Vatra-dialog cu Luminiţa MARCU: „Virtutea principală a celui care îndrăzneşte să scrie despre literatură e onestitatea”

luminița  

Robert Şerban: Distanţa dă o perspectivă riguroasă asupra majorităţii lucrurilor. Trăieşti de 7 ani în Spania, care e despărţită de România de vreo 3000 de kilometri. E ceva distanţă… Cum se vede ţara ta natală din ţara ta adoptivă? Care ar fi tuşele principale ale unui portret al României contemporane?

Luminiţa Marcu: Distanţa dă o perspectivă, nu ştiu cît de riguroasă, dar ce e sigur e că distanţa te face mai patriot. Nefiind nevoit să suporţi zilnic neplăcerile traiului în Bucureşti, le uiţi destul de repede şi România se transformă într-o chestiune abstractă, care face parte indubitabil din identitatea ta şi pe care tinzi chiar să începi s-o iubeşti. Oricum, începe să te intereseze mult mai mult decît atunci cînd trăiai şi afuriseai între graniţele ei, dar e un interes inevitabil la fel de abstract ca imaginea pe care o ai despre ea din ştiri, comentarii, din ziare sau reviste, de pe facebook. Nu e o relaţie reală, de fapt, pentru că e o imagine, atît, o realitate de mîna a doua, filtrată şi uneori prost filtrată. România se vede de la 3000 de km ca o enigmă. Constaţi, în Spania cel puţin, că lumea normalităţii nu era literatură SF, că ea chiar există, că există măturători de stradă care te salută zîmbind, că există convieţuire plăcută, că ai drepturi cetăţeneşti, în fine, că lucrurile sînt chiar ce par a fi şi că nu e nevoie să fii hermeneut 24 din 24 ca să ştii pe ce lume trăieşti şi cine ce a vrut să spună. Aceste mici minciuni, care merg de la politica mare, la obsedanta preocupare pentru aparenţe a românilor, sînt cele care fac din România, pentru mine, o enigmă. Îţi vine să zici, ca personajul lui Caragiale, de fiecare dată cînd revii în România sau deschizi ziarele: De ce, nene Anghelache? Adică de ce atîta efort, atîta energie risipită, atîta contorsionare? Viaţa e simplă şi poate fi chiar agreabilă, cu un pic efort.

R.Ş.: Am căutat să-ţi găsesc numele într-o revistă literară românească. Ori n-am căutat eu unde trebuie, ori tu chiar nu colaborezi cu nicio astfel de publicaţie. Dacă nu, de ce?

L.M.: Nu prea înţeleg întrebarea. De ce crezi tu că ar trebui să colaborez şi de ce ai fost surprins că nu m-ai găsit în nici o revistă? De pildă, nu sînt şi nici n-am fost vreodată membră a Uniunii Scriitorilor. Ar fi trebuit să fiu? E un fel de obligaţie sau de onoare de la sine înţeleasă, care vine like a horse and carriage cu faptul că te consideri scriitor? Pentru mine scriitorul e scriitor, că scrie ficţiune în proză, poezie sau critică, alternativ în timp sau simultan, scrisul e unul singur şi ştii fără dubiu, de la o vîrstă fragedă de obicei, că nu poţi trăi fără să scrii, e ceva aproape visceral, dar niciodată, nici măcar cînd am lucrat la Uniunea Scriitorilor prestînd o muncă de redactor-şef la o revistă, n-am simţit imboldul de a cere să fiu membră USR. Aş zice chiar că m-am ferit, dar sînt poveşti comice, bune de pus în memorii de bătrîneţe.

