Liviu ANTONESEI – Educaţia umanistă, educaţia globală şi societatea (2). Reforme fără frontiere!

Antonesei (1)

A doua „crimă fondatoare” – finanţarea pe student. Educaţia devine marfă

Dacă prima „crimă fondatoare” – explozia necontrolată a învăţămîntului universitar prin înfiinţarea de universităţi de stat în toate orăşelele mai răsărite datorită presiunilor politrucilor locali şi ciupercăria rezultată din înfiinţarea universităţilor private prin Legea 15/ 1990, a SRL-urilor – procese nereglementate vreme de zece ani! -, au fost mai degrabă factori favorizanţi ai dezastrului, schimbarea sistemului de finanţare a pus cireaşa pe tort. Trecerea de la finanţare pe post la „finanţarea pe cap de vită furajată academic”, cum glumeau amar profesorii, operă a ministeriatului reformist Andrei Marga, ministru, Panaite Nica, secretar de stat, din anii 1997-2000, a declanşat o puzderie de efecte perverse. Să fim atenţi la context – eram în plin boom demografic, mulţi studenţi plătitori asaltau universităţile de stat, aşa că nici nu mai conta că numărul solicitanţilor excedau spaţiile de învăţămînt, logistica generală şi numărul cadrelor universitare autentice. A urmat diluarea firească a calităţii educaţiei universitare însoţită de sporirea veniturilor universităţilor şi de mărirea autonomă a salariilor. Bun, un pic de gîndire prospectivă n-ar fi stricat celor doi reformişti, pentru că, în puţină vreme, boom-ul demografic a luat-o la vale, dar sistemul de finanţare a rămas netulburat! Cu efectele pe care le trăim şi azi! Cel mai grav este goana neoprită după „studenţi cu taxă” a universităţilor de stat, în competiţie acerbă cu cele private, cîte au rămas după anul 2000, cînd a început în sfîrşit procesul lor de reglementare. Interesant este că, în vreme ce universităţi private au mai dispărut în jocul pieţei, cele încropite de stat în anii 90 prin orăşelele patriei sînt netulburate, se tîrîie înainte cu banii de la buget, risipind şi aşa insuficientele resurse financiare ale educaţiei. E ciudat cum aceste încropeli academice sînt reacreditate tot la un cincinal de ARACIS, primind calificativele „de încredere”, ba chiar „de foarte mare încredere”, chiar şi dacă au fost în centrul unor mari scandaluri – plagiate în serie, evaluarea a zeci de mii de studenţi, prin computer, pe oră! Şi, pentru că veni vorba de bani, în 2014, ultimul an pentru care avem cifre, educaţia a beneficiat de cele mai reduse resurse din UE, 2,99% din PIB, iar sectorul cercetare-dezvoltare la fel, 0,49% din PIB, la o medie europeană de 2,03%! Sigur, Constituţia prevede alocarea a 4% din PIB pentru educaţie, dar pe cine a interesat asta vreodată? Cifrele din celelalte ţări europene pe site-ul INS în raportul România în UE, ediţia 2017, dar numai dacă aveţi nervii tari!

1999 – cea mai ambiţioasă reformă începe fără bani!

În acest context, care mie nu mi se pare foarte vesel, în care îţi atrag atenţia mai ales dimensiunile cantitative ale dezvoltării universităţilor, trebuie să analizăm şi efectele produse de cel mai ambiţios plan de reformă a educaţiei, cel pus în operă începînd cu 1999. Cum nu sînt convins că creşterea cantitativă determină automat un salt calitativ, adesea se întîmplă invers, va trebui să avem în atenţie aspectele ce ţin de calitate. E nevoie acum să vedem ce efecte au avut asupra universităţilor procesul de transfer de experienţe academice din lumea largă, asociate îndeobşte Procesului Bologna, precum sistemul creditelor transferabile, structurarea stadială a educaţiei academice – licenţă (3 ani), master (2 ani), şcoală doctorală (3 ani), dar şi puzderia de încercări de evaluare a performanţelor sistemului universitar.

Dacă nu am fi atît de pudici, am recunoaşte că „sistemul Bologna” este, de fapt, transferarea sistemului american, fără ca în Europa să existe resursele financiare de care dispune educaţia academică de peste Ocean. Vorbesc despre Europa în general, că la noi e şi mai trist, face parte din povestea noastră atît de plină de originalităţi. De altfel, ţările vestice au păstrat o anumită prudenţă în momentul entuziasmului general din 1999, anul semnării acordului reformist european, la care au aderat între timp 45 de state. Dar noi am fost printre cei 29 de fruntaşi! O anumită prudenţă, spuneam, da, pentru că nici cîmpul „marilor şcoli” franceze, nici universităţile catolice, nici cele private din Europa, nici universităţile britanice etc. n-au trecut la „bolognizare”. Polonezii, care aveau un învăţămînt universitar serios de cinci ani, au încercat, la început, să „traducă” sistemul pe limba lor, au separat formal primii trei ani de ultimii doi, care oricum erau de specializare mai strictă, şi au eliberat două diplome, după trei ani şi după următorii doi, păstrînd planurile de învăţămînt neschimbate. Dar i-au prins!

