Mircea Martin – Doctor honoris causa al Universității „Petru Maior” din Tîrgu Mureș

 

Laudatio în onoarea d-lui academician, prof. univ dr.  Mircea Martin

 

Domnilor academicieni, domnilor rectori, stimați invitați, colegi și studenți,

  

Am auzit cu toții, din documentele cărora li s-a dat deja citire, care sunt motivele care au determinat Universitatea noastră să-și asume imperativ nu doar datoria, ci și onoarea recunoașterii meritelor și valorii dlui acad. Mircea Martin și prin intermediul acestei ceremonii dedicate domniei-sale, nu doar prin alte gesturi. Voi încerca – pe scurt, totuși – să detaliez măcar cîteva din aceste motive.

Dl Mircea Martin este una din puținele personalități dominante – iar în cazul domniei-sale, dominantă prin temeinicia discretă a acțiunii – în jurul căreia – și-n preajma căreia – s-a cristalizat bună parte din literatura noastră contemporană. Și cînd spun „literatura” înțeleg atît nivelul ei propriu-zis creativ, cît și – deopotrivă – cel exegetic și teoretic. Probabil că meritul cel mai discret – dar nu cel mai puțin relevant – e chiar cel al funcției catalitice pe care Mircea Martin a avut-o în planul creației literare ca atare. Momentul de vîrf al acestei acțiuni – modelatoare, în felul ei – l-a reprezentat, poate, efervescența pe care a întreținut-o și a sprijinit-o în cadrul cenaclului „Universitas”, de unde s-au ridicat nume azi de referință în tabloul valoric al literelor actuale. Deși, formal, a fost spiritus rector al acestei grupări doar vreme de vreo șapte ani – între 1983-1990 -, a format aici nucleul unei generații viguroase, din care cîteva nume asaltează însuși canonul nostru literar. Am zis „poate” deoarece nu sunt chiar sigur că acțiunea critică propriu-zisă a lui Mircea Martin n-a avut, la rîndul ei – și mult mai devreme -, același efect. Dl. Mircea Martin, înainte de a deveni cel mai important – și cel mai bun, totodată – teoretician literar din perioada postbelică – și inclusiv azi -, a fost – așa a început – unul din cei mai aplicați cronicari literari ai anilor ’70 și ai generației care se afirma atunci. Primul său volum – Generație și creație, apărut în 1969 – constituie una din cele mai coerente definiri, prin analiză, a șaizecismului literar. Dincolo de antologia în sine – care a rămas, în esență, valabilă și azi, chiar dacă dl Martin a mai nuanțat-o, recuperînd cîțiva scriitori lăsați atunci afară -, cronicile semnate în acei ani sunt scrise, cum ar fi zis Tucidide, „odată pentru totdeauna”: comentariul interpelează direct unicitatea operei și scoate în evidență liniile de forță creativă care pot duce la instituirea unei viziuni. Critică de adecvare programatică și empatică deopotrivă, de identificare şi de supunere la obiect, critica lui Martin îşi foloseşte, încă de la început, eleganţa pentru exactitate şi rigoarea pentru farmecul preciziei. Analizele sînt atît de pătrunzătoare încît în desenul începuturilor, aşa cum l-a conturat Martin, se cuprinde, aproape în toate cazurile, întreaga evoluţie ulterioară a autorilor, ca şi cum cronicarul ar fi perceput in nuce întreaga evoluție. Iar asta pentru că Martin intră în acea intimitate (sau profunzime) a operei care e totuna cu legitatea ei internă şi din care aceasta nu mai poate ieşi decît cu preţul incongruenţei. O astfel de critică, dincolo de orice instrumentar, nu poate fi definită decît drept una clarvăzătoare.

N-a fost însă să fie – deși erau toate temeiurile, dar probabil nu și toate condițiile – aceasta, de cronicar literar, calitatea primă – cel puțin în recunoașterea publică – a lui Mircea Martin. Cea de maestru teoretician se va impune ca definitorie în primul rînd. Asta cu toate că, în fond și-n acțiune, cele două vocații – în măsura în care pot fi distinse, dar la Mircea Martin mai greu, întrucît ele se întrepătrund la fiecare pas – au mers, practic, în paralel, căci atenția asupra concretului literar nu va scădea și ea se va focaliza deopotrivă asupra literaturii interbelice (cu opțiuni de empatie clare) și a celei la zi – la „zi” în sens de multe zile, cam toate cele care se întind între A.E. Baconsky, bunăoară, și Cristian Popescu. Cam jumătate din „bibliografia Martin”, de la Identificări pînă la Radicalitate și nuanță de acum doi ani, e dedicată investigațiilor literare propriu-zise, cu studii care progresează spre monografii în unele cazuri, ca să nu mai amintesc de prefețele care însoțesc multe ediții „definitive” și care contribuie, în egală măsură cu materialul cărții, la „definitivarea” operei respective.

