Ţintă fixă: Ştefan Borbély (1/5)

 

Virgil PODOABĂ

 

De dinafară

 

Aproape o monografie

Întrucît revista Vatra a omis – din motive de neînțeles, însă numai pentru că, în situația dată, nu e bine să fie scotocite prea insistent – să comenteze pînă acum vreuna din cărțile, deja foarte numeroase (aritmetic: 17 cărți proprii +3 colective), ale lui Ștefan Borbély – deși unii dintre redactorii și chiar conducătorii ei de ieri și de azi, ca sus-semnatul, i-au fost colegi de facultate sau la Echinox –, instituția și-a propus, în sfîrșit, să dreagă cît de cît această eroare prin omisiune față de acest autor – de  fapt, un polihistor al umanului în genere – de-o erudiție ieșită din comun și de-o anvergură și valoare de mult bătătoare la ochi. Cum? Printr-o reparație tardivă, meritată cu prisosință, constînd în intenția, finalmente, realizată aproape integral, de a-i comenta, într-o Țintă fixă, toate cărțile, dar care nu a exclus nici alte moduri de lectură critică decît comentariul de carte, precum abordarea tematică sau chiar cea de ansamblu a operei sale, dar și forme de lectură îndreptate spre momente din biografia subiectului care scrie sau chiar spre figura sa însuși, precum evocarea sau portretul autorului. Portițe deschise, acestea din urmă, care se vor dovedi, finalmente, benefice pentru înțelegerea mai complexă și mai adecvată atît a acestui autor foarte special, fie și numai prin condiția sa lingvistică și culturală (1), cît și a cărților sale!

Am spus „intenție realizată aproape integral”, deoarece, dacă lăsăm deoparte volumele colective cărora Ștefan Borbély le-a fost coordonator, cărțile scrise de el însuși sînt comentate în numărul de față al revistei – cu două excepții: Opoziţii constructive (2) și Despre Thomas Mann şi alte eseuri (3) – aproape cu toatele: adică 15 din 17. Acestora li se adaugă, pe deasupra, încă cîteva, de fapt, patru, lecturi tematice și de ansamblu ale operei sale și un buchet de evocări și portrete, șase la număr, stîrnite de biografia sau figura publică și, mai rar, privată a lui Ștefan Borbély, de personalitatea intelectuală și morală a eseistului (cum se auto-identifică), a profesorului și omului care e, însumînd, și unele, și altele, un număr impunător de pagini. Grație acestora, ceea ce a rezultat e mult mai mult decît o Țintă fixă standard (constînd în comentarea fiecăreia din cărțile autorului… țintit).

Din toate aceste pagini, multe, vizînd cărțile sale de pînă acum și din cele, mult mai puține, vizînd aspecte ale vieții și figurii sale – iar, în plus, dacă ar mai fi fost tratate, în pagini separate, și volumele colective coordonate Ștefan Borbély, edițiile îngrijite și traducerile sale – ar fi putut ieși, cel puțin la o privire dinafară, o monografie completă Ștefan Borbély, firește, de tip tradițional, dar cu autor colectiv. Asta, însă, doar pe dinafară!

Iar ca să fie, într-adevăr, astfel și pe dinăuntru, mai era nevoie să fi fost aprofundate și dezvoltate coerent și unitar, nu doar eventual sesizate sau eflorate, aspectele esențiale ale viziunii lui Ștefan Borbély asupra lumii și ale viziunii sale teoretice și critice asupra literaturii și culturii, precum și aspectele de bază ale instanțelor ce le compun. Însă mai ales era nevoie – iar prin asta ar fi fost transgresat însuși statutul obișnuit, clasic, al monografiei – să fie puse la lucru acele experiențele bazale, creatoare, care constituie puntea (totodată) de trecere și de legătură dintre viața și cărțile scriitorului, adică experiențele sale revelatoare – unele mărturisite și risipite prin anumite secvențe confesive, din prefețe și alte paratexte ale cărților sale, dar chiar și în documentul confesiv din finalul grupajului de comentarii ce i/li se dedică în Vatra. E vorba de experiențele existențiale cele mai importante pentru scrisul său, ca și, de altfel, pentru cel al oricărui scriitor autentic de oriunde și de oricînd, adică de experiențele originare, genetice, care marchează indelebil și transformă radical, dar numai pînă la postmoderni, subiectul ce le este sediul și pe care doar cuvîntul german Erfahrung le numește adecvat (4). E vorba, adică, de acele experiențe tari, forte, puține, însă cruciale și răscruciale, care se sustrag cursului obișnuit, banal, factice al a vieții și duc la – și generează efectiv – decizia inițială de a scrie și de a scrie ceea ce și, poate, chiar cum scrie cineva, firește, în virtutea a ceea ce, mai întîi, în faza pre-formală a scrisului, a experimentat existențial și mintal (pe cale livrescă chiar) sau, mai simplu, a trăit și gîndit. Dar… Dar discutarea acestor experiențe decisive s-ar fi potrivit mai curînd, firește, unei abordări monografice individuale și solitare a biografiei revelatoare a lui Ștefan Borbély decît uneia colective, totuși, atinse întîmplător ici și colo și de ea, cînd de unul, cînd de altul dintre comentatori.

