Ana BLANDIANA – Fericirea pierdută a comunicării

bland sept (1)

Cred că atunci când am făcut prima călătorie la Bucureşti aveam treisprezece sau paisprezece ani. Înainte de această vârstă, singura mea amintire legată de oraşul de pe Dâmboviţa datează din clasa întâi, când Olaru Aurel, colegul meu de bancă, fiu de mecanic de locomotivă, a fost luat de tatăl său în cursă de la Oradea până în Gara de Nord şi în triajul de la Chitila, iar la întoarcere mi-a povestit, plin de admiraţie şi de importanţă, că la Bucureşti toate fetele au părul lung şi blond, ceea ce – fiind şatenă şi tunsă scurt – m-a jignit şi a determinat mutarea mea în altă bancă. În aceeaşi epocă, oarecum mitică, a ideilor mele despre Capitală se situează descoperirea unui titlu de roman, „Bucureşti, oraşul prăbuşirilor”, despre care am auzit vorbind două fete din clasele mari şi al cărui misterios şi incitant înţeles mi se părea de nedezlegat. Au trecut mulţi ani până să-l înţeleg. Între timp, Bucureştiul devenise pentru mine – înainte de a fi o realitate pur şi simplu – o realitate literară: era cadrul atât de concret încât chiar şi acum, când trec pe Calea Victoriei prin dreptul Telefoanelor, îmi aduc aminte că acolo mi se păruse că trebuie să descopăr amplasarea magazinului de artă modernă al Doamnei T., după cum indiferent cât de multe lucruri s-au schimbat în jur, la poalele Dealului Mitropoliei îmi amintesc de fiecare dată una din scenele cheie din „Un om între oameni”. Dar asta, chiar dacă mai importantă decât realitatea, nu este decât literatură.

Eram, deci, o adolescentă venită din provincie pentru a-şi petrece vacanţa de primăvară (care nu era şi de Paşti, căci avea grijă să nu se suprapună niciodată sărbătorii) în Capitală. Prietenii părinţilor mei, la care venisem, locuiau pe Nerva Traian, o stradă lungă, mărginită de arbori, reuşind să lege Calea Dudeşti de cheiul Dâmboviţei, într-o casă absolut deosebită de cele în care şi între care crescusem eu în Transilvania; o casă – aveam să-mi dau seama în curând – specific bucureşteană, aşezată perpendicular pe stradă de-a lungul unei curţi înguste şi pline de flori, cu o marchiză deschisă spre un mic peron acoperit semicircular de sticlă şi cu un gărduleţ, mai mult teoretic, întrerupt de o portiţă de fier. În comparaţie cu masivele clădiri orădene, lipite una de alta de-a lungul trotuarelor şi închizând prin propriul lor corp curţile ermetice şi secrete, aceste construcţii aveau un aer riscant şi mai plin de graţie. Nu ştiu dacă acest gând s-a născut în mintea mea de atunci sau este – mai probabil – un fel de rezumat ulterior, dar îmi amintesc cu precizie surpriza agreabilă pe care am încercat-o la descoperirea lumii diferite, al cărei hedonism nonşalant şi nepăsător se putea citi în transparenţa relaţiilor şi în aproximaţia zăvoarelor.

Am petrecut zilele acelei vacanţe umblând pe străzi (Bucureştiul a fost astfel pentru mine primul dintr-un şir de oraşe de care m-am îndrăgostit cucerindu-le cu pasul), lăsându-mă să rătăcesc la întâmplare, forţându-mă să mă pierd, să uit reperele, să încurc semnele şi indiciile. Îmi propuneam să ţin minte un anumit colţ, un magazin, un turn, un scuar, pentru a-mi marca traseul şi a şti să mă întorc, dar după ore de mers numărul lor depăşea puterea mea de reţinere şi atunci venea momentul pe care, de fapt, îl căutam, îl aşteptam, pentru care – într-un fel – făceam tot drumul: opream pe cineva la întâmplare şi îl întrebam cum aş putea să ajung pe strada Nerva Traian. Felul în care mi se răspundea la această întrebare a reprezentat pentru mine mult timp, însăşi definiţia Bucureştiului.