Prima carte de teoretician – Critică și profunzime – devine imediat o carte-reper pentru problematica și condiția criticii literare, operînd o sinteză între teoria criticii în sine și critica modernă franceză. Ambele – teoria criticii și critica franceză, îndeosebi cea a școlii de la Geneva – vor fi temele centrale din spectrul celor teoretice – și abia de la ele se va pleca spre alte orizonturi de poetică ori comparatistică. Dincolo însă de studiile și investigațiile personale în domeniul teoriei literare – și poate cronologic înaintea acestora -, Mircea Martin are meritul de a fi introdus în literatura română noile viziuni critice occidentale, însoțind marile nume ale teoriei și criticii cu studii fundamentale de familiarizare. În acest sens, Mircea Martin a fost cel care a educat – în sensul cel mai riguros și imediat – generațiile sau seriile de critici care i-au urmat. A fost Profesorul tuturor criticilor de după cei din propria generație. Și aș mai insista aici asupra unui aspect care s-a dovedit și el deosebit de fecund. Spre deosebire de alți teoreticieni literari, Mircea Martin nu s-a lăsat vrăjit de poeticile lingvistice – sau provenite din sfera lingviștilor – sau structuraliste: a mers pe drumul care nu aliena specificul creativității și nu făcea din literatură un simplu mecanism verbal/textual. Literatura, în viziunea lui, a rămas și o interpelare de tip ontologic. Între ceilalți teoreticieni români, între Adrian Marino, să zicem, și Matei Călinescu ori Virgil Nemoianu, Mircea Martin a ținut/ a deținut – o vreme de unul singur, avînd în vedere conjunctura – demnitatea teoriei literare. Iar felul în care a inițiat literatura română în noile concepte critice e, fie și doar într-o măsură, dar în nici un caz la figurat – o operă de iluminist.

Nu e, de altfel, singura. Faptul că a condus un deceniu Editura „Univers”, între 1990-2000, că a condus o vreme revista Cuvîntul, că s-a implicat în programele altor edituri, denotă o vocație iluministă și o generozitate de aceeași sursă.

Iar demnitatea teoriei – și demnitatea de teoretician – au fost susținute printr-o operă de evidentă efervescență conceptuală. Aș zice, fără vreo mare reținere, că de la E.Lovinescu încoace nimeni n-a mai introdus în circulația curentă a criticii atîtea concepte operative. Și nu uit că ar putea părea c-am sărit aici peste Tudor Vianu, de la care Mircea Martin și pleacă inițial. Ori cel puțin de la problematica și definiția conceptului de „generație”, pe care-l reactualizează și-i justifică, implicit, funcționalitatea lui în ordonarea literaturii. Dar seria de concepte în care se cuprind critica de identificare, spiritul de finețe și de geometrie, dicțiunea ideilor ș.a., pînă la mai recenta pledoarie pentru reinvestirea contextului cu funcții explicative vin, toate, din dialogul – și din exegeza-dialog – cu noua critică.

Verva aceasta conceptuală se transformă în aparat funcțional în aplicațiile directe pe literatură, aparat care scoate de fiecare dată la lumină un fond „inedit” de semnificații ale operelor abordate. Problematica teoretică iese însă din stricta ei condiție reflexivă și se angajează, fie și – o vreme – indirect, într-o perspectivă mai larg culturală și, aproape explicit, civică. Acesta e cazul unei cărți de extrem impact   (una din cele mai „fertile”, incitante şi articulate cărţi postbelice) cum e G. Călinescu şi „complexele” literaturii române – o carte-memento care premerge, prin analiza şi inventarierea „complexelor” culturale româneşti, toate lucrările de deconstrucţie şi de-mitologizare de după 90. G. Călinescu e aici doar prisma prin care Martin diagnostichează „complexele constitutive” ale culturii române (şi nu doar ale literaturii). Deşi pare subiectul investigaţiei, Călinescu e, de fapt, victima acesteia, simplă materie de laborator pentru a dezvolta cultura complexelor printr-o metodică muncă de „deconstrucţie”. Ca orice psihanalist, Martin merge înapoi, de la „complexul de superioritate” la cel de „inferioritate”, făcîndu-i întreaga etiologie. Cartea lui Martin nu e una de psihologie a “poporului român” (văzută dinspre şi din literatură) şi nici una de „psihanaliză” a culturii române. Dar cîte ceva din fiecare e implicat în argumentaţie – discret, fără tapaj, cu riguroasă eficienţă şi maximă economie. Complexele listate de Martin sînt complexe de cultură mică, provincială şi retardată. În mare, ele sînt de două feluri: de specificare şi de integrare. Ceea ce înseamnă că unele din ele se nasc deodată cu însăşi cultura/literatura „naţională”. Sînt complexe de şi din naştere, la care se adaugă apoi complexele „devenirii”, complexele de parcurs. E o investigație de pionierat, în condiții deloc favorabile și care devine tot mai actuală pe măsură ce problematica identitară devine tot mai angoasantă. În același timp, cartea e și un criteriu de echilibru între construcție și deconstrucție, o măsură pe care urmașii au pierdut-o.

