstrează că ideea fascistă de anihilare nu trebuie înțeleasă ca o reacție omogenă [la provocarea reprezentată de Marx]”11.

În timp ce nazismul continuă reacțiunea antidemocratică din secolul al XIX-lea, ideea de exterminare fizică este străină nu doar lui Marx ci și bolșevicilor. Câțiva ani mai târziu, atunci când subliniază tocmai „oroarea” gulagului, reproducând afirmația unui ziar bolșevic conform căreia „războiul nostru nu e îndreptat împotriva persoanelor, ci noi urmărim să anihilăm burghezia ca clasă”, istoricul german consideră ca fiind „neîndoielnic” faptul că „anihilarea burgheziei ca clasă” nu înseamnă „uciderea tuturor burghezilor”12. La puțin timp după turnura revizionistă, Nolte definește bolșevicii drept „forța cea mai însemnată a anihilării planificate”, dar adaugă două precizări importante: „teroarea albă a fost cel puțin egală în cruzime terorii roșii” și, în orice caz, anihilarea planificată a bolșevicilor trebuie considerată drept „antimarxistă”. Ea e străină lui Marx pe niște considerente ce țin de metoda sa științifică. De fapt – observă din nou istoricul german – definiția claselor nu e nicicând una doar sociologică (putem chiar spune că, la Marx, „analiza propriu-zis sociologică” e „relativ neînsemnată”): „luptele dintre partide” nu se identifică în mod imediat cu „luptele dintre clase”. În funcție de împrejurări sau de „comportament”, același grup social sau indivizii aceluiași grup social pot fi subsumați categoriei de proletariat, sub-proletariat sau plebe. Același lucru e valabil și pentru burghezie; elemente care provin din rândurile ei pot ajunge să facă parte din mișcarea muncitorească și chiar să fie conducătorii ei13. Categoria de genocid de clasă, care va deveni pe urmă calul de bătaie al revizionismului istoric, este aici un non-sens: în definirea genocidului, comportamentul individului nu contează, ci individul e subsumat în mod naturalist unui grup de la care nu se poate sustrage în nici un fel.

În revizionismul istoric actual, sunt cu totul abandonate trimiterile la Maurras și la Ford. Miza e de a incrimina exclusiv tradiția revoluționară care merge de la 1789 la 1917. Trasând istoria teoriei complotului, Furet instituie o linie de continuitate vertiginoasă de la Revoluția franceză la nazism: „aristocrații” și dușmanii de clasă, depistați peste tot de către iacobini și pe urmă de bolșevici, devin ulterior evreii împotriva cărora se îndreaptă paranoia lui Hitler14. Istoricul francez nu spune nici un cuvânt despre dragul său Burke, care e totuși unul din primii care suspectează influența evreilor în evenimentele nemaivăzute care se produc dincolo de Canalul Mânecii; Furet nu prea acordă atenție nici extraordinarei vitalități a mitului complotului evreiesc care ar sta la baza tulburărilor revoluționare. În cursul luptei împotriva Revoluției din Octombrie, acest mit își sărbătorește triumful nu doar în Germania, ci în întregul Occident. În fruntea cruciadei împotriva complotului iudeo-bolșevic se plasează Henry Ford, magnatul industriei de autovehicule americane; pentru a combate acest complot, el lansează o revistă de mare tiraj, Dearborn Independent: articolele publicate aici sunt adunate în noiembrie 1920 într-un volum, Evreul internațional, care devine imediat un punct de referință al antisemitismului internațional, ajungând a fi considerată „cartea care, fără îndoială, a contribuit cel mai mult la celebritatea Protocoalelor [înțelepților Sionului] în lume”. Unii conducători naziști de prim plan, precum von Schirach sau chiar Himmler, vor recunoaște mai târziu că s-au inspirat din Henry Ford sau că au pornit de la el. Himmler povestește că n-a înțeles „pericolul iudaismului” decât odată cu lectura cărții lui Ford: „pentru național-socialiști a fost o revelație”. Pe urmă abia vine lectura Protocoalelor înțelepților Sionului: „Aceste două cărți ne-au arătat calea ce trebuia parcursă pentru eliberarea umanității de cel mai mare dușman din toate timpurile, evreul internațional”. Cartea lui Ford continuă a fi reeditată cu mare pompă sub al Treilea Reich, însoțită de prefețe care subliniază meritul istoric decisiv al autorului și industriașului american (de a fi elucidat „problema evreiască”) și care scot în evidență o linie de continuitate de la Henry Ford la Adolf Hitler!

