Dan CULCER – Constantin Noica la Vatra, antrenor de marxism

Dan Culcer 2009

Oricine poate verifica repede: titlul acesta pare că nu corespunde adevărului, cel puțin pentru perioada de dinaintea lui decembrie 1989.

Așa este, C. Noica nu a semnat texte pentru Vatra. Dar a colaborat direct la realizarea unei rubrici pe care o lansasem, tocmai pentru a susține acțiunea filozofului care inițiase colecția Biblioteca de filozofie românească, la Editura Științifică și Enciclopedică din București, aparent cu sprijinul sau chiar complicitatea directorului de editură, Mircea Mâciu. Acesta, un personaj bizar, cu elemente biografice și imagini publice contradictorii. Elementele evocării de mai jos sunt dezvoltate și ordonate pe baza notelor din Jurnalul unui vulcanolog.

În ciuda proceselor de intenție care i s-au deschis lui Constantin Noica, acuzelor de colaboraționism, sub pretexte diverse și în epoci diverse, inclusiv după moarte, adică după 1990, filozoful a făcut ceea ce își propusese să facă: a subminat unitatea monolitică a ideologiei cominterniste, ca și «unitatea» aparentă (pseudo-diversitatea) național-comunismului, organizând prin complicități dintre cele mai improbabile, reintrarea în circulație a gândirii filozofice creatoare și sistematice românești. A deviat filozofia românească de la pritoceala talmudică a «bazelor marxism-leninism-stalinismului», de la discursul populist ritual al epocii ceaușiste, spre problemele reale ale filozofiei. Asta a fost acțiunea adâncă a antrenorului. Dar prin unii dintre pseudo-liderii ei, în cultura română au reapărut comportamente inerțiale și deviante, care ne îndepărtează din nou, ca și după 1945, de linia principală, care este, și după mine, cea a organicismului eminescian.

În zilele de 11-12 octombrie 1980, o sâmbătă și o duminică, am fost la Păltiniș pentru a discuta cu Constantin Noica planul publicării câtorva fragmente de cărți aflate în curs de editare, sub forma unui serial în Vatra, cu titlul colecției în mers, Biblioteca de filozofie românească. Printre autorii pomeniți de Noica se aflau Athanase Joja, Camil Petrescu, Alexandru Bogza, Ioan D. Gherea (Eul și lumea, traducere de Aurora Nasta și Mariana Noica), Mircea Florian, Dan Bădărău (Du jugement comme act signifiant), Mihai Șora, Victor Papilian, Corneliu Mircea, Haig Acterian (cartea despre Shakespeare). Textele ce urmau să apară, zicea Noica, « sunt suficiente să arate că există o gândire românească sistematică ». Cât privește propriile contribuții, Noica îmi vorbea despre Devenirea întru ființă, un tratat de ontologie (500 de pagini, scrise la Păltiniș), o lucrare « clește ». Noica pomenea de o logică a lui « a fi întru » (din care apăruseră texte în revista Viața Românească (Scrisori despre logică). Logica lui Ares (veche) arăta că partea era în întreg. Este necesară o logică a lui Hermes, care implică potențarea individului, o logică nouă care « ar trebui să arate că întregul este în parte ». « Adevărul se distribuie fără să se împartă. »

Noica mi-a vorbit de doi expatriați, Titus Mocanu și Petru Rezuș. Mi-a sugerat să solicit colaborarea lui Alexandru Surdu, logician.

Noica pomenește de posibilitatea unei « clasificări » naturale a mașinilor. Ascultând-l, mă gândeam la Summa technologiae de Stanislaw Lem, carte importantă care a rămas netradusă în românește până acum.

Noica afirma repetat, la întrebările mele cu privire la momentele cheie ale vieții sale : « Sunt un om fără biografie ». Îmi recomanda să învăț germana (știam ceva, dar nu destul) și să citesc cele 40 de volume ale operei lui Goethe. Acest accent pe cantitate, mă face să mă gândesc la obsesia lui Adrian Marino. Îmi zic : nu provine oare acest elogiu al cantității dintr-un complex de inferioritate, pe care l-ar vrea depășit prin asemănare ?

Constantin Noica îmi cere, din perspectiva lansării seriei filozofice, să-i facem un abonament la Vatra, pentru Păltiniș. Promit că vom trimite numerele în care s-a scris despre el sau cartea lui Cornel Moraru.

Îl întreb dacă a colaborat vreodată la Radio. Nu am notat răspunsul.