E, spus pe scurt, măsura de bun-simț cu care operează Mircea Martin atît în domeniul ideilor, cît și în acela al faptelor literare (și nu numai, după cum se poate vedea din unele intervenții civice mai recente, din pledoariile pentru solidaritate și toleranță). Cu ea judecă Martin și metodele „scientiste” care au invadat critica, metode care, acceptate ca perspective deschise, stimulatoare, conduc, totuşi, în viziunea lui, la „reificarea operei”, la „dezinteresarea” de „palpitul” acesteia şi de „virtuţile evocatoare ale stilului critic” totodată; or, fără aceste două elemente nu există nici critică literară. Partizan al „criticii creatoare”, Martin propune criticii să fie o artă a „dicţiunii ideilor”; a ideilor asumate, trăite şi exprimate adecvat, adică precis (iar sugestivitatea limbajului critic e, pentru el, factor de precizie). Cînd intră în profunzimile unei opere – și asta se întîmplă numaidecît – Martin desface viziunea în componente şi evoluţia în nuanţe şi momente, reunindu-le apoi sub tutela „unităţii”, pe principiul coerenţei care-şi asumă contradicţiile. Această căutare a coerenței, dincolo de diferențe, e ținta tuturor studiilor. Militanța civică, nu doar culturală, se străvede și în Singura critică, un eseu care răspunde agresivității „spiritului primar” din deceniile VII-IX ale secolului trecut. În cearta metodelor și a speciilor critice, Mircea Martin ia apărarea „spiritului critic,” cel garantat doar de talent şi de personalitate, pe firul inclement al responsabilităţii faţă de valori. Martin trece în revistă toate prejudecăţile acelui moment (prejudecăţi recurente altminteri), respingîndu-le pe principiul echilibrului critic şi al raţionalităţii empatice și făcînd din comentariul personal un dialog între conștiințe. Și lectura/interpretarea unei opere devine, în cele din urmă, tot un astfel de dialog.

Din 1962, cînd a absolvit literele bucureștene (după o studenție traumatizată de o exmatriculare – în 1958 – din cauza „originii” necorespunzătoare), și pînă acum Mircea Martin a trăit în universitatea bucureșteană (și abia din 1990 ca profesor). Cursurile lui le-am urmat însă toți, și cei care au absolvit alte universități. Are, desigur, mai multe premii ale Uniunii Scriitorilor, începînd cu cel acordat cărții de debut, urmat apoi de cel pentru G. Călinescu și „complexele” literaturii române și Dicțiunea ideilor. S-au strîns, cu vremea, și alte premii, și alte recunoașteri. Sper că, între ele, cea de azi nu e cea mai neînsemnată. Oricum, noi ne facem nouă o onoare onorîndu-l azi pe profesorul și academicianul Mircea Martin. 

20 nov. 2017

Al. Cistelecan

 

***

Mircea MARTIN – O pledoarie și un proiect

Cu prilejul acestui eveniment care mă onorează, vă rog să-mi îngăduiți să fac cunoscut – pentru prima dată în mod public – un vechi proiect personal, devenit între timp – un timp îndelungat, aproape 18 ani – o lucrare colectivă, o lucrare enormă și complexă, un Dicționar multidisciplinar de terminologie culturală. Nu am încheiat până acum decât un singur volum (A-B) care conține peste 2000 de termeni. Nu vă voi reține atenția cu descrierea lui câtă vreme el nu există ca obiect public, pot să vă spun doar că va conține termeni din toate științele umane, inclusiv din geografie, biologie și medicină. Va fi un dicționar multidisciplinar nu doar în acest sens al unei cuprinderi largi, dar și în sensul că termenii importanți vor fi definiți din perspectiva mai multor discipline.

Îmi propun acum să vă întrețin în legătură cu condițiile de posibilitate ale acestui dicționar cultural. Ideea lui datează din ziua în care am intrat într-o bibliotecă occidentală, adică într-o bibliotecă bogată, bine rânduită şi liberă. De fapt, n-a fost, la început, decât o nostalgie întreţinută de carenţe autohtone şi de dorinţa – pe care o consideram pe atunci irealizabilă – de a le suplini. Era la începutul anilor ’70.

După 1990, am putut constata amploarea pe care a luat-o, atât în Vestul Europei, cât şi în Statele Unite şi în Canada, activitatea de sinteză şi de sistematizare a cunoaşterii, de redefinire a sensurilor; mulţimea enciclopediilor, a dicţionarelor enciclopedice şi a celor consacrate unor discipline particulare este impresionantă, copleşitoare.