Cel întrebat se oprea, dacă avea un bagaj în mână îl lăsa jos, se asigura dacă a înţeles bine întrebarea mea şi apoi începea să-mi explice, folosind multe cuvinte şi o adevărată gimnastică indicatoare. În timp ce vorbea, însă, lângă el se opreau alţi trecători, care începeau să-i urmărească explicaţiile intervenind acolo unde li se păreau neclare, contrazicându-l atunci când nu erau de acord, contrazicându-se între ei atunci când apăreau în discuţie mai multe puncte de vedere. În scurt timp se forma un mic grup discutând cu însufleţire şi care continua uneori să discute şi după ce eu o apucam în direcţia indicată majoritar sau eram condusă de un voluntar dispus să-şi modifice puţin propriul traseu pentru a mă scoate la drumul drept. Acest scurt spectacol de happening, care putea să dureze trei, cinci sau chiar zece minute, avea pentru mine, obişnuită cu saluturi monosilabice şi vorbe economisite, un farmec enorm, spumos şi exuberant, un farmec pe care aveam să-l identific mai târziu cu însuşi farmecul sudului. Peste ani, când Bucureştiul încetase să mai fie acel oraş al plăcerii de a vorbi şi de a savura comunicarea (ale cărei ultime ecouri le prinsese adolescenţa mea), când adevăraţii bucureşteni, fiinţe eminamente colocviale şi destinse, erau tot mai greu de descoperit în aglomeraţia de navetişti grăbiţi şi de proaspeţi mutaţi la bloc – aveam să redescopăr în Italia (care, poate de aceea, mi s-a părut din prima clipă nu numai uluitoare, ci şi familiară, cunoscută) acelaşi farmec al comunicării fericite, existând în sine din plăcerea pură şi simplă de a comunica.

Această plăcere, care supravieţuia încă în plin deceniu obsedant, destul de vie pentru a mă fermeca şi cuceri, a dezamorsat în mine complexele de totală inferioritate (provincială) şi de relativă superioritate (ardelenească), solidarizându-mă din prima clipă cu spiritul deschis şi sufletist, sincer şi candriu al acestei cetăţi de câmpie aşezată la răscruce de vânturi, care a ştiut să se blindeze cu nastratinism şi să se apere cu spiritul comunicării.

Citesc ce-am scris până aici şi mă uit în jurul meu cu o uimire care are toate caracteristicile spaimei. Mii de oameni grăbiţi, cu urechile acoperite de căştile unei muzici bubuitoare sau vorbind la telefon, fără să-i privească sau chiar fără să-i vadă pe cei din jurul lor, mii de oameni având aerul că au înnebunit şi vorbesc singuri cu ochii pierduţi, printre maşini gonind nebuneşte şi claxonând isteric, mii de oameni căzuţi pradă unui vacarm interior şi exterior în care nimeni nu se mai înţelege cu nimeni şi nimeni nu mai înţelege nimic. În acelaşi timp, încercând să înlocuiască fericirea pierdută a comunicării, se dau doctorate în comunicare, manualele nu mai sunt „de limba română”, ci „de comunicare” şi fiecare se îngrijeşte să aibă, închis în pagina de facebook ca într-un seif, un depozit de prieteni virtuali şi necunoscuţi, economisiţi cu greu prin conversaţii întâmplătoare şi spovedanii publice.

Toate aceste realităţi, care sunt nu numai aberaţii, ci şi păcate, nu sunt desigur specifice unui loc, ci unui timp, dar asta nu mă împiedică să privesc – din oraşul, care este acum de multe decenii al meu, şi din timpul care simt că nu mai e al meu – spre „adevăraţii bucureşteni” care supravieţuiseră până în obsedantul deceniu al adolescenţei mele ca spre nişte personaje de basm.

 

 

[Vatra, nr. 8/2017, pp. 5-6]

 

 

 

5 comentarii

  1. Pe străzile Bucureştilor

    Calea Griviţei, zi însorită în proximitatea Gării de Nord. Trecători, grupuri de câte doi-trei stând de vorbă pe ambele trotuare. Un bărbat orb între două vârste, cu ochelari negri şi baston alb, coboară treptele dinspre clădirea gării, pipăindu-şi drumul cu bastonul. Se descurcă bine, ca şi cum ar străbate un drum bătut de multe ori. Ajunge jos pe trotuar, unde o mulţime de trecători aşteaptă la semafor, sub privirea atentă şi tăioasă a unui miliţian. Bărbatul Orb se ciocneşte de un tânăr din mulţimea celor care aşteaptă la semafor.

    TÂNĂRUL (tresare iritat): Hei, nu vezi pe unde umbli?!
    BĂRBATUL ORB: Nu văd. (Tânărul observă bastonul alb din mâna Bărbatului Orb; se calmează; îi atinge braţul cu un gest scurt în semn de scuze.) E roşu?
    TÂNĂRUL: E curcanu’ aicea-n drum.