 A colabora constant la o revistă literară presupune mult mai mult decît să ai un loc unde să-ţi deversezi cogitaţiile săptămînale ca să nu uite lumea că exişti. Nu mă interesează absolut deloc să exist în sensul în care cred unii scriitori că trebuie să existe, cu prieteni, relaţii, vizibilitate, lansări, tîrguri, agitaţie, în lumea literară românească. A fi colaborator constant, plătit sau pro-bono al unui mediu de presă, presupune pentru mine un acord, cel puţin în valorile esenţiale, cu acel mediu. Presupune şi că acea publicaţie îmi asigură suficient confort intelectual încît să nu practic auto-cenzura din politeţe, indiferent de subiect. Există reviste sau platforme unde, din cînd în cînd, mai trimit cîte un text. Sînt locuri absolut onorabile. Dar totuşi nu simt că aş putea să scriu constant, săptămînal, pentru că atunci cînd îţi asumi asta, trebuie să crezi că poţi aborda chiar orice subiect şi orice perspectivă şi nu vei fi considerat nici extremist de dreapta, nici de stînga (ideologic vorbind, dar e valabil şi pentru evaluările strict literare). Sînt un om prea liber şi prea imprevizibil pentru presa din România. Încă nu m-a contactat nici o publicaţie scrisă în româneşte care să promită că mă va suporta (eventual că mă va şi plăti) şi pe care eu s-o şi cred pentru o perioadă îndelungată şi cu un contract ferm. Deci, dacă condiţiile astea nu există, de ce aş insista să scriu? Vorba lui Caragiale la Berlin, mă simt foarte bine aici unde sînt. Scriu zilnic. Asta nu înseamnă că trebuie să şi public cu orice preţ nici zilnic, nici săptămînal, nici măcar o carte pe an aşa cum văd că fac unii. Cinste lor. Eu, exact ca Ioan Slavici pe vremuri, care îi citea soţiei şi era fericit, mă simt bine scriind şi mă simt şi mai bine cînd îmi citesc textele cei cîţiva prieteni apropiaţi şi le place ce citesc. Cînd îi place şi lui Adrian, mă simt de parcă m-ar fi publicat Gallimard sau Mondadori.

R. Ş.: Spui într-un interviu acordat lui Cristian Pătrăşconiu: După 1989, compromisul nu iartă”. Eu cred că exagerezi şi că, mai mult, el, compromisul, te şi… mântuie. Cel puţin în România.

L.M.: Compromisul e atotcuprinzător în România şi tocmai aici e problema acestei ţări. El înseamnă supravieţuire şi acomodare, adică ceva ce toţi trebuie să facem, oriunde am trăi şi orice meserie am avea, dar în anumite limite. În România nu există limite ale compromisului, uitaţi-vă în jur şi veţi vedea un scriitor român la fiecare colţ de stradă dispus să îndure umilinţe inutile, redundante, care nu ţin de fireasca adaptabilitate, ci de un fel de viciu, doar în schimbul senzaţiei că e viitorul recipient al Premiului Nobel. N-o face nici măcar pentru bani sau pentru avantaje, o face cu speranţa iluzorie cu care credincioşii medievali cumpărau iertăciuni. Ei cred sincer că îşi cumpără nemurirea. Compromisul de felul ăsta, mult peste marginile iertate ale convieţuirii, înseamnă într-adevăr mîntuire în stil românesc. Vei fi mîntuit cu toate onorurile posibile, vei ajunge chiar academician. Dar mîntuire artistică nu vei avea în adevăratul sens al cuvîntului, nici măcar în cazul în care, cumva, printr-un noroc, chiar te loveşte loteria Nobelului. În acest sens compromisul, pentru un artist, e fatal. Mori cu zile şi nici măcar nu ştii exact de ce. O soartă tristă, aflată la mîna liberului arbitru al fiecăruia, care nu ţine de nici un blestem local, ci doar de curajul personal, pe care mai nimeni nu-l cultivă în familiile româneşti. E o soartă care pe mine nu mă interesează ca proiect de viaţă şi care îmi produce milă şi uimire.

