Senida POENARIU – Cum se lecturează un oraș

andreea rasuceanu bucurestiul

În ultima sa carte1, Andreea Răsuceanu își propune să ne convingă, a treia oară2, că și orașele pot deveni obiectul lecturii, așa cum reiese cu limpiditate chiar din titlul studiului, Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului. Caracterul inovativ al studiului rezidă în metodologia adoptată: geografia literară cu variațiile sale, psihogeografia, geocritica, geopoetica, geografia senzorială etc. – introdusă în spațiul literar românesc de Cornel Ungureanu în 2003 prin Geografia literaturii române, azi, metodă explorată până în punctul uzurii de Andreea Răsuceanu în cele trei studii publicate până în momentul de față.

Implicațiile actului lecturii invocat în titlu, prin referentul pe care și-l revendică – orașul, devin ambigue. Angrenată la rândul ei într-un demers interpretativ detectivistic-investigativ cu siguranță incitant, autoarea își provoacă și cititorul să sumarisească din succinta introducere în subiectul geografiei literare, și mai ales din analizele minuțioase asupra ficționalizărilor Bucureștiului, sensul particular pe care îl atribuie lecturii. Invocat în titlu ca miză a studiului, conceptul în sine de lectură este folosit cu parcimonie în studiul Andreei Răsuceanu. Accentele se deplasează de pe lectură, cel puțin din perspectivă conceptuală, pe potențialele determinări dintre topografie și literatură, conturate de autoare prin prisma teoriilor lui Hillis Miller, Michel Collot, Bertrand Westphal ș.a.

Interdependența dintre literatură, oraș și lectură (care implică și o a patra instanță, pe cea a lectorului) este exprimată de autoare prin următoarea sintagmă: „Dacă literatura dezvăluie o altă modalitate de raportare la spațiul urban, reciproca e și ea valabilă: orașul îl învață pe cel care îl citește să înțeleagă altfel literatura”3. Deducem de aici că o citire a orașului ne va expune unei alt-fel de receptări a literaturii. A se vedea analiza dedicată lui Mircea Cărtărescu unde Andreea Răsuceanu, prin intermediul perspectivei lui Westphal asupra interdeterminărilor dintre text și spațiu din narațiunea postmodernă, ne explică cum devine spațiul/orașul purtătorul unui mesaj care se lasă lecturat: „Una dintre virtuțile lumilor postmoderne, orașul-text e «lizibil», se citește ca o carte, la fel cum orice carte e, la rândul ei un oraș, căci textul e în spațiu și spațiul e de asemenea în text”4. Bucureștiul lui Mircea Cărtărescu din Orbitor și Solenoid poate fi considerat un text în sine, –  iar autoarea are dreptate atunci când afirmă că scrisul la autorul optzecist este act întemeietor, iar manuscrisul devine însăși existența – însă, acesta este un caz singular în succesiunea autorilor selectați care mizează pe o re-scriere a orașului  și care, implicit, poate fi citit/lecturat în sensul pe care-l conferă autoarea.

În partea introductivă a studiului de față autoarea amintește, cumva asumat, de eterogenitatea inerentă a discursului despre oraș. Edificarea relevanței și a necesității unei cercetări de genul acesta se realizează prin prezentarea unei serii de noțiuni5 propuse de diverșii teoreticieni ai geografiei literare care sunt, într-o anumită măsură, explorate în analizele ulterioare, chiar cu sagacitate în cazul polisenzorialității din opera lui Mircea Cărtărescu, dar care ar fi meritat să fie structurate și sistematizate cu mai multă consecvență. Discursul argumentativ inițial dă impresia unei glosări de concepte asociate geografiei literare și nu este tot timpul clar dacă autoarea chiar aderă la o anumită terminologie sau care este relevanța acesteia în economia discursului. Andreea Răsuceanu nu mizează pe un cadru teoretic care să-i circumscrie ipotezele, ci, în analize sunt introduse concepte teoretice, de cele mai multe ori relevante, care au rol de interfață și uneori chiar de consolidare a opțiunii autoarei pentru metodologia derivată din geografia literară. Aș aminti aici conceptele de „atmosferă” și „climat interior” ale lui Pierre Sansot pentru proza Gabrielei Adameșteanu sau binomul „voyeur/ flâneur” al lui M. de Certeau valorificat în analize multiple. În orice caz, discursul este epurat de orice teoretizări și conceptualizări care, ce-i drept, ar fi fost excesive în cadrul acestui demers geocentric.