    Lumina semaforului se schimbă în verde. Trecătorii pornesc în grabă să traverseze Calea Griviţei.

    BĂRBATUL ORB: Acuma e verde?

    Nimeni nu se mai află însă lângă el să-i răspundă.
    Bărbatul Orb traversează şi el strada. Nimeni nu-l întreabă dacă are nevoie de ajutor.

    În faţa unui salon de coafură de pe latura cealaltă a străzii trei coafeze încă tinere au ieşit în pauză, fiecare cu ceşcuţa cu cafea şi cu ţigara între degete. Stau în picioare, iau câte o sorbitură, se hlizesc la trecători şi comentează maliţios dându-şi coate; şi în general se distrează de minune. Bărbatul Orb ajunge pe trotuar în dreptul salonului de coafură, după ce se poticneşte uşor de bordură; o ia la stânga de-a lungul trotuarului, în direcţia Podului Grant, fără ca vreuna din cele trei coafeze să-i dea vreo atenţie.

    O COAFEZĂ: Ia uite la ăsta, parcă-i picat din lună!

    Vedem un bărbat de vreo 60 de ani, cu aspect de provincial, purtând un costum decent în limitele unei sărăcii pe care nu o poate ascunde. Şi-a lăsat pe trotuar valiza, veche şi ea la fel ca şi costumul, şi, dezorientat şi timid, pare că vrea să obţină o îndrumare de la trecători. (Sau poate că cerşeşte?) Nimeni nu-l bagă în seamă.

    COAFEZA (batjocoritor): Du-te tu, Cati, şi dă-i un leu.
    A DOUA COAFEZĂ: Eu?! De ce nu te duci tu!
    A TREIA COAFEZĂ: Da’ poate că omu’ nici nu vrea un leu! Trimite-l colo la hotel… (Arată spre hotelul Dunărea, unde — se ştia în epocă — puteai fi servit cu „fete”.) La etaj… Ştii tu! (Toate trei râd cu poftă.)

    Auzindu-le hohotele deşucheate, Provincialul se îndepărtează pe trotuar în aceeaşi direcţie ca şi Bărbatul Orb. Încearcă să abordeze un trecător.

    PROVINCIALUL: Nu vă supăraţi…

    Trecătorul îi aruncă doar o privire neprietenoasă, face un gest iritat şi trece mai departe. Provincialul încearcă cu alt trecător.

    PROVINCIALUL: Dacă nu vă supăraţi… (Trecătorul se opreşte.) Puteţi să-mi spuneţi, vă rog, dacă ştiţi, unde este strada Miron Costin?
    TRECĂTORUL: Miron Costin… Aş putea să vă spun unde-i strada Miron Costin din Târgu–Frumos… Glumeam!

    Intervine…

    …UN ALT TRECĂTOR: Aţi întrebat de strada Miron Costin? Păi asta-i cu totu’n altă parte! E pe lângă 7 Noiembrie, pân zona aia. De la ceas mai mergi încă vreo zece minute şi se face o stradă la stânga…
    PROVINCIALUL: Care ceas?
    AL DOILEA TRECĂTOR: Păi… în cartieru’ Colentina. Acolo la ceas întorcea pe vremuri tramvaiele… Da’ acuma nu mai întoarce… (Alţi doi trecători li se alătură primilor, făcând cerc în jurul Provincialului, în timp ce Primul Trecător pleacă c-un gest de lehamite.) Le-a prelungit până-n strada Cornişor.
    AL TREILEA TRECĂTOR: Care Cornişor, dom’le, mata nu ştii ce vorbeşti! Păi Cornişor e-n cartieru’ Pantelimon!
    AL DOILEA TRECĂTOR: Eu cred că mata nu ştii ce vorbeşti! De la Cornişor mai ai două staţii şi ajungi la Fabrica de Ţevi Sudate. Şi de-acolo înc’un pic şi dai în calea ferată Constanţa.
    AL PATRULEA TRECĂTOR: Păi eu am un cumnat care şade pă strada Cornişor!
    AL DOILEA TRECĂTOR: Adică cum un cumnat? Un cumnat de soră?
    AL PATRULEA TRECĂTOR: Normal!
    AL DOILEA TRECĂTOR: Păi atunci de ce nu zici „am o soră”?
    AL PATRULEA TRECĂTOR: Păi fiindcă soră-mea a plecat cu copiii. S-a mutat la frati-miu, în Corbeanca, d-aia nu zic de soră-mea.
    AL DOILEA TRECĂTOR: Ei şi dacă zici că cumnatu’ matale stă pe strada Cornişor, unde-i strada Cornişor în Pantelimon?
    AL PATRULEA TRECĂTOR: Nu, dom’le, e pe lângă Fabrica de Ţevi Sudate!
    AL DOILEA TRECĂTOR (se uită în jur, victorios, după Al Treilea Trecător): Unde eşti, dom’le, cu Pantelimonu’? Auzi colo! Cornişor în Pantelimon!
    AL TREILEA TRECĂTOR: O fi alt Cornişor, dom’le! Dracu’ să-i pieptene, că atâta le-a sucit şi-atâta le-a-nvârtit, că… Uite, de pildă strada Mioriţei! Matale ştii câte sînt cu numele ăsta? Numai eu ştiu vreo două! Problema e unde-i strada Miron Costin!
    AL DOILEA TRECĂTOR: Păi cum unde-i! N-ai auzit că-i pă lângă Pădurea Andronache!
    AL TREILEA TRECĂTOR: Parcă vorbeai de strada Cornişor!