R. Ş.: Ai vrut să faci un doctorat despre proza anilor 60-70 şi să arăţi că împăraţii prozei” acelei perioade – susţii tu – sunt goi. Chiar aşa să fie sau a fost o răbufnire de tânăr critic furios?

L.M.: O să te surprindă, dar eu n-am fost un critic furios niciodată, doar că, în peisajul critico-literar în care am început eu să scriu în 1997, normalitatea şi spusul lucrurilor pe nume păreau o treabă atît de excentrică, încît eticheta de „furios” a venit de la sine. Nu mi s-a întîmplat doar mie, a fost un şoc produs de mai mulţi tineri critici care păreau, brusc, că vorbesc altă limbă. Ce limbă vorbeau de fapt? Păi limba pe care o învăţaseră la începutul anilor ’90 de la Monica Lovinescu, Ion Negoiţescu, Eugen Ionescu (îţi aminteşti republicarea celebrului Nu la tînăra editură Humanitas?). Era libertatea pe care o regăsiseră în Jurnalul de la Păltiniş (a fost un fel de carte-cult în adolescenţa mea şi cred că nu numai a mea), era, în momentele, bune, rigoarea pe care o învăţaseră de la Tudor Vianu (ştiam pasaje pe dinafară din analizele lui la Eminescu), era visul de a scrie o istorie literară după modelul istoriei celor trei (Vianu, Streinu, Cioculescu) din care eu am învăţat literatură română tot liceul. Pentru că am avut norocul unui profesor extraordinar, pe numele lui Nicolae Pîrvulescu, un scriitor rafinat şi un profesor cu criterii excelente. Aşadar, eu, cel puţin, n-am venit la Bucureşti pusă pe scandal şi pe demolat statui, nici pe departe, nici măcar nu am o structură temperamentală prea avangardistă, iar gusturile mele literare private sînt destul de conservatoare. Doar că învăţasem, de la cei mai buni maeştri, cu ce se mănîncă literatura şi mai ales înţelesesem că virtutea principală a celui care îndrăzneşte să scrie despre literatură e onestitatea. Nu onestitatea trucată din comunism, nu şopîrlele, nu metaforele şi eufemismele pe care s-au sprijinit criticii bine-intenţionaţi din comunism în calvarul lor zilnic, în încercarea, care pe unii i-a costat libertatea, pe alţii, exilul, de a spune ceea ce ei simţeau că era de spus. Nu. Mie îmi plăcea onestitatea şi directeţea criticilor de dinainte şi am găsit acest tip de onestitate informată, uneori spectaculos de informată, de cultă, de fină, la doi critici: Ion Negoiţescu şi Monica Lovinescu. Sînt, dacă vrei, un fel de zei tutelari a tot ce am reuşit eu să fac în critica literară, puţinul pe care l-am făcut, partea cea mai bună din acel puţin, de la ei vine. Cînd am scris despre deplorabila carte a lui Fănuş Neagu, am scris nu doar din instinct critic, din ceva luciditate teoretică căpătată din cărţi de estetică serioase sau din simplu bun gust de cititor antrenat, ci şi pentru că am constatat că Monica Lovinescu credea la fel. Am verificat, am văzut că nu mă înşel, că verdictul meu nu venea doar din dezgustul faţă de personajul Fănuş Neagu (e nevoie de precauţia asta atunci cînd vorbim de scriitori în viaţă, uneori caracterul omului poate nedreptăţi scriitorul, am încercat mereu să mă feresc de asta), am văzut că Monica Lovinescu ar fi fost de acord şi de abia atunci am scris. Deci am fost departe de a fi un critic furios, am fost unul mai degrabă ascultător, precaut, doar că îi ascultam nu pe Eugen Simion sau pe Alex Ştefănescu, ci pe Monica Lovinescu şi pe Ion Negoiţescu. Fiecare cu idolii lui. Cartea impecabil asamblată de Cristina Cioabă din cronicile radio ale Monicăi Lovinescu este, de fapt, cea mai bună istorie literară a jumătăţii de secol (Monica Lovinescu, O istorie a literaturii române pe unde scurte, 1960-2000, ed. Cristina Cioabă, Humanitas, 2014). Pe locul doi se află cele două volume de Ion Negoiţescu, „Scriitori moderni” şi „Scriitori contemporani”, şi sper ca Mihai Zamfir să termine istoria lui. Primul volum e extraordinar, la ani lumină de jongleriile cu cronici de tinereţe sau comentariile rizibile pe care alţii le-au publicat cu acest titlu în mod abuziv.