Despre mersul reformelor radicale din 1999 încoace s-au scris zeci, poate sute de studii, multe extrem de aplicate şi oneste. Dintre acestea, cel cu adevărat remarcabil – şi asta chiar din mai multe motive – mi se pare amplul studiu L’Université roumaine, une bulle spéculative? ses réformes, de la libéraisation au néolibéraisme, „Revue d’étudescomparatives Est-Ouest”, 2014, volume 45, nr.1. Este în primul rînd exemplar faptul că patru profesori de vîrste diferite, de la cele trei mari universităţi ale ţării, au putut formula un punct de vedere comun în analiza reformelor post-1999: Mihai Dinu Gheorghiu şi Adrian Netedu (UAIC, Iaşi), Marius Lazăr (UBB, Cluj), Zoltán ROSTÁS (Bucureşti), o analiză care este, indirect, şi un manifest academic. Apoi, studiul nu evită moştenirea de dinainte de 1989, nici „reformele” mai degrabă anarhice din primul deceniu de după revoluţie, ceea ce am încercat să fac şi eu aici, pentru că ex nihilo nihil. În sfîrşit, pune în lumină efectele pozitive şi pe cele perverse ale „bolognizării”, cu accent pe evoluţia educaţiei de la liberalizare spre neoliberalismul care a condus la „marşandizarea” acesteia, la transformarea educaţiei într-o marfă – ca oricare alta! Studiul, în ediţie electronică, poate fi accesat de oricine la adresa http://academica.edu, căutînd după numele oricăruia din autori.

Cîteva lucruri elementare – 1. Educaţia costă, ea cheltuie; 2. Educaţia bună costă foarte mult, cheltuie enorm; 3. Nu există dezvoltare în afara unei educaţii bune. Simplu şi clar, numai că mediocrilor economo-centraţi de factură neoconservatoare – prefer această etichetă celeilalte, neoliberală, utilizată greşit – le-a trecut un fel de idee prin cap, o idee care face ravagii, educaţia trebuie să producă bani, în orice fel, chiar cu sacrificarea specificului său, de a fi o marfă-altfel! În economia bunurilor material-financiare, înstrăinarea unei mărfi o face să dispară de la deţinător şi să apară la noul proprietar, indiferent dacă asta se petrece prin vînzare, furt sau dar. În economia bunurilor simbolice, transferul savoir-ului prin educaţie nu conduce la dispariţia acestuia de la cel care educă, bunurile simbolice se împărtăşesc fără să se epuizeze, mai mult, apare şi un fel de plusvaloare la deţinător ca efect al relaţiei paidetice însăşi! Din acest motiv „marfa” educaţie este o altfel de marfă decît toate celelalte. Dar educaţia nu trebuie să producă bani, pentru că ea oricum face asta fără a-şi ştirbi specificul. În fapt, toate domeniile vieţii sociale, toate componentele diviziunii sociale a muncii îşi obţin specialiştii şi-şi sporesc capacităţile de expertiză numai datorită faptului că există educaţia superioară, care să le furnizeze forţa de muncă calificată şi înalt calificată. Pînă şi un cerşetor şcolit cîştigă mai bine decît unul analfabet! Şi asta dacă rămînem numai la dimensiunea economică, trecînd peste celelalte funcţii ale educaţiei, de la integrarea culturală şi comunitară la dezvoltarea înaltă a personalităţii! În aceeaşi situaţie este, de altfel, şi sănătatea, care recuperează forţa de muncă şi iarăşi, trecînd peste concepte mai subtile precum împlinirea şi fericirea personală! Să transformi educaţia în „forţă direct productivă” este o aberaţie pe care o vom plăti, mai devreme sau mai tîrziu, cu toţii, aşa cum o vom plăti şi cu alte reverii neoconservatoare! Pînă şi marxiştii reformişti de la gruparea iugoslavă Praxis încercau să obţină pentru educaţie alt statut decît cel conferit de marxismul clasic (muncă neproductivă?!), dar la fel de eronat ca şi neoconservatorismul zilelor noastre („marfă ca oricare alta”). Şi dacă un mare economist, Gary Becker, n-ar fi luat Premiul Nobel pentru economie în urma studiilor sale referitoare la human capital, care pun în lumină efectele financiare extraordinare pe care le au investiţiile în educaţie făcute de indivizi, firme şi state! A propos, cartea sa esenţială în domeniu, Human Capital: A Theoretical and Empirical Analysis, with Special Reference to Education (2d ed. New York: Columbia University Press for NBER, 1975), este tradusă de vreo zece ani şi în România, dar asta va fi scăpat atenţiei politrucilor şi factorilor de decizie în educaţia de pe la noi!