Când, în orice bibliotecă reprezentativă de acolo, naţională, universitară sau publică (New York Public Library sau Biblioteca Centrului „Pompidou” din Paris, de pildă), descoperi zeci de dicţionare de literatură şi de filosofie – de fapt, e vorba de sute, dacă am vrea să întocmim un bilanţ istoric – nu poţi să nu te întorci înspre ceea ce se întâmplă – sau, mai exact spus, nu se întâmplă la noi. Câte dicţionare româneşti de filosofie există? Întrebare mai degrabă retorică. Pentru a le număra pe cele dedicate literaturii până în anul 2000 ne ajung degetele de la mâini. Când, într-o bibliotecă occidentală universitară oarecare, dai peste Enciclopedia Bulgariei în 10 volume, peste cea a Sloveniei cu 13 volume, a Lituaniei cu 6 volume, dar și peste cea a Albaniei cu 4 volume şi, în aceeaşi sală, oferta românească se reduce la DEX și MDE, încerci un sentiment de frustrare şi jenă. (Bineînţeles, numai dacă îţi asumi provenienţa, apartenenţa.) Ca să nu mai vorbim despre faptul că țări mai mari, Spania printre ele, de pildă, sunt reprezentate și prin sinteze regionale: Gran Enciclopedia Gallega (32 volume), Enciclopedia general ilustrada del Pais Vasco (12 volume). Ultimei i se adaugă 10 volume de Bibliografie, 6 volume despre istoria bască pe epoci și 5 volume despre literatura bască. Am dat și peste o Encyclopedia of Papua and New Guinea în 3 volume…

Desigur, problema nu e de ordin cantitativ. Dar numărul redus al unor astfel de sinteze la noi trădează – de fapt nu trădează, exprimă cu nonşalantă claritate o indiferenţă cronică a intelectualilor români faţă de astfel de întreprinderi. În cultura română, fiecare autor se consideră chemat pentru o operă inconfundabilă şi inegalabilă. Numai gesturi unice, de o absolută originalitate merită mobilizarea ambiţiei sale. Angajarea într-o acţiune intelectuală care nu pune – imediat şi vizibil – în valoare personalitatea proprie, care, din contră, cere o anume impersonalitate a abordării, pare pentru mulţi de neconceput. Iar a pune umărul la constituirea unui instrument de lucru menit să servească şi altora pare aproape un atentat la autonomia şi autoritatea personale. Munca în echipă înseamnă, pentru nu puţini colegi ai noştri, o probă sigură de mediocritate.

În plus, această muncă nici nu e preţuită – moral şi material – cum se cuvine, prin urmare poate fi dispreţuită în linişte. În loc să pună umărul, destui intelectuali autohtoni ridică din umeri şi, nu o dată, bagatelizează şi discreditează puţinele realizări existente în acest domeniu, sugerând chiar inutilitatea lor. Rezistenţa faţă de asemenea iniţiative transpuse în opere s-a dovedit deseori a fi una activă, indiferenţa cronică se transformă chiar într-o abia mascată ostilitate. La ce ne trebuie dicţionare când competenţa personală şi experienţa personală ar trebui să ne dispenseze de consultarea lor? Avem noi „dicţionarul” nostru, prezent în lucrările noastre – de care „ceilalţi” n-au decât să ţină seama. Şi de ce să fie româneşti, când dispunem acum de atâtea dicţionare străine, oricum mai bune decât vor putea fi ale noastre vreodată?

N-am auzit aceste întrebări formulate ca atare, le-am auzit în variante mai atenuate şi, mai ales, le simt plutind în atmosfera intelectuală de la noi. Nu pot să nu relatez, cu titlu anecdotic, faptul că nu unul, ci mai mulţi colegi, aflând de proiectul acestui dicţionar, au reacţionat cu remarcabilă (şi repetabilă) spontaneitate, exclamând: „Cioclopedica!” Îl invocăm deseori pe Caragiale în mod pervers, ca să legitimeze propria noastră neseriozitate. Agrementată cu umor şi chiar cu ironie, delăsarea rămâne, însă, tot delăsare.

Nu se poate să nu invocăm aici precaritatea tradiţiei naţionale înseşi, puţinătatea dicţionarelor româneşti de orice fel, fără a mai vorbi de lacunele unora dintre ele. Şi trebuie, fără îndoială, menţionat faptul că, la dezinteresul individual, s-a adăugat şi dezinteresul instituţional; sau mai bine zis, au mers mână-n mână, „sprijinindu-se” reciproc.

În acest context, câteva mari şi singulare excepţii se cuvin neapărat pomenite: enciclopedismul lui Mircea Eliade şi, mai târziu, cel al lui Adrian Marino, efortul de construcţie şi de reconstrucţie a problemelor depus de Tudor Vianu, rigoarea lui conceptualizantă, ca şi meditaţia inspirată asupra cuvintelor româneşti a lui C-tin Noica (pe care ne-am grăbit, de altfel, s-o discredităm ca desuet-romantică şi etnocentrică, fără să reţinem nimic din sugestiile ei).