Am vrut iniţial să fac un doctorat despre proza anilor ’60-’70 pentru că acolo era nucleul canonului stabilit în comunism. Atenţie, nu mă refer la canonul contrafăcut complet de corifeii Partidului, acela a murit de la sine, nu merită să ne mai batem capul cu el decît ca sursă de umor. Nicuţă Tănase sau poeţii din antologia făcută de Eugen Negrici s-au dus singuri la gunoi şi acolo vor rămîne, de altfel s-au dus încă de dinainte de 1989, încă de cînd, la sfîrşitul anilor ’60, s-a pus problema „erorilor”, „exagerărilor” din primii 15 ani ai comunismului. Miza după 1989 nu e să mai rîdem puţin de ei şi să ne simţim revoluţionari. Eu voiam să înţeleg de ce o carte ca „Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter” nu era nici măcar în programa universitară, în timp ce în aceeaşi programă erau trei romane de Nicolae Breban şi două de Petru Dumitriu. Ştiu, ne vor explica mulţi că aceşti doi scriitori sînt nişte titani, în timp ce Matei Călinescu a scris o cărţulie cu oarecare merite, dar în fine, o cărţulie. Iar mie instinctul, teoria literară, ceva estetică şi reacţia repetată an de an a studenţilor îmi confirmă că aşa-zişii titani, cu miile lor de pagini, nu fac nici cît un pasaj din această „cărţulie”. Orice pasaj, o puteţi deschide la întîmplare. Ştefan Bănulescu, de pildă, cu extraordinara lui Carte de la Metopolis, încă nu e la fel de preţuit, canonic vorbind, ca singurul Eugen Barbu digerabil, cel din Groapa. Încă vorbim şi scriem cu un fel de veneraţie despre Zaharia Stancu şi rizibilul său Desculţ, o carte de o naivitate tehnică şi psihologică demnă de un elev mediocru de clasa a VIII-a seral. Adrian Păunescu, un poet promiţător la începuturi, eşuat apoi în cele mai ieftine artificii lacrimogene, rime naive de care ar fi rîs şi curcile într-o cultură liberă şi matură, are statuie în Parcul Icoanei, inaugurată de Eugen Simion. Nu ţi se pare că reflexul ăsta de a încerca dacă nu să schimbi acest canon viciat, măcar să-i înţelegi resorturile, e unul firesc pentru un tînăr care visează un doctorat în literatura română din a doua jumătate a secolului XX?