Așa însă, în conformitate cu starea de lucruri de acum, din partea de revistă ațintită asupra lui, a rezultat aproape o monografie nu tocmai subțirică. Performanță, chiar și așa, tot mai rară – în ultima vreme! – și cu atît mai prețioasă cu cît a fost obținută tocmai pe seama acestui nume!

Motivația

Inițiativa de a face din cărțile și chiar din persoana lui Ștefan Borbély obiect de studiu, primele, și subiect de evocare, cea de-a doua, pentru corpul tematic al numărului de față al revistei Vatra îmi aparține, și ea are o motivație deopotrivă subiectivă, purtînd, firește, și o marcă morală, și una obiectivă, cu o vădită, firește, pentru cine vrea să vadă!, marcă axiologică (între altele). Prima mă privește exclusiv și are un trecut narabil, explicativ totodată, care-l include vrînd-nevrînd, evident, și pe Ștefan Borbély. Și pe care-l voi evoca întrucîtva și fiindcă are un anume tîlc care mă depășește, cred, și pe mine, și, poate, și pe el. A doua motivație privește, ca să zic așa, strict cărțile lui Ștefan Borbély – evidența lor concretă, masivă, complexă, inconturnabilă, precum și, nu în ultimul rînd, evidența lor valorică quasi-indiscutabilă sau, oricum, cu mult mai multe puncte tari decît călcîie vulnerabile. Spre deosebire de eroul homeric, care avea doar, spre neșansa sa, un singur călcîi, cel nescufundat în Styx, vulnerabil, dar letal, cărțile sale, ca ale oricărui scriitor demn de numele său, au, axiologic, spre norocul lor, desigur, ceva mai multe decît unul, dar niciunul letal.

Motivația subiectivă. O istorie veche, studențească

Motivația subiectivă, cea care mă privește, are o istorie veche, studențească, alcătuită dintr-o seamă de experiențe repetitive, în speță din niște polemici de seminar și nu doar, însoțite de cîteva ori de reacții inadecvate, prea tari, excesive dinspre mine și poate (după percepția mea) și dinspre el, care și-au pus amprenta nu tocmai pozitivă, pentru multă vreme, pe relația mea cu Ștefan Borbély și, probabil, și pe a lui cu mine. Această relație a fost în cea mai mare parte a timpului una rece și rigidă, nu însă și ostilă și, și mai puțin, pătată de cel mai urît dintre sentimente, invidia, cel puțin din partea mea, probabil, nici dintr-a lui. O relație, însă, cu destule momente calde în ambele sensuri, pozitive și negative. Din păcate, mai multe de al doilea fel, cum va reieși din istoria promisă, care altfel nu s-ar fi putut constitui: doar negativul e mama narativului! În virtutea acelei istorii (pe care o voi nara pe sărite), cred că mă prenumăr printre aceia care – dacă nu cumva sunt taman campionul lor fară glorie! – ar fi avut una dintre cele mai slabe motivații – dacă nu cumva chiar pe cea mai slabă – să încerc să dreg în ceasul, aproape, al doisprezecelea, injustiția pe care critica română a făcut-o, neluîndu-le în seamă serios, cărților atît de serioase – inclusiv, firește, pe secvențele lor ludice, tot mai frecvente în ele de buni ani încoace – ale lui Ștefan Borbély. În virtutea ei, aș fi, poate, unul dintre cei mai contraindicați, dacă nu chiar cel mai…!, sau, oricum, cel mai neașteptat ins care (dar asta o știe doar el!) să se ocupe vreodată de ecoul lor în categoria de cititori pe care-o vizează și, indirect, de soarta lor în prezent (5).