Sub vechiul regim comunist, desigur, mult după anii 50 – de ariditate și teroare ideologică – au apărut, pe lângă Dicționarul de idei literare (rămas neterminat, din păcate) al lui Adrian Marino, și alte câteva lucrări remarcabile în acest domeniu: în primul rând Dicționarul Literaturii Române de la originii până în prezent (1979), întocmit de un grup de cercetători ieșeni cu maximă competență și acribie, dicționarul intitulat Scriitori români (1978), coordonat de profesorul Mircea Zaciu, Mica enciclopedie a figurilor de stil (1975), a lui Gh. N. Dragomirescu, dicționarul de termeni literari coordonat de Alex Săndulescu, precum și un excelent dicționar special, cu termeni de poetică și retorică, coordonat de Val. Panaitescu, început în 1983 și apărut în 1994. Din păcate, forma extinsă a dicționarului coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu, încheiat în 1985, n-a mai putut apărea decât după 1990 din cauza unor obiecții punctuale ale Consiliului Culturii și Educației Socialiste, dar, de fapt, din cauza dizgrației oficiale în care căzuseră scriitorii români în acei ultimi ani ai ceaușismului.

Aceste eforturi și aceste contribuții realizate în condițiile unei cenzuri active și a unei documentări limitate, n-au marcat conștiința intelectualilor autohtoni într-atât încât să schimbe mentalitatea dominantă, iar libertatea de circulație, de informare și de expresie de după 1990 n-a adus mari reușite în domeniul lexicografiei românești.

Aşa se face că, la începutul secolului al XXI-lea, cultura română se înfăţişează fără o tradiţie enciclopedică solidă, fără suficiente dicţionare care să marcheze o epocă și, în primul rând, fără arhive riguros inventariate, fără suficiente ediţii critice  – şi chiar fără ediţii complete – măcar pentru toți autorii importanţi. Abundentă în eseuri strălucite, îi lipsesc într-un mod îngrijorător, aproape tragic, lucrările de disciplină şi instrumentele de lucru.

Nu suntem o cultură cu adevărat savantă: nu numai din cauza enciclopedismului precar de la bază, dar şi pentru că nu avem suficiente dicționare moderne de calitate și rigoare. Nu ignor existenţa unei tradiţii enciclopedice româneşti – de la Cantemir la Haşdeu, trecând, desigur, prin „Şcoala Ardeleană”. Reprezentanții acestei școli au realizat o importantă operă de luminare, pe de o parte, și de edificare a conștiinței românești pe de altă parte, în condiții nu numai precare, ci și potrivnice. Respectul deplin pentru eforturile lor eroice nu trebuie, cred, să ne interzică referințe comparative și întrebări de tipul – ce cultură europeană nu are astfel de corifei? Şi, în plus, mari dicţionare duse până la capăt? Hașdeu a lucrat la Magnum Etymologicum Romaniae până când proiectul i-a fost retras de Academie, cele 4 volume apărute intre 1887-1898 ajung, se știe, doar până la cuvântul „bărbat”. Un alt Magnum Etymologicum datează însă de pe la 1150, a fost compilat de un anonim la Constantinopol și imprimat, cu adaosuri importante, de doi autori greci la Veneția, în 1499. Acest mare lexicon bizantin nu este însă cel mai vechi, fiind precedat, printre altele, de Etimologiile medievale ale lui Isidor, episcop de Sevilia (c.560-636).

Referindu-ne în continuare doar la spațiul francez să pomenim câteva momente – și monumente – lexicografice: Thrésor de la langue francoyse Tant Ancienne que moderne de Jean Nicot, la 1606, care preia, reordonează și îmbogățește mai vechiul Dictionnaire francois-latin al lui Robert Estienne din 1539. Nu putem trece peste faimosul Glossarium at scriptore mediae et infimae latinitatis al lui Du Cange din 1606 (consultat, printre alții, de Petru Maior și de Nicolae Bălcescu), nici peste Dicționarul universal al lui Furetière din 1690; și, desigur, nici peste Dicționarul Academiei Franceze inițiat în 1694. E destul, cred, să mai amintesc Encyclopédie ou Dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers  avându-i drept conceptori și editori pe d’Alembert și pe Diderot (1751), și Marele Dicționar Universal întocmit de Pierre Larousse, care acoperă tot secolul al XIX-lea, spre a ne da seama ce înseamnă, cu adevărat, o tradiție enciclopedică.

Dicționarul Limbii Române, dicționarul – tezaur al Academiei Române, a fost finalizat și publicat abia în 2010; el inventariază și definește peste 175.000 de cuvinte și variante, probând existența unei limbi bogate în registre și nuanțe. E important să subliniem că apare ca rezultat a unui efort lexicografic de peste 140 de ani, dacă ținem seamă că a fost început în 1869 de către August Treboniu Laurian și Ioan Massim („Școală Latinistă”), a fost resuscitat și modernizat de Sextil Pușcariu, tot ardelean, în 1906 și completat și încheiat abia în zilele noastre.

