Dan CULCER – Obsedantul deceniu, Marin Preda și lupta de clasă

Dan Culcer 2009

Mi se pare că Nicolae Manolescu este un bun, uneori chiar foarte bun cititor de cărți, dar nu are vocația și nici curiozitatea depășirii suprafețelor. Are o memorie bună, dar nu infailibilă. Se bazează pe amintiri, dar nu le mai verifică acum, așa că uneori încurcă datele și situațiile.

Dau un exemplu din publicistic sa recentă. Iată ce scria N. Manolescu pe marginea studiului lui George Geacăr, intitulat Marin Preda şi mitul omului nou: „O explicaţie pentru această prioritate în reevaluare va fi stat în iritantul cult al personalităţii lui Preda, întreţinut uneori chiar de unii dintre contestatarii actuali, în care critica a văzut nu doar un mare scriitor, dar şi un reper moral.”; „E adevărat că dosarul revizuirii lui Preda a fost deschis de un articol al lui Grigurcu din vara lui 1990, care lua în considerare doar publicistica anilor 1950, plină de banalităţile ideologice de rigoare («Sarcinile trasate de partid literaturii au crescut odată cu înseşi marile transformări ale conştiinţei»). Este totuşi de neînţeles de ce adversarii revizuirii i-au trecut lui Preda cu vederea articole dintr-o epocă în care nu mai era obligat la astfel de concesii.”; „Cazul şocant este al unui articol din Imposibila întoarcere, din 1971, intitulat «Obsedantul deceniu». Expresia a intrat în folclorul critic. Se pare însă că nimeni n-a citit articolul dincolo de titlu! Preda nu suflă în el nici o vorbă despre tragediile sociale din deceniul cu pricina, în stare a-l transforma în obsesie, cum ar fi închisorile politice, colectivizarea şi industrializarea forţată, sovietizarea culturii şi a şcolii. Problema lui Preda este cu totul alta, şi anume criticarea celor care începuseră să considere anii 1950 o pată albă pe harta literaturii.” „Opinia lui Preda trezeşte stupoare: împotriva celor care vorbeau de comandă politică, romancierul legitimează tematica realist-socialistă! Scriitorii care au ignorat lupta de clasă ca motor al istoriei ar fi dat dovadă de «imobilism estetic». Ţăranii, bunăoară, ar fi fost fericiţi să afle de existenţa chiaburilor, din cauza cărora au trăit ei întotdeauna prost! Nu colectivizarea ar fi fost de vină, ci faptul că existau oameni bogaţi. Însuşi tatăl scriitorului, prototipul lui Moromete, ar fi aflat cu încântare că există chiaburi şi că ei i-au adus pe ţărani la sapă de lemn. Psihologic, e posibil ca lucrurile să fi stat aşa, dacă admitem manipularea ideologică. Doar că în nuvela Desfăşurarea, în care ţăranul sărac Ilie Barbu se duce fericit să se înscrie în colectivă, ideea manipulării nu există, iar naivitatea personajului e cât se poate de falsă. În 1971, nu în 1950, ia Preda apărarea «literaturii revoluţionare». Să-l citim: «Nu cumva adepţii acestei teorii a hiatusului consideră literatura revoluţionară în afara literaturii? Nu cumva ei sunt partizanii imobilismului estetic? Nu cumva ei ar fi vrut ca, în timp ce imensa majoritate a poporului, dornică de transformări, căuta o formulă nouă de existenţă socială, scriitorul să-şi tragă obloanele la ferestre şi să continue literatura dintre cele două războaie?» E ciudat, după asemenea fraze, să constaţi că cel mai radical anticomunist dintre criticii generaţiei noastre, Valeriu Cristea, poate afirma că ar trebui lăsate «să treacă pe lângă noi», ca «absurde, neviabile şi sortite pieirii», idei precum «colaboraţionismul» lui Preda. Poate că termenul ultim e prea tare, dar despre concesii făcute ideologiei realist-socialiste, şi nu în «obsedantul deceniu», ci douăzeci de ani mai târziu, mi se pare normal să vorbim. Contrar părerii adversarilor ideii, eu sunt convins că Preda supravieţuieşte literar tocmai fiindcă a avut norocul unei revizuiri temeinice şi care nu s-a oprit, desigur, la publicistică, precum spuneam.”, încheie N. Manolescu „panegiricul” său indirect.

Sunt câteva lucruri de scris pe această temă. Prima observație ar fi elementară: Marin Preda a scris și publicat în 1980 o trilogie, Cel mai iubit dintre pământeni, în care a scris despre toate acele tragedii a căror ignorare, în articolul comentat, i se reproșează. Unui prozator i se pot reproșa tăcerile sau eliziunile din proză, cele din publicistică sunt poate compensatorii, în „comunismul real”. Invers ar fi fost grav, din perspectiva discutată aici. Preda a scris despre Era ticăloșilor. În această lume în care trăiam, autori și cititori, „plină de dipsomani, parchinsonişti şi torţionari” (285/III), adică de beţivi, bolnavi şi călăi, personajele se află în „legitimă apărare”.