    Alţi trei trecători li se alătură celor dintâi.

    AL CINCILEA TRECĂTOR: Strada Cornişor? Păi să vă spun eu unde vine asta. Aţi auzit de cartieru’ Dămăroaia? Că după cum vă-ncurcaţi unu’ pă altu’, habar n-aveţi de Bucureşti!
    AL ŞASELEA TRECĂTOR: Normal că n-are habar! A dat cu toţii năvală-n Capitală. Că dacă-i întrebi unde s-a născut, dă din colţ în colţ!
    AL CINCILEA TRECĂTOR: Da’ mata un’ te-ai născut? În Capitală? Pă strada Cornişor? Sau pă Miron Costin? Să-ţi zic eu unde cred că te-ai născut matale: în şatra de lângă comuna Ştefăneşti? Da, da! Sînt sigur! În şatră! Acolo te-ai născut! În şatră!
    AL PATRULEA TRECĂTOR: Mare brânză că eşti din cartieru’ Dămăroaia! Mai bine-n sat decât la mahala!
    AL CINCILEA TRECĂTOR: Am zis eu că-s din Dămăroaia? Da’ cunosc cartieru’, că am lucrat acolo, la un TAPL, pe strada Piatra Morii, chiar acolo unde se-ntâlneşte cu bulevardu’ Gloriei. Mergeam cu tramvaiu’ 24, mai aveam trei străzi pân’ la capăt, pă dreapta. Iar pă stânga era strada Miron Costin. Ce dracu’ că doar n-am uitat! Am lucrat acolo până-n ’59!
    AL TREILEA TRECĂTOR: Ă-hă, să fii matale sănătos! Cinşpe ani a trecut d-atuncea!
    AL DOILEA TRECĂTOR: Adică ce erai mata acolo la TAPL? Ospătar?
    AL CINCILEA TRECĂTOR: Eu?!
    AL DOILEA TRECĂTOR: Bucătar?
    AL CINCILEA TRECĂTOR: Am eu faţă de bucătar?
    PROVINCIALUL: Nu vă supăraţi…
    AL CINCILEA TRECĂTOR: Păi dacă eram ospătar îţi ziceam: dom’le lucrez, sau am lucrat, la localu’ cutare! Nu la TAPL! Acolo pă strada Piatra Morii era sediul! Înţelegi matale? Unu’ din sedii. Pă raionu’ 30 Decembrie! Dacă nu ştii, nu te băga!
    AL DOILEA TRECĂTOR: Pă vremuri era sectoru’ Galben.
    AL PATRULEA TRECĂTOR: Pă dracu’! Era în direcţia aia. Da’ sectorul Galben nici n-ajungea până-n Dămăroaia.
    AL ŞASELEA TRECĂTOR: Păi eu ce ziceam! Mahala!
    PROVINCIALUL: Aş vrea totuşi…
    AL CINCILEA TRECĂTOR: Vorba e cum ajunge omu’ în Dămăroaia.
    AL ŞASELEA TRECĂTOR: Păi parcă ziceai că ai lucrat în Dămăroaia. Ce, ai uitat cu ce te duceai la slujbă… la TAPL-ul ăla al matale?
    AL DOILEA TRECĂTOR: Ce să caute, dom’le, în Dămăroaia? N-auzi că tre’ s-ajungă în Colentina! (Se întoarce cu un aer hotărât către Provincial.) Omule, ca s-ajungi în Colentina, pă strada 7 Noiembrie, iei uite-aicea tramvaiul 26 sau 27, schimbi cu 4 şi…
    AL CINCILEA TRECĂTOR: Şi ajunge la dracu-n praznic! Uite, colea, ia tramvaiu’ 24 şi te duce drept în Dămăroaia!
    AL DOILEA TRECĂTOR: Păi ce, strada Cornişor e-n Dămăroaia?!
    AL ŞASELEA TRECĂTOR: De tot rahatu’! L-ai înnebunit, dom’le! Nu ştie omu’ un’ să mai meargă!