R. Ş.: Ba da, e firesc.

L.M.: Eu aşa am simţit atunci şi la fel simt şi azi. Doar că, din fericire, am cugetat vreo doi ani pînă să mă apuc efectiv de scris şi mi-am dat seama de un lucru simplu, pe care ar fi trebuit să mi-l spună conducătorul de doctorat încă de la început: că era un proiect prea ambiţios, prea vast, prea puţin articulat, prea puţin circumscris, riguros, pentru a putea ieşi din el o lucrare de doctorat valabilă academic. Era o intuiţie acolo bună, cred şi azi, după aproape 17 ani, că această curăţenie trebuie făcută, dar era ceva peste puterile unui doctorand. Ar fi ieşit inevitabil un obiect dezlînat, cam impresionist, cam riscat, cu eventuale capitole spectaculoase numai bune de creat polemici prin presa literară, dar n-ar fi fost un doctorat pe care să mi-l pot omologa, aşa cum s-a întîmplat apoi, într-o mare universitate europeană. Am scris deci o teză care descrie pur şi simplu viaţa şi peripeţiile unei reviste. Înţelepciunea asta i-o datorez adevăratul meu mentor de la Bucureşti, profesorul Paul Cornea. Am schimbat deci tema şi am făcut ceva modest, un fel de cercetare de teren, cartea pe care am publicat-o apoi cred că ar putea fi cel puţin utilă cuiva interesat să înţeleagă fenomenul literar în ansamblu al epocii şi e ceva ce nu s-a mai făcut, e o contribuţie, o pietricică. Cartea are însă multe bube, pentru că ar fi avut nevoie nu doar de un editor amabil, ci de unul tiranic, profesionist şi de o editură cu adevărat academică care să mă fi cravaşat bine, să mă fi pus la muncă. Lipseşte un indice de nume, lipseşte în continuare, în ciuda multelor mele corecturi, o structură mai clară, lipseşte o descriere de tip fişă bibliografică a fiecărui număr, în fine, lipsesc multe lucruri pe care ar fi trebuit să le fac. Mai mult, lipsesc vreo cîteva schele eseistice care ar putea completa datele de teren, adică alte cărţi care ar deriva firesc din această materie destul de brută, de descriptivă pe care am încercat eu s-o fac. Poate vor veni alţii, cu forţe proaspete, eu am dezertat între timp.

R. Ş.: Mai afirmi, în dialogul cu Cristi Pătrăşconiu, că Nichita Stănescu a rămas în istorie – în dauna unor Petre Stoica, Florin Mugur, Leonid Dimov, de exemplu – nu fiindcă ar fi avut o poezie mai rafinată, ci datorită aurei boeme care ar fi funcţionat ca PR. Fraza ta se bate cu mii de pagini elogioase scrise de sute de critici literari despre lirica lui Nichita Stănescu. Pe ce te bazezi când dai un astfel de verdict, în răspăr cu opinia majorităţii?

L.M.: Păi ar trebui să-ţi răspund, în glumă, ca în BD în alertă, că mă bazez pe vocea şi talentul meu. Dar îţi voi răspunde serios că tu ştii, cel puţin la fel de bine ca mine, că evaluarea poeziei e treabă serioasă, ştiinţifică, cuantificabilă, asta dacă cel care o citeşte a auzit măcar de Aristotel. Că butada cu de gustibus e bună doar pentru săracii cu duhul, pentru oamenii care nu ştiu să desfacă un text aşa cum se desface un aparat de radio, pentru oamenii care nu ştiu să explice de ce le place ce le place, asta dacă au norocul să posede instinct şi să le şi placă ceva – adică aşa cum sînt majoritatea criticilor români contemporani. Da, toţi cei trei pe care i-ai menţionat sînt poeţi categoric superiori lui Nichita Stănescu. Sînt buni, extraordinar de buni, chiar şi cînd scriu poezie la comandă politică, iar asta e o probă de foc, să recunoaştem. Au profunzime, fineţe stilistică, abilitatea foarte rară de a surprinde insolitul în realitatea cea mai banală şi de a-l şi traduce în cuvinte, mînuiesc limba română cu o dexteritate, cu o flexibilitate ce ţine de măiestrie, nu de ucenicie voioasă, spectaculoasă şi goală. Nichita Stănescu a fost şi a rămas şi după moarte o prezenţă extraordinară, o personalitate acaparantă, care se reflectă uneori fidel în textele lui reuşite, dar e atît, un spectacol, nutreţ perfect pentru snobii poeziei, care se îmbată jucînd un fel de şah mental cu versurile lui încifrate. Avem în literatura română şah de nivel internaţional, dacă asta vrem, la Ion Barbu, şah de mare clasă, care, pe alocuri, are şi tresărire inefabilă. Dar Nichita Stănescu e un modernist uşor prăfuit, de mîna a doua, onorabil ca poet, dar nu mai mult, perfect pentru strungarii care au devenit critici literari în comunism şi începînd cu anii ‘60 au vrut să pară şi esteţi rafinaţi. Niciodată tensiunea poeziei lui nu atinge tensiunea din aceste patru versuri de Florin Mugur, dintr-o poezie anti-război, cu siguranţă un grupaj realizat la comandă: „Şi brusc sunetul prelung al sirenei. Guri de puşcă/ rotunde ca nişte pupile îngheţate./ Sînge peste care aluneca simplu zăpada,/ peste care pîlpîia vîntul o clipă”. Un politruc în Gazeta literară în 1957 a scăpat o mare vorbă, în timp ce-i înfiera pe poeţii sus-amintiţi, pe atunci foarte tineri: „cu un asemenea rafinament noi nu avem nimic în comun”.

