Rita CHIRIAN – Spirala neputinței de a ieși din poezie

Claudiu Komartin este cel mai activ poet douămiist; câteva dintre cele mai însemnate întâmplări literare – predilect poetice – care se petrec de ani buni pe scena noastră literară îl au ca inițiator și ferment, fie că vorbim despre mica & elitista Casă de editură Max Blecher, fie că amintim despre Institutul Blecher (numit, cam prea minimalist, „club de lectură”) sau despre Poesis International, apreciată drept cea mai unitară, sub aspect valoric, și cea mai „occidentală” revistă de poezie de prin părțile noastre. Privit din orice unghi biografic, Claudiu Komartin este, cu siguranță, omul-orchestră, capabil să se așeze, asumat, „până la sânge”, într-o funcție care miroase a vetustețe și utopie – dacă nu chiar dezonorantă în ordinea pragmaticilor: este un involuntar maestru al poeziei muribunde. Dacă este vorba despre o ciudată formă de franciscanism exersat asupra mezinei sluțite din familia literaturii de astăzi, poezia, sau, dimpotrivă, despre o gravitație care-l leagă indisolubil de marginalitate nu se poate spune cu certitudine, dar sigur este că, fără a ne feri de cuvinte mari, Komartin este poetul care face pentru poezia românească – de azi și de ieri – și pentru cei câțiva câini romantici alienați de poezie cât de mult se poate face aici și acum.

De altfel, Al. Cistelecan formula, vaticinar-lucid, cu ani buni în urmă o sentință care lega numele lui Komartin de „viitorul” poeziei noastre. Nu avea de unde să știe, atunci, importanța pe care o vor căpăta microinstituțiile culturale puse în mișcare de Komartin și nici consecvența cu care va lucra, mai cu seamă în anii din urmă, la reinventarea alchimică a propriei formule poetice (căci fiecare dintre volumele lui Komartin – deși au suportat rând pe rând acuze de manierizare și autopastișă – este produs în laborator diferit, atât ca instrumentar, cât și ca mijloace retorice; firul roșu care fixează însă traseul prin labirint este o vocație de periferic mixată pe sfâșierea de vox clamantis in deserto). Stigma ex-centricității, în ciuda unui halou de notorietate, l-a urmărit încă de la început pe Komartin, atunci când, în aerul încărcat electric de tensiunile fracturiste, debuta, în 2003, cu Păpușarul și alte insomnii, culegere decadentă și crepusculară, marcată de torsiuni care, fără să le fie străine congenerilor, apăreau la el în dantelării vizionare care trebuie să le fi mirosit tare anacronic tranzitivilor de violentare mizerabilistă.

Discursul se limpezește mai apoi, scutură din hlamida damnatului de sorginte romantică și provoacă, din ce în ce mai mult, concretul, sordidul cotidianității, „domesticitatea” pulverulentă – fără a îmblânzi însă animalul convulsiv al viziunii. Așa se prezintă Circul domestic (2005) sau Un anotimp în Berceni (2009). Adevărata mutație se produce însă începând cu volumul Cobalt (2013), cu Dezmembrați (2015) – volum de heteronim, publicat sub numele Adriana Carrasco – și cu textele de underground sau inedite colate în Maeștrii unei arte muribunde (Ed. Cartier, 2017). Titlul din urmă, grație căruia, dacă ne asumăm parcursul unui explorator de amonte, poate fi urmărită spirala acumulărilor din ultimii șapte ani (inițiatici), adună textele reprezentative pentru poetul matur, cu voce distinctă, capabilă să rostească – fără cusur, deci armonic – un ambitus de stridențe, bemoluri și poncife de aparentă inactualitate care ar descalifica orice alt poet. În cazul lui Komartin, reacția scontată se produce însă; și ceea ce ar avea potențial de scandal în mainstream devine nu doar acceptabil, ci sursă de poeticitate. Cum altfel ar putea fi tratate aproape gratuitele asprimi de limbaj sau recurențele semantice sau extinsele serii sinonimice decât ca licențe de artist pentru care tușa groasă ori hiperexplicitatea sunt mișcări de drift stilistic controlat? Și, deloc întâmplător, dacă este să comparăm textele din primele volume cu ineditele din Maeștrii…, o să observăm că cele din urmă și-au lărgit deja amplitudinea, vin din prea-plin, nu din fulguranță, sunt discursive ori actoricești, extinse monoloage de revoltat & acuzator, violente pledoarii ori vituperări de profet-bufon. Poemele, mai cu seamă cele din Douăsprezece secunde până la dispariția luminii, sunt demonologii sau exerciții suicidare, false dialoguri în care eurile își dispută primatul într-o ierarhie de dezagregări, își clamează deriva și, ca probă a inadecvării, și-o cultivă cu poftă autodistructivă; în aceste stranii teritorii ale dezafectării, tras de sfori de prezențe fascinatorii și distorsionante (de pildă, un profesor demonic), subiectul poetic desfășoară scenariile înfricoșate ale unei contrainițieri. Dezarticulată, ruptă, sfărâmată, destructurată, in-coerentă este această făptură ridicol întocmită, nepregătită pentru ritmul nazist al luminii ori pentru cartoanele stridente și friabile ale realității. În acest registru al obsesionalului și al terifianței, eul cochetează cu cele mai „utile obiecte în cariera pe care vreți/ s-o urmați – fularul, ciobul, gazul, blisterul, lama etc.”, instrumentele (interzise ale) autosuprimării.