    Apare Bărbatul Orb.

    BĂRBATUL ORB: Căutaţi strada Miron Costin?
    PROVINCIALUL: Da.
    BĂRBATUL ORB: Veniţi cu mine. (O porneşte în direcţia Podului Grant.)
    PROVINCIALUL (urmându-l pe Bărbatul Orb): Staţi niţel. (Încearcă să-l reţină punându-i mâna pe umăr.)

    Şi cum Bărbatul Orb continuă să păşească hotărât pipăindu-şi drumul cu bastonul alb, Provincialul îl urmează, cu mâna pe umărul său.

    Sfătuitorii de ocazie ai Provincialului, rămaşi ţintuiţi în acelaşi loc, îi privesc perplecşi pe cei doi cum se îndepărtează pe trotuar.

    Îi vedem pe Bărbatul Orb şi pe Provincial trecând cu pas alert de prima intersecţie, apoi de cea de-a doua. Bărbatul Orb se opreşte la a treia intersecţie şi arată cu bastonul său alb.

    BĂRBATUL ORB: Asta e strada Miron Costin.

    Bărbatul Orb se răsuceşte în loc şi pleacă. Provincialul priveşte consternat în urma sa, îşi mută privirea spre strada Miron Costin, apoi din nou spre Bărbatul Orb, căruia i se pierde urma printre trecători. Calea Griviţei pulsează de viaţă: tramvaie, camioane, trecători mai mult sau mai puţin grăbiţi — vacarmul străzii.

    Răspunde

  2. Lumea veche româneascӑ nu-şi mai lasӑ urmaşi deoarece noua generaţie nu mai doreşte nicio asociere cu “trecutul glorios” al acestei ţӑri. Pe pӑrinţi îi folosesc, doar în atingerea scopurilor lor de a se realiza cât mai rapid cu putinţӑ şi într-o altӑ ţarӑ. Şi-au dat seama cӑ nu pot lupta cu generaţiile anterioare ce îi conduc şi pe cale de consecinţӑ, şi-au creat lumea lor, aşa ciuntitӑ, prescurtatӑ, pentru a ajunge cât mai repede la a doua “limbӑ maternӑ”, în funcţie de ţara în care au fost siliţi sӑ plece. Lumea veche le-a pus pumnul în gurӑ, obligaţi fiind sӑ înveţe lucruri care nici mӑcar n-au avut rolul de-a le dezvolta intelectul. Au crescut şi s-au maturizat într-un loc în care s-au trezit carne de tun. Dacӑ aici nu mai vor sӑ comunice, au ales în schimb libertatea de mişcare peste graniţe. Acolo devin cuminţi, înţelepţi, comunicativi, silitori.

    Răspunde

  3. Excelent descris ! Dupa ce citesti despre atmosfera Bucurestiului la jumatatea secolului trecut si inceputul celui de acum , descris atat de frumos si emotionant de Ana Blandiana ( in care m-am regasit ) a urmat ” Pe strazile Bucurestiului ” a dlui Tumanian su am ras cu lacrimi. Am vazut clar scena cu ochii mintii si va felicit ! Am petrecut o dimineata frumoasa de duminica! Multumesc celor doi !

    Răspunde

  4. Mammaaa lu ‘ arpagiiiic, Bucurestiul pe care-l aminesti ,il port in suflet si eu .
    Iar atunci cand , la unul din primele festivale Enescu ,pana n-au fost interzise , atunci cand pe hall ai intrebat doua adolescente sfiaose si le- ai intrebat daca vor sa schimbe cu tine biletele,eu , care te-am recunoscut caci, te adoram,mi-a fost rusine sa -ti zic ca nu aveam bilete ( intram la Atheneu contra unei sticle Stolichynia data portarului ) am bravat cu UN , NU categorig, ca sa nu fim prinse in flgrant .
    Nu aveam locuri, sedeam cu stoicism in picioare sa-l vedem pe Celebidachi dand din fund la Rapsodii…..
    Cum sa fi indraznit sa-ti spunem frauda noastra ,sa schimbam nimicul pe locul tau ??’?
    I still love you ! You’re ( has been ) my role model .
    Sincerely ,j.

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s