R. Ş.: Le predai studenţilor spanioli literatură română. Mai citesc tinerii iberici? Cum arată viitorul literaturii, Luminiţa?

L.M.: Oricine citeşte, nu doar studenţii mei iberici, dacă altcineva ştie să-i deschidă apetitul cu adevărat. Cititul şi extraordinara satisfacţie pe care ţi-o dă literatura atunci cînd începi să ştii ce-i cu ea şi cum s-o apuci nu e o chestie înnăscută. Şi nici nu cred că unii vin pe lume predispuşi la lectură, alţii, nu. Copiii care au norocul să se nască sănătoşi, orice copii, de oriunde şi de oricînd, vor citi dacă văd adulţi în jurul lor citind şi dacă li se citeşte constant, din primul an de viaţă, dacă apoi sînt duşi de mînă pe la biblioteci, dacă sînt lăsaţi, mai tîrziu, să aleagă exact ce vor, chiar dacă tu ai vrea să citească clasicii pe care-i citeai tu cînd erai mic, dacă sînt încurajaţi şi lăudaţi. Sigur, şcoala spaniolă asigură completa alfabetizare de la 5 ani şi obligaţia de a avea carnet de bibliotecă cu fotografie de la 6 ani, cred că şi asta contează. Abonamentul la bibliotecă, la reţeaua de biblioteci de stat, excelent aprovizionate, e un fel de primul buletin în Spania. Apoi, studenţii care vin la Filologie sînt deja captivi ai viciului citirii, doar că poate nu le-a dat prin cap să citească, de pildă, Max Blecher. Eu sînt acolo ca să vorbesc în aşa fel încît studentul să nu mai rabde pînă la pauză ca să se ducă să citească Blecher. Dacă nu-mi iese asta, mă simt ca Simona Halep care a pierdut finala. Dar din moment ce anul ăsta conduc o teză de licenţă cu o paralelă între Blecher şi Cărtărescu, scrisă de o studentă care acum doi ani ştia despre România doar că e o ţară din estul Europei, cîteva meciuri tot am cîştigat. Viitorul literaturii e chestionat de 2000 de ani încoace şi va fi chestionat încă cel puţin alţi 2000. Nu-mi fac nici o grijă în acest sens. Viaţa e imposibilă fără meta-viaţă, o ştiau şi cei din peşteri, în neolitic, cum am putea să fim noi azi îngrijoraţi?

R. Ş.: Iluzia autorităţii critice e atât, o iluzie, probabil o moştenire istorică”. Te-am citat. Şi m-am întristat, fiindcă sunt un om care am crescut cu acest reper, al autorităţii critice. Chiar nu mai e nici o şansă ca lumea criticii de specialitate (în muzică, arte vizuale, teatru, film, literatură etc.) să se… reabiliteze? Ce crezi că îi produce disoluţia?