Schema de abordare a cărții înglobează două direcții majore, după cum ne spune autoarea însăși: „o confruntare a geografiei ficționale cu cea concretă, pentru depistarea acelor diferențe sau nuanțări care s-au dovedit relevante pentru configurarea unei anumite imagini a orașului. Pentru că fiecare element de pe harta orașului are un rol în economia spațiului și o valoare simbolică, această confruntare s-a dovedit utilă. Am pus apoi traseele personajelor în legătură cu evoluția lor (socială, emoțională, etc.): «hărțile» astfel configurate au arătat cum se creează imaginea orașului și care sunt strategiile narative angrenate în acest proces”6. Confruntarea, respectiv compararea celor două topografii, – cea reală și cea ficțională, și aș adăuga în această schemă și hărțile emoționale ale personajelor care ar putea foarte bine purta numele de „topografie proiectivă” –, ca metodă de lucru, este plasată frecvent sub semnul utilității.

Contribuie (sau este utilă, cum ar spune autoarea) această inventariere a locurilor comune și a diferențelor ficționale la „reconstruirea unei imagini reprezentative a orașului în literatura actuală”7? În ceea ce mă privește, o astfel de abordare investigativă, care presupune o asiduă documentare „de teren”, își are rolul ei, mai ales acela de satisfacere a curiozității geografului (literar), însă nu cred că relevanța ei în câmpul hermeneuticii literare este semnificativă. O receptare unilaterală a autorului drept un „creator de hărți”, un cartograf, este simplificatoare și implicit reductivă. Din fericire, Andreea Răsuceanu nu doar reconstituie istoric orașul, ci, recreează o hartă cognitivă urmărind reflexele orașului în literatură din perspectiva atitudinii autorului care-l făurește, cât și din perspectiva cititorului care-l actualizează. Mai mult decât atât,  accentele asupra decelării unei noi dimensiuni a identității auctoriale prin intermediul avatarurilor orașului care, prin resemantizare, constituie o lume ficțională autonomă, este fructuoasă. De asemenea, cum afirma și Angelo Mitchievici, interesantă este și sondarea unei „geografii urbane care direcționează trasee destinale”8.

Curiozitatea și fascinația pentru domeniul ales o conduce pe Andreea Răsuceanu la analize stratificate, bine conduse, antrenante, însă inegale. Nu aș dori să insinuez o inconsecvență, ci, mai degrabă, cred că discursul critic al Andreei Răsuceanu este profund determinat de realizările artistice, tematice, ale volumelor alese. De exemplu, Mircea Cărtărescu prin Bucureștiul ficțional născut din „carnea moale a minții” îi livrează autoarei un material ofertant și totodată fascinant pentru tema aleasă, în schimb ce, demersul diacronic restaurativ al arhitecturii Bucureștiului din cadrul analizei dedicată Simonei Sora mi-a pierdut atenția.

În orice caz, nu i se poate reproșa autoarei că nu-și atinge obiectivele. Punerea în relație a narațiunii celor șase autori/cartografi propuși pentru analize, Mircea Cărtărescu, Gabriela Adameșteanu, Stelian Tănase, Simona Sora, Filip Florian și Ioana Pârvulescu, cu topografia reală a Bucureștiului este realizată cu inventivitate. Studiul urmează schematica unui diptic: Bucureștiul trăit (al istoriei recente) și Bucureștiul reconstituit (secolul al XIX-lea). Fiecare analiză este completată de un interviu luat autorului și de imagini/fotografii ale diverselor puncte arhitectonice ale orașului, relevante în opera discutată.

Demersul analitic al Andreei Răsuceanu demonstrează că și o incursiune asupra relațiilor multiple dintre spațiu cu proiecțiile sale ficționale, autor și în cele din urmă cititor, poate constitui o cheie validă de interpretare, nu în singularitatea sa, e drept, ci în complementaritatea sa. Pot spune chiar că Bucureștiul literar a avut efect stimulativ asupra mea, și, cu siguranță, pentru viitorii geografi literari, studiul Andreei Răsuceanu va fi unul de referință.

________
[1] Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului, Editura Humanitas, București, 2016.
2 Cartea luată în discuție este a treia carte a autoarei despre București, precedată fiind de Cele două Mântulese și de Bucureștiul lui Mircea Eliade.
3Andreea Răsuceanu, op.cit., p.9.
4 Ibidem, p. 58.
5 Cum ar fi aceea de „spațiu interior” a lui Hillis Miller, „geocentrismul” lui Westphal, „afecțiunea peisajeră ”a lui Sansot ș.a.
6 Op.cit., p.19.
7 Ibidem.
8 Angelo Mitchievici, „Bucureștiul literar în șase feluri de lectură” în Steaua, nr. 1 / 2017, pp. 35-36.

 

 

[Vatra, nr. 5-6/2017, pp. 31-32]

 

 

 

 

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s