Dar am, totuși, un principiu de viață, care va fi lucrat în subteran, probabil de multă vreme și care deunăzi, adică de-abia vara trecută, din 2016, la Topa Mică, unde Ștefan mi-a făcut o vizită scurtă la casa părintească, a ieșit la suprafață, devenind încă o dată – dar nu de dăți chiar în inflație! – funcțional și eficace: în însăși decizia subită și fermă de a face ce am făcut acum, în 2017, pentru ele și pentru autorul lor. E un principiu capital pentru mine, pe care nu l-am însemnat niciodată pînă acum, nicăieri. Și care sună sec, simplu și implacabil, așa: să învingi pe terenul propriei slăbiciuni! Ușor de zis, foarte ușor, ușor ca verba ce volant, greu însă de făcut, de aplicat, greu ca scrisul autentic, cel care, singurul între toate actele umane, antrenează și stoarce in integrum trupul, sufletul și spiritul. Greu, greu ca scripta ce manent, ba, poate, chiar mai greu. Dar nu, întotdeauna, cu totul imposibil!

Acolo, la Topa s-a întîmplat ceva în mine și, cumva fără știrea mea, se pare că principiul în cauză s-a zbîrlit în subteranul său, a spart gheața, s-a activat și a trecut din latență în act, obligîndu-mă să ies brusc din pasivitate față de cărțile lui Ștefan și să fac ceva pentru ele, nu doar, eventual, scriind eu însumi despre vreuna din ele, ci să acționez ceva mai larg, în spațiul public (adică, paradoxal, taman în acela în care nu prea am încredere și de care m-am sinchisit prea puțin, oricum, mult mai puțin decît cei, cu excepția lui Ioan Milea, din mediile prin care m-am vînturat pînă nu demult). Să ies din pasivitate, să mă comport în răspăr! Deși, subliniez din nou, premisele… istorice erau mai degrabă contrarii acestui act, cel puțin aparent. Nu știu de ce, dar de la bun început, încă din anul întîi – poate chiar înainte de ceea ce pare să fi fost evenimentul inițial ce va fi amprentat turnura pe care o va lua relația mea cu Ștefan Borbély, un anume seminar despre care voi vorbi mai jos – între noi s-a instalat ceva refrigerent, mai mult, ceva ca un perete de gheață opacă. Deși avem multe în comun, anumite lecturi, atitudinea existențială etc., deși pe vremea aceea amîndoi eram existențialiști (6), iar eu am rămas așa pînă azi (însă într-un sens mai generic, nefranțuzesc, decît pe-atunci), totuși, nu puteam comunica direct, adică existențialmente, ca de la persoană la persoană, ca între un Eu și un Tu în înțelesul lui Martin Buber, aproape deloc. Dar nici chiar în staza de Acela buberian nu cred să fi căzut. De fapt, în genere, nu puteam comunica decît prin intermediar, mai ales prin cel livresc, cel al temelor de seminar, al ideilor alese de alții. În fapt, deși impulsurile comunicării vor fi fost iraționale, nu puteam comunica decît rațional, prin medierea acestor arme intelectuale, și doar polemic. Aproape automat polemic. Dacă unul spunea „albă!”, celălalt spunea îndată, probabil, cel mai adesea eu, „neagră!”, și se punea pe argumentat. Această schemă polemică de comunicare mediată, aparent strict rațională, s-a stabilizat încă din anul întîi de studii și a continuat intermitent așa, chiar dacă la intervale extrem de largi, uneori de ani întregi, și după. Devenisem și noi un fel de dueliști, precum acei doi ofițeri francezi din armata lui Napoleon din filmul Dueliștii (după povestirea lui Conrad), care nu se pot abține (parcă, mai ales din vina unuia, dar nici celălalt nu se lăsa mai prejos) de la duel nici la bătrînețe, după ce acesta și-a pierdut codul, iar armele se schimbaseră și ele. La fel și noi: chiar anul trecut, 2016, invitat de colegul meu să fac parte într-o Comisie doctorală la susținerea unei teze coordonate de dînsul, nu m-am putut abține, probabil din inerție, să nu-l contrazic, iar el, probabil tot din inerție, să-mi răspundă prompt, pe loc. Mde!, vechi reflexe condiționate! Cum a apărut ocazia polemicii, de-acum fără rost, sterile, peretele de gheață dintre noi a reapărut subit, iar noi, dueliști cu vechi state de neplată, ne-am lăsat cu o voluptate tardivă, în fața micii asistențe, pe mîna forte a inerțiilor răscoapte (7).