Dl. Noica îmi prezintă un teolog de 26 de ani, care știe câteva limbi străine și care îl abordase la Păltiniș, recunoscându-l după fotografia reprodusă în Flacăra (interviu imaginar).

Aflu că Noica va rămâne la Păltiniș până la Crăciun. Noica îmi vorbește de cele patru « castrări » de care a scăpat: sentimentul datoriei (perioada de după Unire), profesoratul, politica, istoria filozofiei ca specialitate.

Continui notele la 12 octombrie [1980]. Noica, precum și ceilalți mari din grupul lor, își trăiește propria primă posteritate. Comentatorii sunt scindați în două grupe mari, criticii și apologeții. Detractorii nu au apărut încă. Sau există dar motivațiile lor sunt extra-filozofice (toți autorii ziși marxiști, de fapt dogmatici). De văzut în acest sens Istoria filozofiei II, capitolul redactat de Al. Gogoneață.

Detractorii au (re)apărut, cum se vede, doar după 1989, culmea, introducând, ca și în cazul lui Mircea Eliade, acuze de prolegionarism, fascism, antisemitism în analiza comportamentului, ba chiar și a gândirii unor criterioniști. Dincolo de faptul că este vorba de o siluire a adevărului, personajelor pomenite nu li se pot reproșa decît adeziuni ideologice normale atunci, nici o faptă incriminantă. Indignările sunt retorice, se aplică inadecvat, criterii anacronice, complet decontexualizate, din exteriorul culturii și vieții sociale românești. A fi prolegionar în anii 30 era un fel de a te alia cu un curent de întinerire a vieții politice din România, blocată după Unire de forțe conservatoare, inerțiale. Era un proiect de reformă, cu elemente revoluționare, naționale, reformă tot atât de atractivă ca și comunismul internaționalist pentru alogeni și pentru câțiva români. Perspectiva istorică ulterioară, ca și legea, nu se poate aplica retroactiv, pentru a valoriza sau devaloriza simplist, a posteriori, un curent politic atât de tumultuos. Li/Ni se inculcă un complex de vinovăție care trebuie respins cu fermitate, neavând nici o bază.

Despre Schimbarea la față a României, Noica afirmă : « Cea mai bună carte a lui Cioran ». (E opinia unui om activ. Prima carte de Cioran citită de mine, prin 1955 sau 1956, la Cluj. Impact.)

Am visat, dormind după-amiaza, că l-am condus pe Noica spre un closet subteran. Eram într-o clădire care părea un hotel vechi dar și un spital cu coridoare late și betonate, în genul liceului din Cluj unde mama fusese directoare la începutul anilor cincizeci. Noica era îmbrăcat în paltonul cu revere late și brăduleți ca model, în care venise azi la amiază în restaurantul hotelului Cindrelul, să bem o cafea.

Noica intră în closet și-mi cere să-l aștept sus. Acolo nu mai știu ce fac, în așteptare, dar se insinuează gândul că ar putea să moară. Cobor în grabă, văd ușa închisă, mă aburc pe peretele separator și îl văd șezând pe tron, cu paltonul pe el, în mână strângând câteva bacnote de o sută de lei, cu ochii închiși. Întind o mână și îi pipăi fruntea — e rece. Parcă, totuși, abia perceptibil, respiră. Sar, fug, urlu « a murit profesorul. Repede, Salvarea ! » Organizez niște surori medicale, dumneata telefonează la Salvare, dumneata adu niște gheață într-o pungă. Eram convins că fusese un atac apoplectic sau ceva cu inima. Mă întorc. Deschid forțând ușa closetului. Noica, în aceeași poziție. Observ că totuși răsuflă. Îl iau în spinare, îl duc până pe un pat și îi masez inima după ce-l desfac la piept. Murmură ceva. Nu știu ce, nu mai țin minte ce.

Mă trezesc, am transpirat (de efort ?). Urinez. Mă culc. Adorm. Mă trezesc pe la 17,30 pe replica ultimă a unui alt vis imbricat : « Hai să dormim puțin ! »

Recitind, în 1986, aceste rânduri îmi amintesc de efortul fizic epuizant pe care îl făcusem, real, ducându-l în spinare pe Tata, căruia i se făcuse rău și nu mai avea vlagă ca să coboare pe grohotișul de sub vârful Arcer al Țibleșului, pe care urcasem împreună cu el și cu unchiul Gheorghe, inginer minier la pensie, prin anii șaizeci. În alt moment, ulterior, Tatei i se făcuse rău în closetul casei de pe strada Donath, la Cluj. Am putut să-l scot, nu încuiase ușa. Toate astea înseamnă că, probabil, simțeam nevoia unui tată de substituție. Cel adevărat plecase în toamna lui 1977, după o lungă suferință, sufocat, la miezul nopții, de o dublă pneumonie, pentru care tratamentul cu antibiotice nu fusese eficient.