Despre Bologna numai de bine?

Aşa-numitul „proces Bologna” nu este un rău în sine. În fond, un sistem similar a funcţionat peste Ocean. Numai că este un sistem care are nevoie de foarte mulţi bani, or în Europa s-a încercat adaptarea sa cu bani insuficienţi, iar la noi cu bani foarte puţini. Cînd a fost adoptat, la noi, pe fondul boom-ului demografic însoţit de creşterea sumelor obţinute din taxe, inclusiv de universităţile de stat, lucrurile păreau în regulă. Numai că exact în momentul adoptării, a fost schimbat şi sistemul de finanţare a universităţilor, iar la puţină vreme au trecut şi efectele boom-ului demografic, după cum scriam detaliat mai sus. Repet, în State educaţia dispune de foarte mulţi bani – federali, din partea statelor, privaţi, din taxe, din cercetare etc. – aşa că sistemul a funcţionat destul de bine –, colegiul e practic pentru toţi absolvenţii de liceu, nu pune mari probleme de accesibilitate, dar masterele şi şcolile doctorale fac o selecţie foarte serioasă şi beneficiază de sume uriaşe, care permit angajarea celor mai buni profesori şi cercetători din lume. Aproape toţi corifeii stîngii academice franceze au făcut averi frumoase predînd doi-trei ani în marile universităţi din State, deşi nici în ţara lor salariile nu erau modeste, ca să nu mai amintesc de poziţia lor de cumularzi în lumea academică, editorial, media etc. Şi totuşi, chiar în momentul cînd noi preluam sistemul, peste Ocean apăruseră primele critici, care între timp s-au amplificat şi intensificat. Sistemul produce prea mulţi absolvenţi de colegiu – în fapt, mai întîi, de liceu – analfabeţi funcţional sau analfabeţi pur şi simplu! Iar criticile au venit – şi vin – nu doar din afara sistemului, ci şi dinlăuntru, inclusiv de la glorii are vieţii academice americane, de la „stîngistul” Noam Chomsky la regretatul George Steiner, liberal.

Cum observă şi profesorul Septimiu Chelcea, sistemul promitea introducerea unei anumite logici în educaţia universitară europeană, doar că este extrem de dependent de prosperitate. Or, la noi despre aceasta nu putea fi vorba, iar Europa, cu tot cu noi, a dat, după mai puţin de zece ani, de puternica criză economică începută în 2008 şi, în ciuda optimiştilor, încă neterminată. Cheltuielile pentru educaţie s-au redus peste tot în Europa, măsurile de austeritate s-au înmulţit, la noi adoptîndu-se în 2009 o veritabilă „curbă de sacrificiu”. Care a condus la scăderea salariilor din educaţie cu 35-40%. „Sfertul” oficial e o poveste, pentru că din ianuarie, ca un fel de crimă cu premeditare, sporurile fuseseră introduse în salariul de bază! Abia la începutul acestui an, salariile din educaţie au ajuns la nivelul din 2009, iar mărirea promisă în campanie a fost amînată pentru anul viitor, dacă nu cumva sine die! Dar austeritatea n-a lovit numai în salarii, ci şi în logistică, modernizarea echipamentelor de cercetare, posibilităţile de informare-documentare. În condiţii de pauperitate, raţionalitatea promisă a devenit pură iraţionalitate. Cu efecte perverse devastatoare, incalculabile. Dacă ar fi numai să amintesc molima plagiatului. Fenomenul a existat desigur şi înainte de „bolognizare”, dar la proporţii mai modeste şi cazurile aveau urmări – cei mai plini de bun simţ demisionau, ceilalţi erau eliminaţi din sistem. Acum, fenomenul e exploziv, mereu apar noi cazuri, se discută la fel de mult, dar nu se face mai nimic. Probabil calitatea de plagiator ar trebui înscrisă în fişa postului nu doar pentru premieri, miniştri, parlamentari, universitari, ci şi în cea a studenţilor! E plin internetul de site-uri de genul referate.ro, licenţe.ro, dizertaţii.ro, iar fenomenul copy/paste e popular pînă aproape de universalizare! Asta deşi universităţile s-au dotat cu soft-uri antiplagiat! Aplicarea „românească” a sistemului este însă atît de plină de aberaţii, că e zadarnic să mai insist! Aş mai adăuga, totuşi, că mobilitatea academică produce şi ea pagube uriaşe. Autorităţile sînt pudice în această privinţă, însă experienţa mea de 30 de ani îmi arată că rata celor întorşi din străinătate după studii „dincolo” – studenţi, masteranzi, doctoranzi – este extrem de scăzută. După ce eşti pregătit competitiv, nu-ţi prea vine să revii într-un pămînt al făgăduinţei atît de problematic!