Precedențe mai vechi sau mai noi.  Semne de dezgheț

Totuși, textul pe care-l scriu acum, primul despre el, și corpul tematic pregătit pentru acest număr al revistei Vatra au niște antecedențe firave. Care, chiar dacă nu le sunt cauzele propriu-zise și nici nu le explică decît prin efectul pur de retrospectivă, n-ar fi exclus, totuși, să fi avut în invizibil sensul pozitiv al unei promisiuni. Din păcate, promisiune neonorată la vedere în durata scurtă, dar promisiune realizabilă în cea lungă și fără termen. În fond, cine știe?, poate, evenimentul neașteptat de acum, în fapt, imprevizibil prin însăși condiția sa fenomenologică, se va fi preparat în obscuritate chiar de pe la-nceputuri, avîndu-și pre-cauzele în lăuntrul opac al unor asemenea precedențe mai vechi sau mai noi, ce-i drept, destul de ciudate, de paradoxale?! Cum se va vedea, evocîndu-le. În orice caz, semne de dezgheț, de ieșire din pasivitate am mai avut atît față de scrisul său, cît și, existențialmente, față de el însuși, iar el, cel puțin pe acest plan, s-a manifestat similar măcar o dată într-un tren de pe ruta Cluj-Napoca-Târgu-Mureș. Un astfel de semn a fost cel din 1995, cu ocazia apariției eseurilor din cartea sa de debut (8), cînd m-am preparat – cu fișe, adnotări și însemnări – să scriu, poate din datorie de cronicar, poate de echinoxist sau de coleg (nu-mi amintesc motivul), o cronică despre ea în Vatra, pe care, însă, nu știu de ce nu am mai elaborat-o, și care ar fi cuprins, cum rezultă chiar și din urmele de pe carte ale acelei preparații, cu mult mai multe pozitive decît negative.

Cîțiva ani mai devreme, într-o toamnă tîrzie, probabil, cu puțin înainte de căderea comunismului, un alt semn de dezgheț dăduserăm amîndoi – de astă pe planul comunicării existențiale autentice, al unei intersubiectivități în sintonie măcar pentru vreo oră – în timpul unei întîlniri întîmplătoare într-un tren, în fața unei sticle cu, spre a vorbi ca în cartea lui Bachelard despre psihologia acestui element presocratic, foc lichid… de prune, pe care o avea la el careva dintre noi. În intervalul acelei călătorii, grație acelui foc lichid ardelenesc, nu numai că peretele de ghiață ce ne separa a prins să se topească repede după primele degustări, dar, pînă la sfîrșitul ei, n-a mai rămas nici urmă din el, de vreme ce Ștefan a ajuns să-mi încredințeze un secret foarte periculos pe-atunci: anume, cum Securitatea a încercat să-l facă informator pe cînd eram în anul întîi și cum a refuzat și cu ce preț psihic, iar eu îi voi fi povestit experiența mea, așijderea, cu fostul meu coleg de liceu, Tiofilaș, devenit securist cu misiuni în mediul revuistic clujean, cum, adică, încercase el să mă racoleze, tot pe-aceleși vremuri, pentru același rol nedemn, cum făcusem atunci, amîndoi, cunoștință cu fiorii spaimei de a ne fi amenințată cu moartea identitatea morală. Dar nu numai mărturia gravă și riscantă la care m-a făcut părtaș m-a șocat atunci, ci și o latură mai sprințară, ludică și epicuree, care mi l-a făcut simpatic pe loc, dar pe care nimic din ce știam despre el nu-mi permisese să bănuiesc, măcar, că ar avea-o. M-a șocat pînă la stupefacție să constat că preaurbanul, preaprotocolarul, preadisciplinatul, prea-aulicul și a-boemul meu coleg cu zîmbet melancolic – pe care nu mi-l închipuiam, cel puțin în primul an de facultate, cînd mi s-au plămădit pre-judecățile despre el, nu cu vreun pahar de tărie sau cu vreun pocal de vin în mînă, nici măcar cu vreo căniță de cafea, într-atît îl percepeam de auster și de ascetic – nu numai că nu se smerindește și nu face nazuri în fața băuturii rustice din sticlă, dar că o chiar degustă cu voluptate.

