Dan Ungureanu – Cinci sute de ani de protestantism: de la lupta contra vânzării de indulgențe la prosperity gospel

Se împlinesc, în noiembrie 2017, cinci secole de când Martin Luther a trimis arhiepiscopului local cele 95 de teze pe care le propunea spre dezbatere.

Cum îl chema pe episcop nu mai știe nimeni azi. Luther îi trimite tezele cu o scrisoare umilă: reverendissimului, illustrisimului, arhiepiscopului primat, marchiz de Brandenburg, venerabilului. Iartă-mă, reverendissime părinte și prea-ilustre prinț, că eu, drojdia oamenilor, am îndrăznit să cuget o scrisoare către înălțimea sublimității tale…. Catadicsească înălțimea ta să privească la un fir de praf…

Plecăciunile, tumbele, târâșul, slujul nu erau retorice. Luther trăia într-o societate feudală, împărțită în nobili și plebe. Împărțirea se continua și în Biserică: arhiepiscopul era dintr-o familie aristocratică străveche, familia de Hohenzollern, care avea deja, pe atunci, cinci secole. Și era arhiepiscop-elector: împreună cu alți doi arhiepiscopi, cu regele Boemiei, cu ducele Saxoniei, margravul de Brandenburg și Contele Palatin îl alegeau pe împărat. Conținutul scrisorii e relativ tăios. Formula de încheiere e supusă: rog ilustra ta grație să primească serviciile credincioase ale micimii mele, să le accepte ca un episcop și ca un prinț, adică milostiv, cum și eu le expun cu o inimă credincioasă și preasupusă, fiind și eu parte din turma ta.

Cele 95 de teze le-am numi azi subiecte de dezbatere. Lista începe: de dragul și râvna lămuririi adevărului, cele scrise mai jos vor fi discutate la Wittenberg, sub prezidiul lui Martin Luther, magister artium et theologiae, și lector la aceeași (Universitate). Tot de cinci sute de ani, scolasticii disputau idei teologice, la început informal, apoi în cadrul universităților. Biserica rămânea ierarhizată, strict aristocratică. Dogmele rămâneau dogme. În universități, teologia era dezbătută. Sunt îngerii cu totul incorporali? Obiecția unu și doi, opinia contrarie, răspunsul lui Thomas de Aquino la obiecția unu și doi. E îngerul compus din materie și formă? Obiecția unu, doi și trei, răspuns de ansamblu, răspunsuri la obiecția unu, doi și trei. Există îngerii în mare număr? obiecții și răspunsuri la obiecții. Există oare diverse specii de îngeri? și așa mai departe. Meritele sunt oare cauza sau motivul predestinării, reprobării, sau alegerii?

Scolasticii molfăiau acest rumeguș teologic. Erau întrebări grele și relativ neclare, dezbătute prin citate din sfinții părinți (vagi) și silogisme (prea precise). Pentru prima oară, tezele propuse spre dezbatere de către Martin Luther au o miză. Și sunt propuse într-un cadru universitar: de aceea menționează Luther, înadins, că este magister artium et theologiae, și că e lector ordinarius, profesor definitiv, la universitate. Sunt nouăzeci și cinci de teze. Începe plicticos, ”Isus zicând ”căiți-vă…” a dorit ca toată viața oamenilor să fie una de căință. Cuvânt care nu se referă la taina pocăinței, adică a spovedaniei și canonului, care se săvârșesc de către preoți”. După care devine repede tranșantă: ”papa nici nu vrea, nici nu poate ierta alte ispășiri și penitențe (poenas) decât cele impuse de el însuși sau de canoanele bisericești. … Vorbesc omenește (nu dogmatic) cei care zic, că îndată ce banul face cling în tas, sufletul își ia zborul (din purgatoriu spre paradis). Creștinii trebuie învățați că cel ce dă săracului sau împrumută celui lipsit, face mai bine decât cel care cumpără indulgențe; că cel care vede un sărman, și, nepăsându-i, dă banii pe indulgențe, nu dobândește indulgențe papale, ci mânia lui Dumnezeu”.