Publici sau crăpi. Cum am compromis şi scientometria…

Întîmplarea face ca exact pe cînd adoptam „procesul Bologna”, să devenim preocupaţi şi de evaluarea activităţii academice, trecînd în această privinţă, în funcţie de guvernul în funcţie şi de compoziţia agenţiilor specializate, ca să nu mai vorbim despre originalitatea universitarilor înşişi, prin cam toate bolile copilăriei – de la criterii mai laxe la altele de duritatea diamantului, de la cele unice, indiferent de profilurile academic, la cele particularizate etc. Am ajuns, fireşte, şi la scientometrie şi la sacrosantele ierarhii în funcţie de studiile ISI. Şi, ca şi în cazul „bolognizării”, făceam acest lucru exact în momentul în care în State universitarii înşişi descopereau că sistemul publish or perish distruge activitatea didactică fără să asigure mari succese ale cercetării, dar încurajează producţia de maculatură poreclită academică. Iar asta cînd mai bine de 10 laureaţi Nobel pentru ştiinţe exacte, ale naturii şi umane, constatau că nu ar trece prin grilele de selecţie în vigoare şi nu ar putea preda în universităţi! Bun, după respectivele criterii nici Eisntein n-ar fi putut fi professor universitar! Sigur, specificul naţional şi-a spus cuvîntul şi aici! Am cerut publicaţii ISI pentru domeniile disciplinelor antropologice pentru care nu existau, am pretins studii de acest tip doctoranzilor etc. O clipă n-am zăbovit, deosebit de colegii din universităţile din Europa de Vest, asupra chestiunii că, în fapt, aceste clasificări nu sînt rodul unei instanţe academic autonome, ci ale unui conglomerat de instituţii editoriale şi de evaluare PRIVATE, fiind şi singurul cîştigător real din această afacere. De altfel, Universitatea din Oxford a suspendat la un moment dat achiziţiile de publicaţii ale conglomeratului, care practică preţuri spoliatoare! Bună poziţie, tu ierarhizezi, tu publici şi îţi ies bani pe toate treptele procesului! Între timp, Europa deşteptată a propus şi propriile sale clasificări ale publicaţiilor şi criterii mai corecte de evaluare.

Nu, scientometria nu este un rău în sine, după cum constată şi profesorul Mihai Dinu Gheorghiu într-un alt insert la acest articol, ea poate contribui la o anumită ordine în zona producţiei ştiinţifice. Dar aşa nevinovată, scientometria a produs o falie profundă în lumea academică băştinaşă din pricina modului diferit de a privi criteriile stabilite, dar şi a aplicării propriu-zise. Nu s-a plecat la drum de la constatarea simplă de psihologie şi epistemologie – logica cercetării, a descoperirii este ceva, iar logica transmiterii savoir-ului este cu totul altceva. Ele se întîlnesc destul de rar în aceeaşi persoană, poate 10-15 cazuri într-o mare universitate. Unii sînt savanţi excepţionali, alţii profesori la fel de excepţionali, oricum majoritatea se învîrt în jurul mediei. „Ştiinţa pentru toţi” e bun ca titlu al unei colecţii de popularizare sau ca un îndemn pentru „Cîntarea (ştiinţifică) a României”. În fapt, neoperînd această distincţie elementară, punînd accentul în evaluarea profesorilor pe dimensiunea cercetării, nu am făcut altceva decît să scădem drastic calitatea proceselor educative şi să obţinem, pe partea „de ştiinţă”, un uriaş munte de steril, în care cu dificultate poţi încerca să găseşti vreun mărgăritar! Oricum, n-am auzit, de vreo 20 de ani încoace, de vreun succes răsunător al cercetătorilor români, chiar dacă la cantitatea de maculatură pretins ştiinţifică îi batem pe toţi! A cîştigat cineva, totuşi: birocraţia – în afara orelor propriu-zise, cea mai mare cantitate de timp consumată de profesori nu merge spre propria pregătire sau spre cercetare, ci spre „raportări”! Dar asta e o poveste fără sfîrşit!

 

[Vatra, nr. 8/2017, pp. 2-4]

 

Vezi și: Liviu ANTONESEI – Educația umanistă, educația globală și societatea (1). Un diagnostic

 

2 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s