 În fine, un alt semn de apropiere de el, dar care ține numai de respectul intelectual, e destul de recent, datînd de aproximativ un lustru (oricum din perioada șefiei mele la Vatra), și e la fel de paradoxal, dacă nu și mai, ca și celelalte. Deși în timpul de peste un sfert de secol în care am lucrat la revistă – nici cînd am fost doar redactor, nici cînd am fost redactorul-șef al acesteia – nu mi-a trecut prin cap să propun să se scrie despre cărțile sale, acum cîțiva ani însă, realizînd și comunicîndu-i că ar fi fost demult timpul să părăsim relația din studenție și s-o înlocuim cu una de vîrsta noastră, i-am făcut oferta de a ține o rubrică, la alegere, în revistă, pe care a acceptat-o pe loc și a onorat-o cu o profesionalitate, regularitate și promtitudine aflate pe cale de dispariție în România. Toate bune și frumoase, ba chiar sublime. Însă niciunul din aceste trei semne de dezgheț, mai mult sau mai puțin paradoxale și ciudate, nu au avut consecințe durabile sau, oricum, nu vizibile: tentativa de a scrie cronică a rămas doar atît, topirea peretelui de gheață dintre noi în compartimetul de tren va fi durat pînă ne-am despărțit în gara de destinație, și apoi, îndată, apa încălzită, la foc lichid din prune, va fi prins să reînghețe la loc, iar rubrica, odată încheiată, nu a modificat nici ea, cel puțin la vedere, starea de dinainte a lucrurilor.

Ca o interjecție de stentor. Ștefan, eu și colegii noștri de facultate

Și asta pînă în vara anului trecut, la Topa, unde Ștefan, cum am mai spus, mi-a făcut o vizită rapidă împreună cu Constantina. Topa, de fapt, spațiul public din fața porții casei părintești a fost (avan)scena pe care s-a-ntîmplat evenimentul-declic. Iar acesta mi-a relevat în nuditatea lor atît situația lui de scriitor maghiar în limba română, cît și, ca să mă exprim eufemistic, ciudățenia relației noastre – mai precis: a celei dinspre mine spre el (care, doar ea, e treaba și problema mea, cea inversă, firește, sînt ale lui) – care și-a conservat, din păcate, caracteristicile studențești și pe secvența postuniversitară. Aici, la Topa, discutînd, în prezența și cu aportul vecinului meu și a fostului nostru coleg de facultate, Bazil Crișan, despre, pare-mi-se, prăbușirea lecturii în zilele noastre și despre priza – slabă! – a cărților pe care noi înșine le scriem în propriul nostru mediu intelectual, Ștefan a spus cu un ton șăgalnic, dar, subiacent, cu un umor negru de care nu-l știam amator, o propoziție șocantă deopotrivă prin neadevărul ei aparent, cel al vorbei, al literei, și prin adevărul ei de fond, cel al spiritului vorbei. Anume că, în privința cititorilor săi, el este edificat și liniștit: a scris vreo 20 de cărți, dar nu are decît un singur cititor (consecvent, adaug eu ca să îndulcesc spusa lui), pe tatăl său. Care – a mai adăugat el suplimentar, în timp ce eu priveam, spre a-mi ascunde stupefacția, curajoșii lui pantofi-sport, roșii, ca mașina pe care o conducea – nu are tipul adecvat de instrucție pentru a le înțelege, dar le citește sîrguincios. Din dragoste sau din respect, firește, aș completa.

Vorba sa a căzut în psyche-a mea exact unde trebuia să cadă, taman în punctul de slăbiciune învechită, și a răsunat acolo ca o interjecție (de stentor) într-o peșteră, iar acest ecou a activat în mine instantaneu, aproape, principiul pomenit. Care-mi cerea, acum, să mă înving pe terenul vechii slăbiciuni, studențești. Căci această glumă, aș zice, sinistră a revelat brusc precaritatea atitudinii mele de om care a lucrat la două reviste, peste două decenii și jumătate, fără să miște un deget pentru cărțile sale, dar și pe aceea a colegilor noștri de facultate și de la Echinox mai sus enumerați, deveniți între timp scriitori cu nume puternice, unii redactori sau chiar conducători de reviste, care nu se comportaseră altfel decît mine, deși… Deși Ștefan Borbély, periodic cronicar la cîte o revistă de-a lungul timpului, scrisese, poate cu excepția mea, despre toți, despre majoritatea lor, oricum, în timp ce ei, cu o excepție, pare-mi-se, cea a lui Mircea Petean cu siguranță, au făcut ureche șută, cum am aflat, la aparițiile editoriale quasi anuale, din 1995 încoace, ale colegului de odinioară. Și la fel au procedat și cu invitația de scrie despre el pentru numărul de față al Vetrei: nimeni, cu excepția lui Mircea, nu a mișcat o iotă cu condeiul pentru pentru el sau pentru cărțile sale. Iar pe deasupra, tot el a fost acela care a avut inițiativa să reunească periodic, organizînd pe spesele timpului său întîlniri la 10 ani, masivul grup echinoxist din anul nostru, (inițiativă) pe care unii dintre noi, nu spui care!, nu numai că nici nu se oboseau s-o onoreze de fiecare dată cu prezența lor de neînlocuit, dar nici nu-și anunțau absența augustă. E clar, el a dat mereu semne cel puțin de colegialitate, dacă nu și de prietenie, iar adesea și de comunicare mai serioasă cu noi, și se vede treaba că nu el avea probleme cu noi, ci, din păcate, noi cu el.

