Ana BLANDIANA – Fericirea pierdută a comunicării

Cred că atunci când am făcut prima călătorie la Bucureşti aveam treisprezece sau paisprezece ani. Înainte de această vârstă, singura mea amintire legată de oraşul de pe Dâmboviţa datează din clasa întâi, când Olaru Aurel, colegul meu de bancă, fiu de mecanic de locomotivă, a fost luat de tatăl său în cursă de la Oradea până în Gara de Nord şi în triajul de la Chitila, iar la întoarcere mi-a povestit, plin de admiraţie şi de importanţă, că la Bucureşti toate fetele au părul lung şi blond, ceea ce – fiind şatenă şi tunsă scurt – m-a jignit şi a determinat mutarea mea în altă bancă. În aceeaşi epocă, oarecum mitică, a ideilor mele despre Capitală se situează descoperirea unui titlu de roman, „Bucureşti, oraşul prăbuşirilor”, despre care am auzit vorbind două fete din clasele mari şi al cărui misterios şi incitant înţeles mi se părea de nedezlegat. Au trecut mulţi ani până să-l înţeleg. Între timp, Bucureştiul devenise pentru mine – înainte de a fi o realitate pur şi simplu – o realitate literară: era cadrul atât de concret încât chiar şi acum, când trec pe Calea Victoriei prin dreptul Telefoanelor, îmi aduc aminte că acolo mi se păruse că trebuie să descopăr amplasarea magazinului de artă modernă al Doamnei T., după cum indiferent cât de multe lucruri s-au schimbat în jur, la poalele Dealului Mitropoliei îmi amintesc de fiecare dată una din scenele cheie din „Un om între oameni”. Dar asta, chiar dacă mai importantă decât realitatea, nu este decât literatură.

Eram, deci, o adolescentă venită din provincie pentru a-şi petrece vacanţa de primăvară (care nu era şi de Paşti, căci avea grijă să nu se suprapună niciodată sărbătorii) în Capitală. Prietenii părinţilor mei, la care venisem, locuiau pe Nerva Traian, o stradă lungă, mărginită de arbori, reuşind să lege Calea Dudeşti de cheiul Dâmboviţei, într-o casă absolut deosebită de cele în care şi între care crescusem eu în Transilvania; o casă – aveam să-mi dau seama în curând – specific bucureşteană, aşezată perpendicular pe stradă de-a lungul unei curţi înguste şi pline de flori, cu o marchiză deschisă spre un mic peron acoperit semicircular de sticlă şi cu un gărduleţ, mai mult teoretic, întrerupt de o portiţă de fier. În comparaţie cu masivele clădiri orădene, lipite una de alta de-a lungul trotuarelor şi închizând prin propriul lor corp curţile ermetice şi secrete, aceste construcţii aveau un aer riscant şi mai plin de graţie. Nu ştiu dacă acest gând s-a născut în mintea mea de atunci sau este – mai probabil – un fel de rezumat ulterior, dar îmi amintesc cu precizie surpriza agreabilă pe care am încercat-o la descoperirea lumii diferite, al cărei hedonism nonşalant şi nepăsător se putea citi în transparenţa relaţiilor şi în aproximaţia zăvoarelor.

Am petrecut zilele acelei vacanţe umblând pe străzi (Bucureştiul a fost astfel pentru mine primul dintr-un şir de oraşe de care m-am îndrăgostit cucerindu-le cu pasul), lăsându-mă să rătăcesc la întâmplare, forţându-mă să mă pierd, să uit reperele, să încurc semnele şi indiciile. Îmi propuneam să ţin minte un anumit colţ, un magazin, un turn, un scuar, pentru a-mi marca traseul şi a şti să mă întorc, dar după ore de mers numărul lor depăşea puterea mea de reţinere şi atunci venea momentul pe care, de fapt, îl căutam, îl aşteptam, pentru care – într-un fel – făceam tot drumul: opream pe cineva la întâmplare şi îl întrebam cum aş putea să ajung pe strada Nerva Traian. Felul în care mi se răspundea la această întrebare a reprezentat pentru mine mult timp, însăşi definiţia Bucureştiului.