Să lărgim însă cadrul comparativ şi să ne gândim la studiul istoric şi lingvistic de zeci şi sute de ani al atâtor academii italieneşti sau la activitatea laborioasă a Societăţilor Savante (Learning Societies) din Franţa, din Anglia şi din America. Noi nu am definit, redefinit şi răsdefinit cuvintele româneşti, nu le-am analizat în toate contextele lor, nu le-am clasificat şi clasat suficient, nu le-am instrumentalizat astfel încât să poată servi cu precizie oricărui demers ştiinţific. Terminologia noastră din ştiinţele umane – deşi în cea mai mare parte împrumutată, de altfel – este încă uneori ezitantă. Limba Română este încă o limbă rebelă, nefixată deplin în zona ei abstractă. Absența unei perioade de clasicizare și a unui clasicism puternic se resimte și în acest plan.

E adevărat că, schimbând perspectiva, imprecizia noţională, instrumentalizarea insuficientă sunt compensate în alte planuri, în ordine poetică, în primul rând. Limba română e o limbă vie, imprevizibilă, care îşi păstrează încă, aşa cum dorea Bachelard pentru franceză, „puterea de onirism intern”. Există, în vocabularul ei, cuvinte „care încă visează”. De aici uşurinţa cu care, la noi, un autor dotat cu simţul limbii şi cu o bună intuiţie se poate instala în poezie. Şi, ca revers al medaliei, dificultatea de a conceptualiza şi de a construi, cu toată rigoarea, un discurs teoretic.

Această dificultate şi altele ar trebui să stimuleze, nu să descurajeze, încercările de a fixa – atât cât se poate – denotaţiile şi conotaţiile în sfera abstractă a vocabularului românesc, eforturile de a le încadra cultural şi de a le reface „istoria”. De ce, la o adică, să nu credem în posibilitatea unor autori români de a produce dicţionare fiabile, de ce să discredităm din start iniţiativa lor de a emula cu lucrări similare străine? E adevărat, bibliotecile locale sunt încă departe de înzestrarea celor occidentale, dar informaţia circulă, transferul ei a devenit curent şi ceea ce contează finalmente este capacitatea de selecţie, de sistematizare şi, nu în ultimul rând, de formulare.

Mai mult, e vorba de a implica în procesul definirii orizontul românesc: cum s-a constituit semantismul unui termen în cultura autohtonă şi cum s-au adoptat şi adaptat termeni noi, proveniţi din alte culturi. Apoi nu trebuie exclusă, ci, dimpotrivă, activată şi ilustrată ipoteza ca un termen sau altul să-şi sporească semnificaţia conotativă din confruntarea cu „istoria” lui românească sau din actualitatea lui specială (adică din nevoia actualizării sale) în context românesc.

Semnalând precaritatea instrumentelor de lucru în câmpul ştiinţelor umane de la noi şi pledând în favoarea dicţionarelor, încă puţine la număr, simt nevoia să atrag atenţia şi asupra importanţei acestora dincolo de graniţele unei discipline sau alteia. Am în vedere rolul pe care ele ar putea şi ar trebui să-l joace în închegarea unei comunităţi intelectuale autohtone.

Convenţiile terminologice pe care le propune un dicţionar şi validarea lor comunitară au, printre alte efecte dezirabile, şi pe acela de a evita confuziile rezultate din înţelegerea greşită a unor cuvinte, din indistincţia planurilor semantice sau din accepţii diferite, adoptate şi menţinute, câteodată, cu o tenacitate neatentă sau chiar inconştientă. Labilitatea terminologică este uneori atât de mare şi de recurentă, încât riscă să devină – în laxitatea (eufemistic vorbind) generală a societăţii noastre actuale – o stare naturală, firească.

De multe ori polemicile pornesc şi se prelungesc la noi din cauza unor incongruenţe pur lexicale. Cearta de cuvinte este apoi întreţinută şi înteţită de subiectivisme ireductibile ce vor să lase impresia unor probe de autoritate (trec peste escaladarea iresponsabilă, peste atacurile la persoană, peste insinuări şi jigniri.) Consultarea unui dicţionar reprezintă o şansă de a face economie de conflict, de conflict lipsit de idei, inutil, deseori stupid în înverşunarea lui. Un bun dicţionar poate contribui la o bună înţelegere – nu evitând conflictele, ci furnizând temeiuri pentru înţelegerea lor. Nu, nu vreau să spun că înmulţirea dicţionarelor va duce neapărat şi automat la dispariţia conflictelor, la polemici corecte şi la instaurarea unui climat de respect reciproc – cum deja se vor fi grăbit să mă îngâne ironic vânătorii de ridicol, specie atât de abundentă în peisajul autohton –, cred însă în rolul dicţionarelor ca factor de bună socializare şi de civilizare.