După care Luther se enervează: (50) Trebuie să fie învățați creștinii, că dacă papa ar afla abuzurile predicatorilor indulgențelor, ar prefera ca să se facă scrum catedrala Sfântului Petru, decât să fie zidită din pielea, carnea și oasele oilor sale; că papa, așa cum e datoria lui, ar dori să dea înapoi, din banii lui, multora dintre cei cărora predicatorii le-au vândut indulgențe, chiar dacă ar trebui să fie vândută catedrala Sfântului Petru. Nu mai e vorba aici de teze de discutat, ci de condamnare sarcastică.

Dacă cineva mai are vreo ezitare, Luther continuă: (66-67): comoara evangheliei sunt năvoadele cu care erau odinioară pescuiți oamenii (din ispita) averilor; comoara indulgențelor sunt mrejele cu care acum sunt pescuite averile oamenilor.

E de subliniat însă: Luther recadrează problema ca pe o discuție academică, între egali.

 

Papa Leon X

E fiul lui Lorenzo Magnificul, Lorenzo de Medici, și strănepotul lui Cosimo de Medici, și răs-strănepotul lui Giovani di Bicci de Medici. Ultimul e deja bancher florentin bogat, bancherul papilor. Îi dă bani cu împrumut unui anume Baldassare Cossa, bani ca să-și cumpere titlul de cardinal. Acesta ajunge papă – antipapa Ioan XXIII, iar banca Medici devine banca papilor. Bunicul, Cosimo, la fel. Lorenzo de Medici conduce Florența și e influent în diplomația italiană a epocii. Își dă fiica în căsătorie după fiul ilegitim al papei Inocent VIII, și obține în schimb ca fiul lui, în vârstă de 13 ani, să fie făcut cardinal.

Cosimo de Medici e deja un mare patron al artelor, sculpturii, picturii și arhitecturii. Papa Leon X moștenește o avere mare, un gust artistic precis. Copilărește cu Michelangelo, care e de-al casei, în sensul literal, și e pictat de Rafael. După moartea lui Leon X și anul meteoric și accidental al lui Adrian VI vine pe tronul pontifical Clement VII, vărul lui Leon X.

Leon X ajunge pe tronul papal la zece ani după Alexandru Borgia, un papă cu un renume odios. Italia epocii e zguduită de războaie permanente – două duse de Iuliu al II-lea, cu Veneția și cu Franța. Un papă corupt, Alexandru Borgia, urmat de un papă războinic, Iuliu al doilea, urmat de Leon X, făcut cardinal la treisprezece ani, prin influența diplomatică, puterea politică și averea tatălui său. Și a familiei sale. Războaiele dintre catolici sunt endemice în Europa medievală. Cu toate acestea, războaiele dintre împărat și papă, dintre guelfi și ghibelini, nu duc la sciziuni religioase. Filip al Franței îl arestează pe papă, care moare după ce e bruscat de Sciarra Colonna. În schimb, conflictul cu Henry VIII al Angliei duce la schismă. Nu apariția Reformei e inexplicabilă: e inexplicabil de ce catolicismul nu s-a fărâmițat mai devreme. Exilul papei la Avignon, schisma ulterioară, care creează doi papi, apoi trei, obișnuiseră Biserica Catolică cu conflictul, fie război, fie schismă. În momentul apariției Reformei, Biserica era, de secole, implicată în războaie și ciobită de sciziuni.

„Am trimis șase sute în Franța” îi scrie lui Luther tipograful Frobenius, din Basel „și în Spania. Se vând la Paris, le citesc și cei de la Sorbona….Așa vânzare n-am mai făcut cu nici o carte niciodată”. Oamenii cu studii ating, în epocă, masa critică, și știrile se răspândesc. Excomunicarea lui Luther, Exsurge Domine, conține și afirmații de bun simț – papa spune că trebuie să luptăm contra turcilor, și nu să-i acceptăm ca pe o pedeapsă cerească – și lucruri false – că existența purgatoriului se poate demonstra cu citate din Scripturi; și lucruri scandaloase – că e dorința Sfântului Duh ca ereticii să fie arși pe rug.