L.M.: Toţi am crescut, mai ales în România, cu repere de autoritate, şi nu doar intelectual vorbind, ci şi în familie. E o tradiţie înrădăcinată în orice provincie, geografică sau culturală, e ceva firesc. Şi da, exact cum spui, autoritatea e necesară, dar e şi benefică doar dacă e una onestă, cinstită şi responsabilă. Altfel, în loc să clarifice şi să disciplineze, nu face decît să oprime, să intimideze şi să descurajeze. Autoritatea, în România cel puţin, şi în particular în lumea literară, nu au distrus-o vremurile noi, relativismul postmodernist (deşi a avut un rol), nici internetul, nici blogurile, nici aşa-zisa incultură a tinerilor sau vreo fatalitate de orice fel, nici vorbă. Autoritatea s-a autodistrus prin inconsecvenţă, minciună, prieteşug, aranjamente grosolane, pentru că a fost slabă, pentru că a intrat în libertatea de după ‘89 cu dorinţe revanşarde şi aplicînd, inconştient poate, metodele de impunere pe care le practicaseră activiştii de partid înainte.

Autoritatea la care visezi tu şi la care visez şi eu şi orice om care scrie o carte şi aşteaptă să-i fie receptată cu inteligenţă şi onestitate, chiar şi cînd receptarea e negativă, nu există în acest moment în România, eu n-o văd, dacă tu o vezi, sînt gata să mă revizuiesc. Ea ar presupune consecvenţă, scris de cronici săptămînale în reviste care să-i asigure protecţie cronicarului după modelul conform căruia un mare ziar european asigură protecţie jurnaliştilor săi de investigaţie, ar presupune tărie de caracter în cronicar, suficientă încît să nu facă rabat de la calitate de dragul prietenilor, apoi presupune cultură şi cunoaşterea regulilor gramaticale şi ştiinţa de a evita un anacolut, pentru că altfel, degeaba scrii în deplină libertate într-un blog, dacă ai comis cinci dezacorduri în pagină, pentru mine nu mai prezinţi încredere. Un chirurg poate opera excelent şi totodată scrie ”mi-ar place”, dar cînd o zice unul care se crede îndreptăţit să-mi comenteze mie cartea, eu nu mai citesc continuarea, mă opresc la verbul ăsta care încă e de conjugarea a doua şi revin la ale mele. Deci, decît să ne auto-iluzionăm că există această autoritate, şi să fim amabili şi politicoşi cu unii şi cu alţii care întrunesc întotdeauna o parte din calităţile de mai sus, dar niciodată toate şi niciodată simultan şi consecvent în timp, mai bine să recunoaştem că nu prea există şi să sperăm că va apărea.

Dialog realizat de Robert Şerban 

 

[Luminiţa Marcu este doctor în Filologie cu o lucrare despre revista Gazeta literară (2010, Summa cum laude, Universitatea Bucureşti). Este asistent universitar în Facultatea de Litere din Bucureşti din 2005 (colaborator din 2001), iar în prezent este profesor asociat, lector de limbă, literatură şi civilizaţie româneşti la Facultatea de Filologie, Universitatea din Salamanca, Spania. Între 2010 şi 2014 a fost director adjunct al Institutului Cultural Român din Madrid, iar între 2007 şi 2010, consilier de presă al Institutului Cervantes din Bucureşti. A publicat o carte de non-ficţiune literară, Mansarda cu portocale (Polirom, 2006), o carte de istorie literară (teza de doctorat revizuită, O revistă culturală în comunism, Editura Cartea Românească, 2014), proze în antologii, traduceri şi numeroase articole în presa culturală şi cotidiană. Este căsătorită cu scriitorul Adrian Buz şi trăieşte în Spania din 2010. Publică sporadic, începînd cu 2014, texte de analiză culturală şi politică, în platforma www.contributors.ro şi pe blogul www.luminitamarcu.wordpress.com.]

[Vatra, nr. 8/2017, pp. 29-32]

 

 

2 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s