Vorbeam altă dată şi în altă parte despre nevoia – pe care eu unul o consideram şi o consider acută – de coeziune intelectuală şi deplângeam absenţa la noi a unei comunităţi intelectuale constituite ca atare. Am naivitatea să cred că dicţionarele, buna lor întocmire şi, desigur, consultarea lor atentă reprezintă o premisă, dacă nu o condiţie, pentru închegarea acestei coeziuni şi a acestei comunităţi. De altfel, intră aici în joc şi o componentă pragmatică (nu doar în sens lingvistic, ci al practicii sociale). Dicţionarele au importanţa lor în dobândirea unei competenţe comunicaţionale, fără a ignora nici etica comunicaţională pe care o  invocă Habermas. Despre etică este vorba – și, mai ales, despre bună credință…

Vorbind despre etică și bună credință, n-avem voie să trecem cu vederea un fenomen destul de îmbucurător și stimulator petrecut în ultimii ani. Este vorba despre ceea ce aș numi o adevărată resurecție taxonomică, un efort lexicografic și intelectual extraordinar, menit, probabil, să răzbune decenii întregi de pasivitate și indiferență.

Am în vedere cele șapte volume ale Dicționarului General al Literaturii Române, apărute între 2004-2009, sub egida Academiei Române și în coordonarea lui Eugen Simion. A urmat apoi un dicționar de Scriitori fundamentali în două volume (2012). O ediție revăzută și adăugită a DGLR este în curs, primele două volume (A-B și C) au apărut deja. Tot de numele lui Eugen Simion se leagă și colecția Opere fundamentale, dedicată celor mai importanți scriitori români în ediții critice cu studiu introductiv, note și variante, colecție a cărei ambiție este de a rivaliza din toate puncte de vedere cu faimoasa PLEIYADE de la editura Gallimard. Fondată în anul 2000, colecția a ajuns la aproape 200 de volume. Este o operă de restituție și de construcție culturală de o anvergură neegalată până acum.

N-aș dori să omit din această sumară listă de realizări majore titluri din alte domenii decât literatura. Mă mulțumesc să citez doar magistralul Dicționar de Microbiologie Generală și Biologie Celulară conceput de academicienii Gheorghe Zarnea și Octavian Popescu.

Aş dori, în continuare, să vă împărtăşesc câteva dintre reflecţiile pe care lucrul la acest dicţionar şi însăşi conceperea lui mi le-au prilejuit cu privire la condiţiile şi limitele unei astfel de activităţi. O activitate esenţialmente normativă – oricâte precauţii ne-am lua în conjunctura intelectuală actuală. Orice dicţionar se luptă cu dezordinea remanentă într-o limbă, dar și cu „sălbăticia” (doar aparent paradoxală!) a limbajelor specializate şi exclusiviste, cu haosul accentelor particulare, cu vacarmul aserţiunilor contradictorii. El încearcă să prindă şi să fixeze în cadrul său ceva ce este mereu în mişcare, să reducă devierile produse prin exercitarea unei autorităţi ilegitime, să atenueze fluctuaţia ce decurge din carenţa informaţiei. Fără dicţionare şi fără convenţionalismul pe care acestea îl cultivă, caracterul stihial al limbilor s-ar putea dezvolta periculos.

Ele urmăresc să precizeze sensurile cuvintelor, să controleze şi să dirijeze, pe cât posibil, circulaţia acestora – şi o fac împotriva dinamismului limbii înseşi, a fluctuaţiilor ei întâmplătoare, a proliferării necontrolate a sensurilor şi chiar a cuvintelor. Dicţionarele ne somează la ordine, instaurează şi întreţin ordinea în spaţiul lingvistic şi în sfera comunicaţională şi astfel contribuie la o ordine simbolică a lumii înseşi, reprezintă un factor de rezistenţă la entropia şi anomia prezente în această lume.

Orice efort de construcţie a unui dicţionar este confruntat cu decalajul între realitate şi acoperirea ei lingvistică şi obligat să-l problematizeze, adică să-şi recunoască limitele. Nu e vorba de arbitrariul semnului lingvistic pe care doar poezia – o anume poezie – încearcă să-l atenueze; e vorba, printre destule altele, de multitudinea de sensuri care adesea nu încap toate în cuvântul ce pretinde că le denumeşte sau, dimpotrivă, de cuvinte prea largi, adică vagi, pentru sensuri (prea) exacte. Decalajul acesta poate fi cu atât mai mare cu cât nu se descriu lucruri, obiecte, ci noţiuni. În acest plan noţional, cu cât un termen are o bază empirică mai restrânsă, cu atât semantismul lui virtual este în creştere.

Conştiinţa decalajului, ca şi aceea a importanţei contextului le aveau deja gânditorii Antichităţii. E destul să-l pomenim pe Platon care, în Phaedrus, îl pune pe Socrate să afirme următoarele: „Cuvintele nu pot fi mutate dintr-un loc într-altul şi să-şi păstreze înţelesul.”