Problemele noatre cu el. Felul lui de a fi

Care să fi fost – și, eventual, să mai fie încă pentru unii – aceste probleme care-au instalat un perete de ghiață nu numai între mine și el, dar și, pesemne, între el și ceilalți colegi români ai săi și el? Voi răspunde mai degrabă interogativ decît asertiv (chiar și în propozițiile de acest fel) atît, măcar o vreme, în numele tuturor, firește, pe cale doar inductivă și la modul prezumtiv, cît și în numele meu, iar de la un punct încolo doar astfel, firește pe cale confesivă, la modul mărturiei, tot ipotetic, desigur, atîta timp cît răspunsurile se bazează pe o percepție subiectivă a fenomenelor. Firește, după cum va fi vorba de ei sau de mine, perspectiva va glisa și ea de dinafară, adică, privirea mea exterioară asupra celorlalți, spre înlăuntru, adică privirea mea asupra mea, exteriorizată întrucîtva, fiindcă vizează o ipostază revolută a mine-lui meu (9). Le voi spune sec, ca să n-o tot întind. Problemele noastre cu el – și spun „noastre” fiindcă, chiar dacă cu rezoluții diferite la ceilalți (pe care-i iau în bloc prin abuz cognitiv) și la mine, ele par să ne fie, sub anumite aspecte și pînă la un punct, comune – se centrează, presupun, în jurul a două teme mari: felul lui de a fi și maghiaritatea sa nativă. Oare felul său distant de a fi cu carcteristicile deja enunțate – marcînd pregnant diferența specifică și mai moale genul proxim în raport cu grupul nostru, altfel, extrem de pestriț – să se afle la originea situației descrise mai sus? Oare faptul că avea, iar pe unele le mai are, trăsături de conduită excesive, că se comporta prea protocolar, prea urban, că era prea disciplinat, prea aulic și a-boem, în fine, prea convențional și rece, iar în plus avea un zîmbet prea melancolic, prea retractil pentru un tinerel vădit pus pe competiție intelectuală, să fie prima cauză a situației cu pricina? Posibil, în mare, cu diferențe de nuanță firești de la unul la altul. În orice caz, convenționalismul și răceala, mai ales răceala conduitei sale, diferența pe care aceasta o exhiba mereu constituie, probabil, sursa reactivității similare la colegii săi. În ce mă privește strict, comportamentul acesta excesiv de convențional, de strunit și de rece nu mă prea deranja fie și numai fiindcă vădea stil sau, poate, doar în măsura în care convenționalismul său accentuat se contrapunea formal propensiunii mele autenticiste, năzuinței mele de-atunci și de-acum de a deveni un authentes. Contrapoziție activă numai uneori, nu în toate împrejurările. Ceea ce-mi crea dubii reale însă era zîmbetul melancolic, pe care-l suspectam de mimetism după cine știe ce modele, dar și, mai rău, de ipocrizie: credeam că prin el dorea să pară mai grav și mai profund decît era și să impresioneze pe cine trebuia pentru a obţine anume beneficii morale. Deși o astfel de, ca să mă exprim doar ca să sune bine, hermeneutică a zîmbetului nu se baza pe nimic, pe-atunci eram la fel de sigur, din păcate, precît sunt azi de nesigur, că aș fi îndrituit să nu cred în melancolia borbélyană și să o consider o pură prefăcătorie prin care-și marca odată în plus diferența în favoarea sa. Că lucrurile stăteau mai degrabă invers e relevat întrucîtva de împrietenirea sa cu un alt solitar melancolic, un student mai mic cu un an decît noi, Paul Grigore, băiat fragil, pe care-l suspectam, ca și pe Borbély,  de poză. Acesta-mi părea un fel de Borbély român, manifestîndu-se ca un eseist sofisticat și o mare promisiune în poezie, din păcare, dispărut pretimpuriu de pe tărîmul nostru.