În discuția de la prânz, Noica pomenește termenul de « guru », apoi, sfătuindu-mă să meditez la utopia noiciană (elita celor 300 creditați de stat, eliberați de griji materiale dar încărcați de responsabilitatea morală a modelului), zice că tinerii ar avea nevoie nu de un meșter, ci de un antrenor.

Mă aflu venit să-l văd pe « guru » Noica, la 1400 de metri altitudine, la Păltiniș, într-o senină dar vântoasă zi, cu brazii ce șuieră fremătând sub lovitura masei de aer în viteză, cu o lunatică seceră nouă pe cer. Dar Păltinișul nu este Hymalaia. Și guru Noica bea cu mine o cafea și o vodcă în sala restaurantului hotelului de partid Cindrelul (unde sunt găzduit ca ziarist), sală arhiplină cu băutori de bere și mâncători de grătare. Îl ascult povestindu-și ideea despre organizarea unei elite de intelectuali și modele, inși verificați ca ființe morale, și privesc berile, ascult urletul unui magnetofon sau radio-casetofon pus pe masă de niște tineri excursioniști. Stăm trei la masă, trei dintre cei care ar fi putut să fie selectați, izolați, discutând despre un proiect utopic. Sunt curios să imaginez scena. Dacă am fi înfruntat ridicolul și am fi cerut tăcere, căci filozoful Noica vrea să le vorbească, cum ar fi reacționat lumea asta [crâșmatică] la o atât de bruscă și teroristă transmitere de mesaj.

L-am lăsat pe C. N. în compania unor persoane cunoscute, printre care un doctor, parcă mustăcios.

Duminică seara la ora 8.30, întâlnire cu Noica în chilia lui din cabana nr. 4. E întuneric. Vântul răbufnește mereu șuierător printre brazii înalți din preajma hotelului. Nu e departe vila, dar cărarea nu se mai vede, după primii douăzeci de pași în pădure. [Mă încăpățânez să trec prin pădure, ca un fel de încercare a puterilor, în loc să cobor la șosea.] Nu mai țin minte configurația terenului [văzut ziua] și de teamă să nu cad mă întorc. Ezit câteva clipe în fața hotelului, cu gândul să mai încerc să capăt o lanternă. Știu că nu am șanse, întrebasem înainte de ora opt și nimeni de la recepție sau din resturant nu avea de dat una. Dacă mă sperii de un drum atât de scurt pe întuneric, de riscul de a cădea, mi-am spus, nu sunt demn să ajung la « guru ». Am pornit iarăși, punând pas în fața pasului, cu ochii deschiși, spunându-mi că trebuie să mă obișnuiesc cu întunericul, până la urmă.

Când aveam patru-cinci ani, la Sighișoara, vedeam în întuneric. Am o amintire certă, de vedere nocturnă, în « grota » de sub scara casei de pe Vlad Țepeș.

Îmi propun să-i povestesc lui Noica visul meu. Ajung la prima cabană ale cărei contururi parcă și mai întunecate decât întunericul pădurii le deslușesc în dreapta. Deși, rațional, drumul ar fi trebuit să mă ducă în jos, cotesc instinctiv în sus, spre dreapta, pe platforma din fața primei vile. De fapt, pe acolo era drumul. Îmi dau seama curând că dacă continuam drept înainte cădeam printre brazi, într-o denivelare de vreo doi metri, corespunzând scării care urca din șosea.