Toate textele își modifică sensurile în funcție de contexte. Dacă N. Manolescu ar fi observat și descris limitele sau derivele ideologice ale lui Marin Preda la vremea respectivă, am putea zice că a fost un precursor al reconsiderării critice a operei lui Marin Preda. Ceea ce nu a fost. În publicistica manolesciană dinainte de „Revoluție”, nu există, în termeni de definire a societății în care trăia, nimic echivalent. Acolo și atunci s-ar fi cuvenit criticul să fie intransigent cu epoca, cu sine și cu alții. Nu post-mortem sau post-festum. Curiozitatea lui N. Manolescu are limite clare. Criticul nu are vocația cercetării și reconstituirii contextelor, ci doar pe aceea a (re)lecturii unor materiale la îndemână. Asta este, vorba frâncilor: «ce n’est pas grave!» Doar că, atunci, anumite observații ale sale privind literatura de dinainte de Restaurație rămân note superficiale, căci ignoră efectele concrete ale existenței cenzurii.

Se întâmplă că, adâncindu-mă în materialul imens de arhivă rămas de pe urma Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor, am dat peste un referat de lectură dedicat chiar publicisticii lui Marin Preda, la vremea când acesta deținea o rubrică în revista Luceafărul (revista, seria postbelică, pe care a făcut-o să fie importantă în istoria literaturii române, detestatul Eugen Barbu). Reamintindu-mi că formula „obsedantul deceniu” a apărut la Marin Preda în rubrica sa permanentă din Luceafărul (seria Ștefan Bănulescu – 1970), am căutat în dosarele arhivei cenzurii, DGPT, 1970 notele lectorului specializat.

În nr. 23/1970, articolul lui Marin Preda se intitulează chiar „Obsedantul deceniu”. Iată cum este prezentată substanța textului de către cenzorul care motivează eliminarea unui pasaj foarte interesant. „Marin Preda respinge ideea existenței unui hiatus, motivându-și poziția prin faptul că acești ani au fost anii în care s-au format scriitorii de prestigiu ai literaturii noastre și au apărut opere solide. Dacă ideea este totuși mult discutată, după părerea sa «ideea unui hiatus subînțelege mai degrabă o idee politică». În continuare, Marin Preda demonstrează că literatura acelor ani – literatura angajată – a oglindit dezideratele politice ale vremii, că ea nu putea și n-avea voie să nu fie prezentă în acea realitate: «Faptul că acum ideile care obsedează timpul nostru nu găsesc, la unii scriitori, ecoul direct și uneori indirect, nu înseamnă că ele nu există și nu înseamnă că, dacă în deceniul trecut ele intrau în operă prin presiunea unei mode agresive, nu erau mai puțin adevărate». Marin Preda constată că una din ideile care au obsedat lumea literară a acelor ani a fost ideea luptei de clasă. Arătând că mulți scriitori și-au pus în mod dramatic întrebarea dacă această idee e adevărată, scriitorul ajunge la concluzia că ațâțarea din afară a luptei de clasă a avut urmări tragice. În sprijinul acestei afirmații el spunea:  «… să fi pus Marx mâna pe sapă o viață întreagă și să-i fi curs și lui sudoarea sub soarele câmpiei și să constate că nu a schimbat nimic din natură și nici pe sine și mă îndoiesc că ar fi emis această cugetare, strălucită prin puterea ei de sinteză, dar greu de descoperit în fragmentele realității… Pus într-un asemenea vulcan de dezlănțuire a psihologiilor sociale, când noțiunile morale se turburaseră, când la școală unii copii erau învățați să urască, predându-li-se un cod al moralei răsturnat, scriitorul nu putea să facă decât un singur lucru: să creadă, după conceptul lui Hegel, că ceea ce e real e și rațional». S-a cerut aviz. Articolul a apărut în numărul următor al revistei cu modificări în paragrafele citate”.

Curajul calm al scriitorului s-a mai manifestat tot astfel și în romane. Se vede cum și din ce perspectivă gândea Marin Preda. Nega dogma luptei de clasă din perspectiva unui țăran. Propunea deja atunci revenirea la morala creștină a iubirii, față de care morala urii era un cod răsturnat.

Cenzorul trăia poate un delir de putere. Tăia în proza lui Marin Preda cum îl tăia pe el capul.

De-a-lungul carierei sale, Marin Preda a lăsat să se creadă sau chiar a acceptat, dintr-un probabil complex, să fie mereu tutelat de inteligențe superioare, care îi acordau protecția politică, care îl sfătuiau prietenește. Printre sfătuitori au fost criticii evrei citadini, care au contribuit, paradoxal, la lansarea „prozatorului țăran”, prima nevastă, care poate să fi fost parâma care l-a legat o vreme de grupul criticilor amintiți, amanta evreică, subtila suveică Nina Cassian, cenzorii și sfătuitorii de partid, ambasada sovietică în perioada Delirului, Securitatea care l-a supravegheat toată vremea, instalând până la urmă, la Mogoșoaia, spre sfârșitul vieții marelui scriitor, o informatoare de greutatea și calibrul Marei Nicoară („Dona Alba”).

Cu Cel mai iubit dintre pământeni s-a încheiat procesul de emancipare al prozatorului de diverse foruri tutelare.

 

 

[Vatra, nr. 5-6/2017, pp. 8-9]

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s