Acum înclin să cred că Ștefan Borbély nu se comporta dinadins așa cum se comporta, ca să-i provoace neapărat pe ceilalți, iar acestora nu le apărea cum le apărea pentru că el ar fi scontat vreun efect precalculat în mințile lor. Poter că el se comporta distant, convențional și rece mai degrabă în virtutea unei aedificatio de sine în vederea performanței intelectuale și a unei productivități maxime decît ca răspuns la problemele pe care le-ar fi avut cu ei. În ochii celorlalți, inclusiv în ai mei, el putea să facă, însă, figura unui om care se marginalizează singur, care dse afla la un pas de a fi asimilat, simbolic, cu un țap ispășitor. În ochii lor, mai cu seamă în cei ai inconștientului fiecăruia, acest gen de marginal face figura unui străin în comunitatea dominată, iar asupra lui, conform fenomenologiei …antropologice a lui Girard, ceilalți vor proiecta asupra lui numai relele, transformîndu-l în final, dacă e cazul, adică atunci cînd comunitatea intră în vreo criză majoră de nediferențiere, în țap ispășitor. În paratrăznet. În realitate, însă, nu s-a ajuns aici. Căci el se izola și-atît!, subliniindu-și, ce-i drept, cu roșu diferența de care ceilalți erau derutați și nu prea știau cum s-o înțeleagă și ce să facă cu ea și cum s-o ia. Probabil. De aici, poate, de la înțelegerea și acceptarea diferenței au apărut și dificultățile de raportare la colegul lor ungur și competitiv, foarte, pe deasupra.

Ștefan Borbély era un concurent de vîrf, intrînd în competiție, în orice clipă, cu oameni dintr-un grup alcătuit el însuși, de regulă, din concurenți de vîrf. Faptul că, deși au promis cu toții că vor scrie, dar – cu excepția lui Mircea Petean, altminteri, editorul său principal – nu au scris niciunul dintre ei în acest număr al Vetrei despre el nici măcar la presiunile și culpabilizările mele nu tocmai duioase și puține – cum au făcut, de altfel, și înainte, deși el își făcuse datoria față de scrisul lor – nu dovedește neapărat c-ar fi oameni de rea-credință, nerecunoscători și șovini înrăiți, ci că nu și-au lămurit nici pînă azi – și poate nici n-au vrut – relțiile cu el: nici în privința comportamentului său în genere, nici în cea a competiției, care nu-i decît o componentă a primului. Pentru mine, aceasta din urmă a fost cît se poate de benefică. Ștefan Borbély era – pe plan intelectual – un excelent și neostoit jucător, intrînd în competiție cu oricine vădea calitate. Un jucător extrem de bine pregătit, mereu cu ochii în patru, vioi, cu interpretări originale, uneori ultra-originale, pînă la deșănțare, a căror inadecvare la obiect mă străduiam sistematic s-o deconspir, la fel cum făcea și el cu ale mele, astfel încît seminariile noastre erau un duel aproape continuu, cu multe momente tensionate și sublime, dar și cu unele inevitabil comice. Mie unuia atît înfruntartea, cît și confruntarea cu el mi-au făcut, privind retrospectiv, numai bine, căci mă ținea intelectualmente în priză, iar puterea lui de muncă fără egal și hărnicia lui incomparabilă mi-au catalizat devenirea, ajutîndu-mă să mă transform dintr-un ins cu înclinație accentuată spre boema cea risipitoare, suveran, într-unul disciplinat și diligent, sclavizat (de excesele popriului pogram), capabil să mă prepar pentru înfruntările cu el sau cu cine se nimerea, pînă după miezul nopții, pe la ora trei dimineața. Ceea ce a făcut ca în timp – întrucît sistemul acesta s-a perpetuat și după facultate – să-mi distrug somnul pentru totdeauna (10) .