Ajung la vila 4. Un bec chior arde pe terasă. Bâjbâi pe trepte, nu găsesc un comutator și intru pe scara în spirală spre etajul unde e chilia lui Noica. Ușa e închisă. Bat și nu-mi răspunde nimeni. Sunt încordat în întunericul din casă și înaintez pe pipăite. Cobor la fel. Ies și mă îndrept spre cărarea care duce în partea serpentinată spre șosea. S-ar putea să vină pe acolo. E abia opt și un sfert. Urc din nou și mă plimb cu magnetofonul în mână și sticla de coniac în buzunar, cumpărată ca să aibă ce-mi oferi, ca gazdă, Noica. Observ lumina unei lanterne în mișcare. Mă așez pe terasă. Vântul nu contenește să șuiere. Noica ajunge sus: « Domnul Culcer ? » « Am întârziat puțin. Am avut o oră de curs. O telefonistă de aici vrea să învețe engleza. De două ori pe săptămână fac cu ea o oră și jumătate. »

Discuția pornește sus, în cameră, pe marginea întrebărilor pe i le-am pus în scris. Despre atitudinea lor politică, despre cei uitați din grupul (« generația ») lor, despre eventualii cercetători pe care mi i-ar recomanda. Dar înainte, ca să-i atrag atenția că am magnetofonul la mine, îi cer îngăduința să înregistrez foșnetul brazilor și șuieratul, bufnetul vântului, pentru fetițele mele. Câteva secunde, prin geamul deschis, înregistrez. Se face frig în cameră. Închidem. Scot aparatul din priză. Mă așez pe scaunul de lângă ușă, lângă măsuța pe care văd un mic dicționar german-român, reviste, scrisori. Bem coniac, eu dintr-un pahar de sticlă, el dintr-o ceașcă albastră de plastic. În colț, lângă noptiera pe care este o lampă verde, pe podea, un stoc de caiete vechi despre care aflu că sunt manuscrise și note de lectură.

Ieri C. N. îmi comunicase că a pus pe foc manuscrisul cu notele pregătitoare pentru Mathesis. Mathesis fusese prima carte de Noica pe care o citisem, pe când eram elev de liceu, primită cadou de la profesorul de matematică și teologul Atanasie Popa din Cluj, care mă ajuta prin 1955 să mă descurc cât de cât la matematică.

Îi spun că distrugerea mi-a provocat o mare întristare, că dacă manuscrisului i-a fost dat să supraviețuiască nu este bine să intervină în destinul acestuia. Îmi spune că textul tipărit despre Goethe e doar o treime din totalul scris, restul pierzându-se, dar că nu simte nici un regret de vreme ce pentru el contactul cu Goethe a fost fertil și bucuros. Spune că nu mai are nici un exemplar din Mathesis și îmi dă să înțeleg că ar fi bucuros dacă i-aș dărui exemplarul pe care îl adusesem cu mine pentru un autograf. Îl refuz cam sec, furios de faptul că aflasem că tocmai distrusese manuscrisul acestei cărți. Îmi scrie o dedicație pe exemplarul meu. Culmea, de atunci o parte a cărții s-a rătăcit pe undeva, mai păstrez doar primele pagini și foaia de titlu cu dedicația.

De mai multe ori îmi pomenește despre cartea lui De Caelo, la care se pare că ține și acum foarte mult.

Seara C.N. îmi citește o scrisoare a lui Ilie Radu-Nandra [pseudonimul vechi al lui Ilie Rad, universitar clujean specializat în istoria ziaristicii], un « agitat tânăr » care a ajuns profesor la Timișoara, după ce, cât era membru al grupului Echinox, îl invitase pe C.N. să țină conferințe la Cluj și fusese refuzat. [Probabil pățitul Noica nu voia să producă necazuri unor juni entuziaști și naivi.] Acum, zice Noica, mulțumit de profesorat, cu bucuria celui ce poate influența și împărtășindu-i lui C.N. această bucurie, a obținut simpatia bătrânului, convins că un om care nu pornește în viață nemulțumit, cuprins de compexul ratării, poate fi receptiv la sfaturile sale practice, la orientările pe care le-ar dori preluate de tineri, spre limbile germană, engleză, franceză sau spre greacă, latină, spre specializare și « cantitate » (adică un domeniu bine știut).

Îmi dă să citesc o scrisoare în franceză a lui Cioran, în care acesta își exprimă îndoiala cu privire la posibilitatea ca Noica să fie tradus în franceză.

(Caiet șase, copertă pânză galbenă)

Îmi exprim bucuria că mai sunt tineri ca teologul, cunoscut azi prin Noica, și speranța că va face o treabă bună. Îmi cere, dacă găsesc asemenea tineri, să-i îndrept spre dânsul ca să-i îndrume. Deși știe că o activitate prea intensă, vizibilă în acest sens, i-ar aduce neplăceri din partea autorităților care ar privi-o cu suspiciune. În ce mă privește, îmi spune la despărțire că e bucuros că l-am degrevat de responsabilitatea față de mine, că am un drum al meu (deși când mă invitase la el crezuse că sunt mai tânăr).