Există un ciclu secular aici. La conciliul din Konstanz, de la care a fugit antipapa Ioan XXIII, clientul familiei Medici, fusese ars pe rug Ian Hus, care condamnase indulgențele. Familia Medici pierduse mulți bani din fuga antipapei. După un secol, un alt Medici se confruntă iar cu alt cleric care condamnă indulgențele. Pe care îl invită, repetat, la Roma, să dea seamă de ereziile sale, crezând că se va lăsa ars pe rug ca Ian Hus. Și ca Savonarola, ars pe rug în Florența familiei Medici. Desigur, Medici nu erau vinovați nici de arderea primului, nici de arderea celui de-al doilea. Dar și Hus, și Savonarola stricaseră afacerile politice și financiare ale familiei Medici. Iar Luther nu voia să fie ars pe rug.

După arderea lui Ian Hus, Boemia e înghițită de cinsprezece ani de război între husiți și catolici. Nobilii germani și împăratul repetă, în scrisori, papilor, că nu-l vor deranja pe Luther. Și-i trimit papei Centum Gravamina, cele o sută de plângeri ale germanilor față de abuzurile Bisericii catolice. Nu se mai plâng doar de indulgențe, ca Luther, ci de zeci de abuzuri. Tonul e casant: episcopii hirotonisesc ca preoți pe diverși idioți, analfabeți ticăloși (indoctos, idiotas vilesque). Banii de indulgențe, pe care Biserica îi cere și îi ia în numele luptei contra turcilor, „toți germanii știu că sunt cheltuite pe luxul familiilor (cardinalilor).” 91. „Episcopii nu doar tolerează concubinajul preoților, dacă li se plătesc bani, dar cer taxa pe concubinaj și preoților caști, spunând că dacă plătesc, sunt liberi să rămână caști sau să-și ia ibovnică. Oricine înțelege cât de strigător la cer e acest lucru”.

Ulterior Centum Gravamina a fost pusă la index. În secolele următoare, Iluminismul, libertinismul și masoneria erodează influența religiei în societate și marginalizează catolicismul. Papii câștigă la început războaiele vizibile (contra albigenzilor, contra hughenoților), dar le pierd pe cele invizibile. Franța se laicizează ireversibil după 1700, lucru pe care Biserica nu îl observă.

Fast forward patru secole

La început, Luther nu-și dorește să provoace o schismă. Însă papa și cardinalii sunt mai realiști: nu pot da înapoi. A da înapoi înseamnă slăbiciune. O mustrare acceptată e doar începutul. Însă fărâmițarea Reformei începe din naștere. Calvinismul nu e lutheranism. Anglicanismul nu e lutheranism.

În Boemia, husiții se vor fărâmița repede în utraquiști, adamiți și orfani. În Olanda, apare rapid schisma arminienilor, sau remonstranților, care sunt persecutați de calviniștii majoritari. Vor fi inclusiv împușcați pe stradă. În Anglia, biserica anglicană se separă imediat de cea scoțiană, și după un secol apar în Anglia puritanii și dissenters, de la anabaptiști la levellers la quackers, unii separați de la început, alții expulzați pe parcurs, ca The Great Ejection din 1662. Ultima sciziune anglicană e metodismul, apărut în sec. XVIII. În Germania, războaiele țărănești sunt greu de deosebit de revoltele religioase. Cronologia protestantismului e cronologia sciziunilor protestantismului. În Europa, protestantismul luteran sau anglican expiră în secularism: în Germania de est, în Anglia, Australia, Canada, Olanda și Scandinavia o majoritate a populației e laică, iar Biserica s-a eclipsat din viața publică.

Marea Britanie a trimis dizidenții religioși în colonii. În 1620 sosesc puritanii cu nava Mayflower la Plymouth. Primele revolte anti-britanice apar după o sută cinzeci de ani, la Boston, aflat la 60 de km de Plymouth. Independența americană e și o separare a puritanilor de foștii lor persecutori, de Biserica anglicană.

Există o asimetrie interesantă în SUA: episcopalienii, foștii anglicani, se află în regresie numerică încă de la Independența Statelor Unite. Ei au, în 2017, 2% din totalul americanilor, foarte puțin, dar unsprezece din toți cei patruzeci de președinți (ultimii doi, Bush fiul și tatăl). E dovada faptului că, deși foarte puțini numeric, episcopalienii sunt establishmentul american. Și că apartenența la un cult numeros sau în creștere rapidă nu e decisivă.