Cel întrebat se oprea, dacă avea un bagaj în mână îl lăsa jos, se asigura dacă a înţeles bine întrebarea mea şi apoi începea să-mi explice, folosind multe cuvinte şi o adevărată gimnastică indicatoare. În timp ce vorbea, însă, lângă el se opreau alţi trecători, care începeau să-i urmărească explicaţiile intervenind acolo unde li se păreau neclare, contrazicându-l atunci când nu erau de acord, contrazicându-se între ei atunci când apăreau în discuţie mai multe puncte de vedere. În scurt timp se forma un mic grup discutând cu însufleţire şi care continua uneori să discute şi după ce eu o apucam în direcţia indicată majoritar sau eram condusă de un voluntar dispus să-şi modifice puţin propriul traseu pentru a mă scoate la drumul drept. Acest scurt spectacol de happening, care putea să dureze trei, cinci sau chiar zece minute, avea pentru mine, obişnuită cu saluturi monosilabice şi vorbe economisite, un farmec enorm, spumos şi exuberant, un farmec pe care aveam să-l identific mai târziu cu însuşi farmecul sudului. Peste ani, când Bucureştiul încetase să mai fie acel oraş al plăcerii de a vorbi şi de a savura comunicarea (ale cărei ultime ecouri le prinsese adolescenţa mea), când adevăraţii bucureşteni, fiinţe eminamente colocviale şi destinse, erau tot mai greu de descoperit în aglomeraţia de navetişti grăbiţi şi de proaspeţi mutaţi la bloc – aveam să redescopăr în Italia (care, poate de aceea, mi s-a părut din prima clipă nu numai uluitoare, ci şi familiară, cunoscută) acelaşi farmec al comunicării fericite, existând în sine din plăcerea pură şi simplă de a comunica.

Această plăcere, care supravieţuia încă în plin deceniu obsedant, destul de vie pentru a mă fermeca şi cuceri, a dezamorsat în mine complexele de totală inferioritate (provincială) şi de relativă superioritate (ardelenească), solidarizându-mă din prima clipă cu spiritul deschis şi sufletist, sincer şi candriu al acestei cetăţi de câmpie aşezată la răscruce de vânturi, care a ştiut să se blindeze cu nastratinism şi să se apere cu spiritul comunicării.

Citesc ce-am scris până aici şi mă uit în jurul meu cu o uimire care are toate caracteristicile spaimei. Mii de oameni grăbiţi, cu urechile acoperite de căştile unei muzici bubuitoare sau vorbind la telefon, fără să-i privească sau chiar fără să-i vadă pe cei din jurul lor, mii de oameni având aerul că au înnebunit şi vorbesc singuri cu ochii pierduţi, printre maşini gonind nebuneşte şi claxonând isteric, mii de oameni căzuţi pradă unui vacarm interior şi exterior în care nimeni nu se mai înţelege cu nimeni şi nimeni nu mai înţelege nimic. În acelaşi timp, încercând să înlocuiască fericirea pierdută a comunicării, se dau doctorate în comunicare, manualele nu mai sunt „de limba română”, ci „de comunicare” şi fiecare se îngrijeşte să aibă, închis în pagina de facebook ca într-un seif, un depozit de prieteni virtuali şi necunoscuţi, economisiţi cu greu prin conversaţii întâmplătoare şi spovedanii publice.

Toate aceste realităţi, care sunt nu numai aberaţii, ci şi păcate, nu sunt desigur specifice unui loc, ci unui timp, dar asta nu mă împiedică să privesc – din oraşul, care este acum de multe decenii al meu, şi din timpul care simt că nu mai e al meu – spre „adevăraţii bucureşteni” care supravieţuiseră până în obsedantul deceniu al adolescenţei mele ca spre nişte personaje de basm.

 

 

[Vatra, nr. 8/2017, pp. 5-6]