Chemările de dispariție, compulsiile fărâmițării, zvâcnetul incontrolabil al unui trup neascultător și al unui creier imploziv sunt laitmotivele acestor narațiuni de apocaliptice ori desprinderi de gravitație și abrutizări: „dar sunt tot mai puține motive să te apuci/ de obișnuitele angrenaje, de aceleași/ construcții înșelătoare/ și mai e teroarea epidermei/ și paranoia/ și durerea nu caută transcendența,/ și mă indispune ceea ce vine din vieți/ pe care nu mi le pot aminti – nu am nici măcar de unde/ să știu dacă au existat – poate/ o licărire, o intuiție din altă eră – și-apoi/ din nou întuneric,/ întuneric deplin” (Sâmbure). Fără îndoială că toate adstraturile tenebroase sau aglutinările de isterii și nevroze țin de o practică a expresionismului în care urletul nu pierde niciun moment din intensitate; e un strigăt care înfierează spuzeala mediocră, inconsistența, nonsensul, devitalizarea, ușurătatea, violul, lumina murdară, infecția.

Totuși, relaționarea cu această realitate nu se poate face decât în logica rictusului, a sarcasmului, a loviturilor ritmice de bici, a autopersiflării, grație căreia jigodia poate fi temporar îngenunchiată: „Mă gândesc la Viorica și la următoarea postare pe/ facebook – nu, nu va fi un text social, angajat,/ nici o glumiță pe marginea tevaturii/ politice din ultima vreme – poate o frază-două prin care să-i/ mai împung pe năprasnicii scriitori de statusuri/ ai generației viitoare. Pe băieții puri și duri care/ luminează înfumurați cu un neon deasupra capului/ pe care ei nu văd că e scris TERMINATIO MEMORIÆ –/ treaba lor, eu oricum iluzii nu mai îmi fac.” (Crampa și cearcănul). Oricum, dezastrul este deplin, în ciuda trusei de asigurări și găunoase solidarizări prefirate de guri străine: „Orice ar fi, nu ai niciun motiv să te temi.” (Oscioare) sau „să nu fie nevoie/ să spun banalitățile crase prin care/ oamenii își oferă asigurări că se ascultă” (Crampa și cearcănul), căci râsul – ca orice formă de ieșire din infern, fie ea chiar sursă de noi cercuri halucinatorii – este întotdeauna în „camera cealaltă”, ascuns.