M-a cuprins somnul, nu mai sunt în stare să scriu corect și coerent. Mă retrag și vreau să dorm. Conducerea superioară. Uite că sunt atît de adormit că am uitat ce voiam să scriu.

« Fără zgomot, aceasta e creșterea adevărată. »

Din Caietul Opt, Jurnal mic, caiet tip Bacău

5 mai 1984

Am făcut un raid Sibiu-Păltiniş, plecînd vineri după-amiaza, dormind la Sibiu între 12,30 noaptea şi 7,00 dimineața, apoi cu autobusul spre Păltiniş. Am dificultăţi la scris. Cred că masa nu e potrivită sau am o nervozitate reţinută, neexplodată, ori amîndouă. Scopul călătoriei: să vorbesc cu Domnul Noica, să-l (re)invit să colaboreze la Vatra, pe marginea jurnalului lui Eliade, să văd ce doreşte să-mi propună. Am stat de vorbă o oră şi jumătate, între 10,30 şi 12,00 cînd m-am dus la hotelul partidului renunţînd la camera reţinută cu o zi înainte telefonic, căci Noica pleca la ora 15,00 spre Sibiu pentru a duce la dactilografiat Scrisorile despre logică !? Ca de obicei ! stare spirituală de alertă. Sîmbătă, iarăşi vizitatori la Noica. Un tînăr lipovean, roşcovan, student în anul I la filozofia din Iaşi. Pelerinaj. I se recomandă să se întoarcă după terminarea facultăţii, să înveţe matematică, să-şi folosească ştiinţa de limba rusă. Mai întîlnesc doi craioveni, o femeie şi un bărbat. Ea pare genul snob şi slab, cam ca Doina Paşca [profesoară de franceză la Târgu Mureș, traducătoare, emigrată în SUA după 1989, dimpreună cu soțul ei, Nicolae Harsanyi]. El are unghii curbate şi groase, falange prime scurte. Înţeleg, din spusele lui Noica, că ar fi politehnist – inginer adică – şi ar vrea să se orienteze spre umanism. Noica îi amînă pe duminică şi îmi comunică şi mie că vine cu o maşină a unei profesoare sibiene, aşa că nu vom coborî împreună. Urmează să ţinem legătura epistolar. Mă sfătuieşte, în faţa celor doi, să trec pe la Institutul german din Bucureşti unde pot primi informaţii suplimentare. Îi dau un număr 4 din Ramuri şi promit să-i trimit Vatra. Îmi spusese că „există în România douăzeci de oameni care merită să primească gratuit toate publicaţiile din ţară.” Sînt desigur total de acord cu el. Dar poate factorul decizional format din mediocrităţi sinistre să recunoască valoarea, excepţia şi să o omagieze astfel, servind intereselor generale ??

În camera lui Noica se află acum un dulap cu două uşi, un pat dublu (două paturi), două noptiere, pe una cărţi, pe alta o tavă cu sticle şi pacheţele (cacao). E o altă vilă, chiar lîngă poştă, în centrul staţiunii, la etajul întîi cu fereastra spre stradă. Pe unul din paturi cîteva volume din ediţiile textelor filosofice ale lui Blaga. Îmi comunică faptul că a fost invitat la Sebeş pentru o sesiune de comunicări şi că a acceptat fiindcă după apariţia în Jurnalul de la Păltiniş a unor afirmaţii prea categorice referitoare la filosofia lui Blaga, citate de Liiceanu, se simte obligat să-şi nuanțeze propriile afirmaţii. Îi cer să ne ofere nouă textul scris al intervenţiei sale, printr-o carte de vizită pe care i-o las la plecare. „Acum după ce Liiceanu a încercat să tragă lespedea peste mine” – zice, printre altele, ca o paranteză. Nu cred că volumul lui Liiceanu ar fi lespedea, dimpotrivă, notînd elementele vulnerabile nu ale textelor, ci ale poziţiei lui Noica în raport cu grupurile de interese şi direcţiile ideologice actuale, Liiceanu a făcut opera necesară de deschidere a dialogului, detabuizînd o valoare de mare pregnanţă în curs de oficializare şi „tabuizare” tocmai datorită ruperii cursului firesc al istoriei ideilor. Utopismul lui Noica este pricina pentru care scrierile sale pot fi nepedepsit revendicate şi de „naţionaliştii oficiali”, de neortodoxiştii guvernamentali, de patriotardismul inculturii ca şi de democraţia şi liberalismul „stîngii” care, fără să uite de Europa, preţuieşte valoarea românească şi nu românismul etnocratic. Altfel cum s-ar explica articolele din Săptămîna sau Luceafărul, foile securităţii şi partidului – unde mediocrii sau proştii teoretizează un nou ţărănism cu voie de la stăpînire şi reconstruiesc argumentaţia şovină, — dar şi corespondenţa dintre Noica şi Paleologu, ultimul, totuşi, un european.