SUA au cunoscut fenomenul opus laicizării Europei protestante. Există o fervoare religioasă în America străină Europei, pe care diverși sociologi au încercat (și au eșuat) să o explice. Însă sciziunile succesive au dus la pulverizare: SUA are sute de denominații independente. După care a apărut fenomenul non-denominațional – biserici independente care nu mai aparțin nici unui grup mai mare.

Există câteva trăsături ale neo-protestantismului american care trebuiesc subliniate. Luther însuși era un excelent teolog. Înțelegem prin asta că stăpânea Biblia, patristica greacă și scolastica latină, ca și arsenalul ei argumentativ. Și, desigur, scria o latină fluentă, pură, plastică. Scrierile sale nu sunt retorice, ci rămân înăuntrul regulilor argumentative scolastice. În SUA, popor de salesmen, comis-voiajori care vând produse și care trebuie să convingă clienții prin retorică. Religia americană a evoluat de la austeritatea strictă a puritanilor la hedonismul unor predicatori ca Joe Osteen, de la denunțul bogăției papale la lăcomia tele-evangeliștilor. Cultele s-au transformat în ministries, franșize de creștinism. Există manuale de management creștin, structurate în: Planning (developing goals and objectives, strategie, policies) Organizing (preparing job descriptions, decision making) Staffing (recruiting and screening) și Evaluating. Unele dintre ele au ”directori executivi”. De pe paginile lor de web aflăm că sunt ” well-recognized public speakers and professional success coaches”.

Cele mai multe sunt personale – Jimmy Swaggart Ministries, John Kilpatrick Ministries, John Hagee Ministries, Eddie James Ministries, Jim Martin, Jim Reese, Jim Hockaday, Jim Hughes Ministries; Rob Rufus, Rob White, Rob Carman, Rob Stoppard Ministries. Mike Evans, Mike Connell, Mike Barber, Mike Freeman, Mike Speck Ministries; Michael Rowan, Michael Mason, Michael Rood, Michael Moore, Michael Reid Ministries. William Branham, William Curtis, William Lee, William Blackburn, William Hinn Ministries. Billy Burke, Billy Fields Ministries. Charlie Coker, Charlie Osburn, Charlie Robinson; Gordon Poe, Gordon Hofer, Gordon Rumford Ministries. Jesse Duplantis, Kenneth Copeland, Daniel King, Marilyn Hickley, Rod Parsley Ministries. Aceste ministries sunt, de fapt, start-ups ale unor oameni întreprinzători, care își creează branduri. Ele durează puțin. Mesajul e același, (cu variații stilistice): dați bani pentru a noastră ministry. În cultele dinainte exista o anume impersonalitate a primitorului: banii erau primiți de cultul episcopalian, sau baptist, sau adventist. În cazul acestor predicatori, ei sunt destinatarii ultimi ai banilor. Ministries cu succes sunt foarte multe; nu știm însă nimic despre cele care eșuează pe parcurs.

Forma de organizare a comunității nu mai contează: episcopaliană, congregațională sau presbiteriană – ea se dizolvă. Membrii comunității sunt un grup amorf, spectatorii pasivi ai pastorului. Tele-evangelistul pune o distanță de netrecut între el și spectatorii-enoriași, Comunitatea devine public. În mega-churches, participanții sunt atât de mulți, încât ei încetează să formeze o comunitate. Mega-church atomizează comunitatea. Odată cu atomizarea protestantă nu mai există erezie, ci doar sciziune. Structura greoaie a Bisericii catolice, conciliile, facultățile de teologie păstrează o uniformitate a învățăturii. Sola Biblia a protestanților, paradoxal, creează doar sciziuni. Atomizarea ultimă e teleevangelistul și spectatorii săi, cărora le cere bani. Care închide cercul lui Luther: 43 Docendi sunt christiani, quod dans pauperi aut mutuans egenti melius facit quam si venias redimeret. – Trebuie învățați creștinii, că dând săracului sau împrumutând celui lipsit, face mai bine decât să cumpere indulgențe; și 45. Docendi sunt christiani, quod, qui videt egenum et neglecto eo dat pro veniis, non idulgentias Pape sed indignationem dei sibi vendicat. – că cel care vede un sărman, și, nepăsându-i, dă banii pe indulgențe, nu dobândește indulgențe papale, ci mânia lui Dumnezeu”.