Toate acestea sunt lăsate liniștit de-o parte atât de Furet, cât și de ultimul Nolte, care se dedică obiectivului reintegrării Germaniei în Occidentul autentic. Atenția trebuie astfel să se concentreze în mod exclusiv asupra Orientului. Acum totul e clar: genocidul nazist e pus pe seama barbariei „asiatice”, copiate de Hitler din Revoluția din Octombrie. Ideea anihilării e cumva prezentă în cultura occidentală de la sfârșitul secolului al XIX-lea? Ei bine, în realitate ea nu e decât o idee de „contra-anihilare”, care reacționează la programele de lichidare înscrise pe frontispiciul mișcării socialiste15. „Odată cu revoluția bolșevică, pentru prima dată în istoria europeană se produce o negare a dreptului la existență nu doar în termeni teoretici, ci într-o manieră istoric efectivă. Toate astea au fost postulate de marxism”16. La amenințarea cu anihilarea, reacționează mai întâi Nietzsche, și apoi Hitler: Anticristul îi răspunde Manifestului partidului comunist tot așa cum Mein Kampf răspunde la Stat și revoluție!

Păcat că această reconstrucție ingenioasă nu rezistă la analiza textuală. Polemica implacabilă a ultimului Nietzsche împotriva socialiștilor nu trebuie să ne facă să uităm tema „anihilării raselor decadente”. […] Ceea ce ne conduce la cea de-a doua refulare colosală specifică revizionismului: dacă prima ignoră războiul total [în calitate de context istoric al Revoluției din Octombrie], cea de-a doua anulează istoria colonialismului. După Nolte, în elaborarea programului său și a metodelor sale de luptă, Hitler era mereu conștient de tratamentul rezervat prizonierilor „Cekăi chinezești” […]. La această oroare este chemat nazismul să răspundă. Argumentul utilizat de istoricul revizionist este argumentul clasic prin care colonialismul și-a justificat brutalitatea. […] Tortura nu este însă o invenție străină Occidentului și pe care nazismul nu avea cum s-o imite decât copiind modelul barbariei asiatice sau bolșevice. Cu toate astea, Nolte insistă cu schema lui: ca și barbaria metodelor de luptă în general, genocidurile secolului XX derivă din Revoluția din Octombrie: odată cu aceasta intră „în istoria lumii” ideea nouă a „atribuirii colective a vinei”, cu tot cu „măsurile de exterminare” care derivă de-aici. Și din nou dispar din orizontul istoricului revizionist nu doar războiul total (și practica decimărilor), ci și istoria colonialismului.

__________________

[1] Ernst Nolte, „Vergangenheit die nicht vergehen will. War nicht der «Archipel Gulag» ursprunglicher als Auschwitz?”, in Frankfurter Allgemeine Zeitung, 6 iunie 1986, p. 7.
2 Ernst Nolte, Der Faschismus in seiner Epoche, Piper Verlag, 1963, p. 463.
3Ibid., p. 465.
4Ibid., p. 139.
5Ibid., pp. 119, 146-48.
6Ibid., p. 147.
7 Ernst Nolte, Die faschistischen Bewegungen: Die Krise des liberalen Systems, Munchen, 1966, p. 49.
8 Citat în Rudolf Buchner, Winfried Baumgart (coord.), Quellen zum politischen Denken der Deutschen im 19. Und 20. Jahrhundert, Darmstadt, 1976, vol. VII, pp. 313-315.
9 Heinrich Class, Wenn ich der Kaiser war. Politische Wahrheit und Notwendigkeiten, Lepzig, 1912, pp. 36-39.
10 Nolte, Der Faschismus in seiner Epoche, pp. 616-17.
11Ibid., p. 712, n. 42.
12 Nolte, Die faschistischen Bewegungen, p. 38.
13 Ernst Nolte, Marxismus und industrielle Revolution, Stuttgart, 1983.
14 François Furet, Le passé d’une illusion, Poche, Paris, 1995.
15 Ernst Nolte, Nietzsche und der Nietzscheanismus, Frankfurt a. M., 1990, p. 193.
16 Ernst Nolte, Intervista sulla questione tedesca, Laterza, Roma-Bari, 1993.

 

 

Traducere de Alex Cistelecan după Il revisionismo storico. Probemi e miti,

Laterza, Roma-Bari, 1996

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2016, pp. 54-57]