Tot timpul conversaţiei noastre, pe coridorul vilei se aud voci, cînd uneori se apropie Noica se ridică reflex şi face cîţiva paşi spre uşa pe care o deschide. Se simte sau se crede supravegheat. Îmi oferă formularul necesar pentru obţinerea unei burse de trei luni în R.F. Germania, dar îmi cere să nu spun nimănui că îl am de la el. Relatează că, la întoarcerea din Anglia, s-a oprit la Bad-Godesberg şi „cu obrăznicia care li se îngăduie bătrînilor care nu mai au nimic de pierdut” a întrebat de ce nu li se dau românilor burse. Funcţionarii instituţiei i-au răspuns că oficialităţile române refuză bursele, că bursierilor nu li se acordă vize. Noica a cerut un stoc de formulare (şi acum ele se află pe masa lui, în nişte plicuri mari gălbui) pe care le împarte cui crede de cuviinţă. Sînt şi burse Humboldt, precum şi nişte burse pentru cei cu doctorate făcute. Îi vorbesc de Alexandru Toşa şi îmi cere să-l pun în contact cu el, să-i trimită teza despre Leibnitz şi Locke, precum şi cartea lui de morfologie. (L-am şi sunat pe Toşa, ne-am plimbat prin cartierul meu, dar am primit răspunsurile unui obosit orgolios, că pentru el bursa nu mai are nici un rost, că nu ştie dacă să meargă la Cluj la institut, că nu-i trimite teza ci un rezumat pentru că nu mai are decît un exemplar. (Greşesc iarăşi, mă înfuriu cînd îmi amintesc de tîrşăiala spirituală bătrînească în care se complace Toşa – zice „mai am 12 ani pînă la pensie”, „nevasta nu mă lasă să am o masă a mea”. Fiecare şi-o face şi cu mîna proprie !)

Îi povestesc pe scurt lui Noica cele două călătorii ale mele în Occident. Pledez pentru gesturile constructive. Promit în sinea mea, ambiţionat de şansa pe care mi-o oferă întîmplarea, să mă pun la punct cu germana, de atîtea ori reluată, niciodată valorificată [cu adevărat].

8 marie 1981

Cu întârziere am tipărit nr. 2 (febr.) 1981, unde a apărut « o bibliotecă de filozofie românească ». Am fost de serviciu în tipografie. Tiparul s-a termine vineri seara (ora 20) când am scos din tipografie 97 de exemplare și afișele în roșu și negru, pentru a le difuza celor care trebuie să știe. Guga a scos trei exemplare.

22 mai 1984

Citesc în [ziarul mureșean] Steaua roşie, 19 mai 1984, că la festivalul „Lucian Blaga” (10 au 12 mai), în ziua a doua, a vorbit cîteva ore Constantin Noica despre sistemul filosofic blagian, cuprins în cele 4 trilogii/a cunoaşterii, a culturii, a valorilor şi cosmologică/. Mi-am amintit că Domnul Noica îmi spunea că vrea să dea o replică celor cîteva fraze strecurate de Liiceanu, din care ar reieşi, se temea Noica, că el depreciază filosofia lui Blaga. De aceea s-a hotărît să participe la Festival acceptînd invitaţia adusă de Achim Mihu. Eu i-am cerut să ne dea textul scris sau transcris nouă, pentru Vatra. Oricum, sînt curios dacă au înregistrat „magistrala expunere”, convins fiind că Noica nu s-a limitat la Blaga şi că oralitatea liberă i-a îngăduit mişcări de gînd neprevăzute şi deci revelatorii pentru gîndirea lui „ascunsă”.

 

Pentru conformitate, Dan Culcer, decembrie 2016

 

[Vatra, nr. 3-4/2017, pp. 6-9]

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s