Vânzarea iertării păcatelor, la catolici, se întâlnește cu promisiunea îmbogățirii la prosperity gospel: dați-ne bani nouă, nu săracilor. Mesajul predicatorilor este romanul do ut des, îți dau ca să-mi dai, rostit ritual la ceremonii. E o religie păgână, mai veche decât creștinismul, și desigur diferită de ea.

Ku-Klux-Klan

Bible Belt e denumirea colectivă a statelor sudice sclavagiste care au fost învinse în Războiul civil american: Texas, Oklahoma, Arkansas, Louisiana, Missisipi, Alabama, Tennessee, Georgia, Carolina de nord și cea de sud. Sunt statele cele mai baptiste din SUA, cele mai sărace, statele cu cele mai multe statui de generali pro-sclavagiști. Sunt statele cu cea mai mare rată a sifilisului și gonoreei, cu cea mai înaltă rată a diabetului, cu cea mai înaltă a rată a decesului de boli cardiace, cea mai scăzută educație, și statele cele mai sărace. Ku-Klux-Klanul e organizația secretă întemeiată în statele sudice, Bible Belt, pentru a-i menține îngenuncheați pe negri, după eliberare. După 1968, când au fost de-segregate școlile, cei din Bible Belt și-au retras copiii din școlile integrate rasial, unde copiii învățau, oroare, că și negrii sunt oameni, că evoluționismul e dovedit prin știința geneticii, că soldații americani îi învinseseră pe naziști (și copiii puteau dobândi o părere greșită despre Hitler).

Southern Baptist Convention a condamnat KKK în 1982, la mai mult de un secol după întemeierea acestuia. Era o condamnare de conjunctură. Reagan fusese ales pe un imens val republican, avea să intensifice războiul rece cu Uniunea Sovietică. Ambele puteri încercau să-și creeze alianțe în Africa, americanii trebuiau să demonstreze că, fundamental, nu sunt rasiști. Și baptiștii trimiteau misionari, ca și penticostalii. Însă penticostalismul se născuse printre negri, pe când cultul baptist era strâns legat de rasismul statelor sclavagiste ale Confederației. Condamnarea rasismului era prea târzie. În Africa sunt peste o sută de milioane de penticostali și șaptesprezece milioane de baptiști (https://www.bwanet.org/about-us2/stats). În Europa, baptiștii i-au ocolit pe țigani; azi, țiganii neo-protestanți din Europa sunt penticostali. În America Latină, prea metisată pentru baptiști, există două milioane de baptiști și optzeci de milioane de penticostali. Rasismul explică și ostilitatea intensă a statului american față de creștinii arabi. Ultimii supraviețuitori ai primilor creștini din Orientul Mijlociu, creștinii libanezi, sirieni, copți și irakieni sunt ultimii supraviețuitori a douăsprezece secole de islamizare forțată sau exterminare. Fiind arabi, deci nu „albi”, neo-protestanții americani au ignorat nimicirea lor de către șiiții și sunniții din Iraq. Continuitatea lor milenară repugnă cultelor neo-protestante, recente; secolele de martiraj repugnă hedonismului prosperity gospel.

Fragmentarea protestantismului a dus la divergențe doctrinale mari și la sociomorfism – adaptarea mesajului la dorințele comunității. Pentru stăpânii de sclavi, creștinismul s-a colorat rasist, în orașele mari a devenit success coaching. În cazul bisericilor non-denominaționale creștinismul s-a golit complet de conținut și nu înseamnă mai mult decât prejudecățile și moravurile comunității respective. Pastorii independenți nu sunt mai mult decât niște salesmen foarte convingători, nu foarte deosebiți de tipicii guru – experți mediatici în orice domeniu.

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2017, pp. 67-70]