(Continuare în numărul viitor)

 

Note
  1. Pe latura lingvistică condiția sa pare dublă, bilingvă, cum rezultă clar fie și numai din grafia maghiaro-română a numelui său civil: Borbély Ștefan, iar pe cea culturală – cosmopolită, poate, cu o dominantă românească. Și, poate, cea mai cosmopolită – sau, oricum, una dintre cele mai…! – din generația noastră, cum se vede bine nu numai din bibliografiile sale, ci şi din temele eseurilor (și studiilor) sale.
  2. Ștefan Borbély, Opoziţii constructive, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2002.
  3. Ștefan Borbély, Despre Thomas Mann şi alte eseuri, Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2005.
  4. „Numai pînă la postmoderni” experiențele revelatoare sunt experiențe forte, tari, sunt Erfahrung, iar o dată cu cu ei acestea se moaie, devin experiențe debole, moi, slabe (ca să aplic la „experiență” cele două atribute vattimiene pentru pensiero, gîndire), care nu mai sunt capabile să transforme radical subiectul care le experimentează, Sau, mai curînd, acesta din urmă nu mai e capabil, nu mai poate – căci e un subiect depotențat – și, probabil, nici nu mai vrea să se transforme radical. Pentru asta, v. Preambul-ul la Virgil Podoabă, Metamorfozele punctului, Pitești, Editura Paralela 45, 2004, pp.9-22.
  5. Deși are cîteva caracteistici comune cu Cititorul ideal creionat în ceea ce pune În loc de prefață la cea mai recentă carte a sa, categoria reală de cititori ai scrisului său e mai diversă și mai largă decît, probabil, ar fi crezut chiar autorul său și corespunde, în mare, cu cei care l-au comentat chiar în acest număr al revistei Vatra. Pentru schița de cititor pe care și-l dorește el însuși, v. Ștefan Borbély, Simetrii și discrepanțe, Editura Limes, Cluj, 2017, pp. 7-11.
  6. Mi-aduc aminte că în anul întîi, întreg grupul de viitori scriitori din acel an de studii scria poezie – adică nu numai Pop și Moldovan (sau Pantea, Petean, Cristofor, care vor augmenta grupul doar în anul al II-lea), ci și Perian, Borbély și cu mine – și că, într-o anume împrejurare, ale cărei detalii nu le mai țin minte precis, colegul nostru Ștefan Borbély a citit o poezie intitulată taman Existențială, care m-a atins atît de tare în punctul sensibil, prin tema ei, încît mi-amintesc de ea chiar și azi, în 23. 09. 2017, cînd scriu această notă.
  7. Îmi dau seama chiar în clipa asta că analogia cu filmul Dueliștii mi-a fost indusă chiar de Ștefan, printr-o dedicație pe o carte de-a sa, nu mai veche decît din 30 decembrie, 2016, făcută de el „în amintirea săbiilor pe care le încrucișam odinioară și întru cinstirea – firește – a micilor săgeți cu care continuă să mă împungă astăzi”. Iată o descriere super-concisă a unei percepții pentru explicația cărea voi revărsa mai sus, cum zicea poetul ardelean, valuri-valuri de cuvinte.
  8. Ștefan Borbély, Grădina magistrului Thomas, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1995.
  9. Înțeleg mine-le în diferență față de eu în sensul distincției fenomenologice dintre aceste două constitutive ale subiectului din ultimele cărți ale lui Jean-Luc Marion.
  10. Întrucît ceea ce intenționam să fie doar un șapou justificativ pentru grupajul de comentarii despre Ștefan Borbély și cărțile sale s-a extins enorm, dincolo de necesitățile obișnuite ale unui asemenea scop, anume pînă la problematizarea, pornind de la un caz particular, a alterității Celuilalt în cultura  română, a trebuit să secționez textul, pentru ca acesta să nu fie deșănțat de lung în raport cu celelalte din prezentul grupaj, la jumătate și să public cealaltă jumătate în numărul viitor al revistei. Și așa, adică și această jumătate e, probabil, cel mai întins text din număr. Iar dacă voi reuși să scriu și despre cea ce am numit „motivația obiectivă” a grupajului și textului meu, atunci contribuția mea va avea nevoie, pentru ca promisiunea făcută la începutul ei să fie împlinită, de încă o continuare, înr-un alt număr al Vetrei, al treilea după cel de față. Ce mai!, temele unui șapou de dimensiuni normale s-au dezvoltat monstruos în sensul etimologic al cuvîntiului: adică s-au fenomenalizat în exces. Sper, cu folos. Căci altminteri ar fi curată…

 

 

[Vatra, nr. 9-10/2017, pp. 77-82]