Ion MUREȘAN – Nota falsă

ion-muresan

Sunt liniștit. Am văzut că pe canalul meu de televiziune (zic și eu, ca un patron media, „canalul meu”, nu pentru că aș avea vreun drept de proprietate asupra lui, ci pentru că postul TV îmi hrănește un viciu secret, vechi, dar stabil; sunt, cu alte cuvinte, proprietarul viciului meu, nu al postului) sunt programate și pentru acest nou an cîteva seriale sud-coreene.

Acum câțiva ani ajunsesem de râsul prietenilor. Râdeau de mine pentru că mă uitam la serialul sud-coreean „Legendele palatului” și că aveam mare grijă să nu pierd vreun episod şi că eram în stare să povestesc cele mai încâlcite actiuni, amănunţit și fără să uit să amintesc chiar și personajele secundare.

Am încercat, timid, să mă justific în fel şi chip: că femeile par nişte păpuşi de porţelan alb și fin, cu păr negru, nefiresc de bogat, adunat mereu într-un coc prins cu un ac de păr de aur lung cât un fus de tors din Ardeal, că îmbrăcămintea (costumele foarte viu colorate) creează o atmosferă de feerie. Apoi jocul actorilor, mișcările lor sacadate şi coregrafia par mai potrivite pentru teatrul de păpuşi decât pentru film. Dar mai ales mi-am dat seama că îmi place limba coreeană și felul în care personajele comunică între ele. Am tot timpul senzația că între cuvinte și înțelesul lor e o mică distanță. Comunicarea în limba coreeană se face, cum să zic, în două tranșe: mai întâi sosesc cuvintele și abia după un minut ajunge la destinatar și înțelesul lor. Până la sosirea înțelesului, conlocutorul stă cu ochii larg deschiși, tăcut, răbdător, foarte atent, de parcă ar vedea prin aer înțelesul, sensul care se apropie. Cum să nu-ți fie dragă limba coreeană, căci cuvintele nu par instrumente de exprimare a gândurilor, ci instrumente pufoase și mieunate de pipăire a lumii. Am avut mereu impresia, în timpul serialelor, că lucrurile nu sunt descrise, ci pipăite. În acest sens, al pipăirii prin cuvânt, scenele de dragoste merită o mai caldă atenție.

Din păcate, nu am reușit să obțin de la prietenii mei decât priviri condescendente. Nu m-am supărat pe ei. Căci parcă le vorbeam în coreeană, unde oricum înțelesul vine mai târziu.

Dar, iată, repet, a sosit momentul să spun adevărul. Într-o bună zi, acum îmi pare rău că nu mi-am notat data difuzării episodului, la palatul regelui a avut loc o conspiraţie. Dar nu una sângeroasă, ci o… conspiraţie muzicală. Și iată cum: în timpul unei importante ceremonii, clopoţeii care asigurau modulaţia muzicii au sunat fals. Melodia a fost reluată de orchestra „Biroului de Muzică”, dar zadarnic: clopoţeii sunau fals. O paloare cadaverică s-a aşternut pe faţa regelui, miniştrii se priveau unii pe alţii înspăimântati, regina s-a ridicat de la locul ei şi a părăsit sala tronului ca din puşcă, o frică cumplită a cuprins întreaga, solemna asistenţă. Numai eu, deși jur că eram prezent acolo, în televizor, nu eram speriat, căci nu pricepeam nimic. (Sigur, de obicei oamenii se sperie când nu înțeleg ceva. Eu am observat că, în ultima vreme, mă speriu când înțeleg).

Până la urmă, din vorbele miniştrilor am înţeles că e de rău, că nori negri se vor abate peste regat. Însă cel care m-a lămurit pe deplin a fost un ministru cu bărbuţă şi mustăţi de Moş Crăciun care a spus: „În China, din cauza unei singure note false scăpate de orchestră la marea ceremonie de început de an, a căzut dinastia”.

Sper că sunteţi de acord cu mine că fraza asta poate justifica faptul că am devenit  fan al serialului sud-coreean. Brusc, am avut viziunea unei societăţi clădită pe credinţa că lumea are ca temelie o armonie perfectă. Că societatea trebuie să fie armonioasă ca şi muzica, căci societatea e un produs al muzicii. Ministrul ne spune cât se poate de limpede: căderea dinastiei chineze nu a fost prevestită de nota muzicală falsă, ci nota falsă, una singură, a fost „cauza” căderii dinastiei, a determinat căderea dinastiei.

Mă cutremur doar la gândul că societatea românească stă pe mii de note false: pe mii de versuri false, pe mii de romane false, pe mii de lucrări de artă false, pe mii de partituri false, pe mii de falși oameni politici. Şi totuşi se mişcă. Şi nimeni nu se teme că disfuncțiile culturale pot cauza „căderea dinastiei”.

În sfârşit, iluminarea a avut urmări. Sau – mai degrabă – confirmări. Căci fiind invitat la „Tabăra de literatură de la Ocoliş-Maramureş”, organizată și găzduită de sculptorul Ioan Marchiş, am călătorit prin Baia Mare cu autoturismul „Dacia” al Inspectoratului pentru Cultură şi Patrimoniu, autoturism destul de răblăgit. Ascultam un Ravel, la boxele cârâitoare ale maşinii. La stop ni s-a alăturat, pe banda vecină, un BMW, ultimul tip. La volan era o domnişoară blondă de o frumuseţe răpitoare. O minune a naturii! O Divă. O „bucurie a nervului optic,” ar spune Ioan Groșan. Pentru câteva clipe, a lăsat jos geamul de la portiera maşinii: din boxele ei perfect acordate şi puternice s-a revărsat peste „Bolero”-ul nostru imperfect o manea, perfect şi fără paraziţi modulată, a lui Nicolae Guţă. Consecinţa: motorul nostru a tuşit şi s-a oprit, speriat ca un ministru din serialul coreean. Cu greu l-a convins, pe motor, prietenul Marchiş că noi trăim în realitatea românească, nu în legende coreene.

Acum, e cazul să dezvăluim cum s-a petrecut conspiraţia muzicală: o concubină a adus din China nişte bucăţele de sare, le-a dizolvat în apă şi a dat cu soluţia sărată pe clopoţei. Iar aceştia au sunat fals.

Dumnezeule, la noi toate sunt sărate!

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2017, p. 10]

 

 

3 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s