Ioan MOLDOVAN – De Lear, de iarnă, de vrajbă

Acum, Doamna mea se odihneşte

Acum, piatra sură se face scrum

Norii se umflă şi când văd ei ceva

rămâne doar fum în aer

 

Maşinile utilitare s-au înmulţit peste măsură

Gâzele noastre petrec pe pulpe, pe genunchi, pe umeri

pe gură şi jos în ger

doar multă-multă iarbă aiurândă

 

Uliul însă singur stă la pândă în ether unde e şi

binecuvântatul cer sterp de cuvinte

 

Acum, nimănui dintre cele de mai sus

nu îi este ruşine

să se aştearnă câmpului în iarba aceea nemaipomenită

acum în era noastră şi mai înainte

 

Piele bătrână, aburi de capre şi câini de la stână –

acum, când Doamna mea

peste toate presară sare şi trebuie-trebuie

să văd şi eu cum răsare

din mălăini ultima stea!

 

[Vatra, nr. 1-2/2018, p. 1]