Malign, universul pe care îl în-scenează Claudiu Komartin nu are ieșiri de urgență, nici chiar atunci când schițează exitus-uri de aparentă facilitate, menite să coboare tensiunea poetică la un nivel mai ușor de metabolizat; nici liniile trasate înspre realitatea imediată, recognoscibilă biografic, onomastic, toponimic sau evenimențial, nu desfac continentele înghesuite ale acestei lumi aflate sub blestemul implacabil al autodistrugerii, ca în atipica artă poetică 30 plus – și unul dintre cele mai puternice texte ale Maeștri-lor: „Ulcerul mă trezește în pumni. Am/ fața umflată și gâtul uscat ca țeava unui tanc Sherman./ (…)/ Cât de penibile sunt acum comparațiile/ pe care le-aș putea face între moarte/ și orice altceva./ Cât de prostesc să scriu despre glonțul/ care mi-a trecut de două ori prin dreptul urechii/ sau să mai bag în seamă ghionturile pe care și le împart/ pe 28 de canale câteva cadavre politice./ Un mort e un mort e un mort e un mort./ (…)/ În legătură cu scrisul,/ am încercat doar să-nțeleg cum a fost posibil./ Am scris despre ce am văzut: despre iubire futută/ despre nebunie/ și moarte în floarea vârstei./ (…)/ Ce importanță are că am scris câteva poeme frumoase,/ și pentru cine?/ Ce importanță are că savanții ruși încearcă/ să ofere un model matematic al cancerului?/ Tot acolo ajungem./ Generația mea nu mai e generația mea, dacă o fi fost vreodată./ Nicio hârjoană, nicio jerbă de artificii, niciun spectacol/ să mă țină cu sufletul la gură.” Anhedonie, sastiseală și ochi dedat la repugnanțe, metehne ale unei generații paradoxale („o pace încheiată cu atâta ură-n ochi”), sunt articulate în „coregrafii ireproșabile”, într-un „balet mecanic”, în chip de „schimonoseală respingătoare”, doar „trandafirul exorbitant se va transforma/ în cele din urmă într-o scobitoare sordidă”. Trezirea din coșmar este inițiere, cu forțe înnoite, a unui alt coșmar, fie social, fie politic, fie intim, fie ontologic. Hipersenzitiv, eul poemelor lui Komartin este paranoizat, ultragiat, torturat, inervat de toate alertele realului, prins într-un labirint de congestii, în care „Mașina (…) verifică atenția/ și sensibilitatea”, până la capăt, până când „nu voi mai putea convinge/ Mașina că nu sunt un Robot”, până când se va fi trezit „singur ca Hibernatus/ într-o lume necunoscută, ostilă și lipsită de antiviruși”. Mereu în stare de provizorat, întovărășit de amenințarea inconsistenței și a prăbușirii iminente, în zgomotul și furia unui sfârșit continuu, damnatul komartinian visează „să vină odată ceva să întrerupă să intre cât de adânc/ până te destrami de plăcere până ce sunetele/ care te-au făcut să o iei razna se transformă într-o/ muzică pentru speriații care totuși trăiesc/ pe bază de triciclice și autosugestie” (Ilustrată din Schlachthausgasse), corelativ în negativ al sentenței „Și când vom ști ce e de făcut,/ nu va mai fi nimic de făcut”.

Dacă Douăsprezece secunde până la dispariția luminii explorează subteranele unei individualități nevrotice, Dezmembrați și Cobalt – volumele reluate în Poeme-le alese – sunt, judecate laolaltă, alegorii mai curând politico-sociale, în care se tratează, în spiritul unei evanghelii negre, alienarea, ieșirea din țâțâni a lumii, condiționările modernității care transformă ineluctabil omul în mașinărie, care-l instrumentalizează și-l tranzacționează programatic și aseptic, la capătul unei cosmice, infinite linii de producție: „Celor săraci cu duhul nu li se va arăta nimic// Cei ce-au jelit vor jeli până le vor seca inimile// Cei blânzi nu vor moșteni mare lucru, fiindcă/ pe toată întinderea lui, pământul va fi otrăvit// Cei însetați de dreptate vor vedea nedreptatea/ batjocorindu-le osul, împuțindu-le glandele// Cei milostivi vor ști că-n nici una din lumi/ nu le e dat să aibă parte de îndurare// Cei curați își vor miji ochii să vadă o umbră trecând/ pe zidul la care se vor ruga în zadar// Cei ce aduc pacea vor mesteca cenușă, se vor numi/ fiii nimănui// Cei persecutați nu vor găsi loc sub soare/ pentru odihnă și împăcare,// Și nici măcar soarele nu va mai fi zărit decât o dată la câțiva ani// Și plata din ceruri nu va veni, pentru că cerul va fi de piatră/ și va scuipa tot timpul// cobalt peste cei de pe urmă.”

Maeștrii unei arte muribunde are, așadar, forța unei lovituri profesioniste, care paralizează și asfixiază deopotrivă. Departe de a alcătui lirică mângâietoare, textele de aici arată, poate și sub presiunea cantitativă, un poet de neverosimile convulsii, de acute și de splendide viziuni apocaliptice, cel mai puternic și coerent regizor de scenarii negre al generației sale și, pe cât se pare, singularizat deja chiar la scara întregii literaturi de la noi.

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2017, pp. 36-38]