Într-adevăr, nici un cuvânt şi nici un sens nu există singur: ele vin din alte cuvinte şi din alte sensuri şi generează, la rândul lor, alte cuvinte şi alte sensuri. Termenii pe  care-i definim şi cu care operăm într-un dicţionar s-au constituit prin negocieri complexe neştiute sau prin convenţii stabilite şi restabilite în timp. Cum am putea măsura adecvarea lor la realităţile pe care vor să le denumească? Asistăm, de fapt, la codificări, decodificări şi recodificări succesive, la parţializări şi integrări; participăm şi noi la aceste procese cu informaţiile şi opiniile propriii, inclusiv cu propriile prejudecăţi.

Un dicţionar este o operaţie eminamente livrescă. Orice dicţionar se face – cum se şi zice – din alte dicţionare şi din alte cărţi. (Cel de faţă nu mai puţin). În cea mai mare parte a lui, el se constituie ca un itinerar printre abstracţiuni, la distanţă de concretul literaturii, al artelor, al cercetării empirice, al vieții însăși. Totuşi, experienţa rezultată din contacte directe cu realităţile din teren nu poate lipsi, fiindcă de ea depinde modul în care interpretăm şi redefinim conceptele forjate de alţii, ca şi propria noastră şansă de a distinge fenomene încă nenumite sau neîncadrate într-un concept.

Ca spațiu lexicografic, dicționarul, inclusiv unul de terminologie culturală, produce – prin chiar decupajul pe care-l presupune – o dezistoricizare, o decontextualizare mai mult sau mai puțin radicale. (Însuși principiul alfabetic – dar și oricare altul – de organizare este unul puternic decontextualizant). Accepțiile unui termen/ concept înregistrate în diferite momente istorice și în diferite contexte problematice sunt izolate, separate și transportate într-un text autonom (articolul respectiv), angajat într-o reconstituire proprie a referințelor. Istoria nu lipsește însă din această întreprindere, ea este recuperată în alt mod, semantismul pur e depășit, decontextualizarea este urmată de o recontextualizare în alt plan.

Cu toate acestea, o tensiune rămâne între istorie și inițiativa inerent standardizantă a oricărui dicționar, între devenire și definiție, între fluctuație și ordine. Nu putem ignora problema autorității și nici pe aceea a caracterului prescriptiv al actului definițional. Suntem autorizați să conturăm o definiție sau alta și să limităm astfel un proces de evoluție și diferențiere care continuă și care, oricum, n-a putut fi surprins în toate aspectele sale de până acum, adică de până în momentul redactării articolelor noastre? Întrebare ce sună retoric din partea autorilor unui dicționar, dar ea, întrebarea, numește riscuri a căror conștiință nu le lipsește acestora. Evident, nici un dicționar nu are cum să dea sensurile unui termen ținând seama de toate contextele în care acesta a apărut; le poate reconstitui parțial, poate aproxima câteva dintre cele în circulație, nu poate (decât să încerce) să prevadă evoluția lor viitoare. Pragmatic vorbind, rostul definițiilor nu este acela de a inhiba gândirea, de a o descuraja să meargă mai departe, ci, dimpotrivă, de a o stimula, de a o incita.

Cu oricâte eforturi de aplicaţie şi de precizie, nici un dicţionar de acest tip nu poate evita – din cauza circuitului abstractizant în care este angajat – o turnură ficţională, cel puţin a unora dintre definiţiile sale. Căci ce înseamnă aceste codificări şi recodificări mereu reluate decât o ficţionalizare crescândă? Cum nu s-ar părea, anumite dicţionare sunt – parţial – şi opere de ficţiune, de ficţiune teoretică, în măsura în care un impuls ficţional este subiacent în orice act de abstractizare. De aici, probabil, pasiunea pentru dicţionare a unui Mallarmé şi ideea de a le atribui o funcţie creatoare; şi tot de aici reprezentarea lui Roland Barthes despre dicţionar ca „maşină de visat” („machine à rêver”).

Şi iată cum, de la normă, ordine şi, implicit, constrângeri, ajungem la creaţie şi visare, adică la o deplină şi neaşteptată libertate. Adevărul este că întocmirea unui dicţionar ar trebui să presupună nu doar o acţiune selectivă şi reductivă, ci şi una inauguratoare şi chiar anticipatoare: e vorba de a capta sensuri în stare născândă sau de a sesiza potenţialul profetic al unui anumit termen.

Cel puţin o precauţie se cere, totuşi, luată în această ordine de idei. Un dicţionar poate fi „o maşină de visat”, dar pentru cititorii, nu pentru autorii săi. Libertatea acestora din urmă este limitată de obiective şi obligaţii specifice. Pe de altă parte, intră în chiar specificul activităţii lor să-şi pună la contribuţie imaginaţia tocmai pentru a nu rata (pe cât posibil!) nici o accepţie a termenilor, nici un plan în care se desfac denotaţiile lor; şi tot de imaginaţie au nevoie pentru a nu-şi absolutiza propriul demers.

Efortul de sistematizare sfidează cu mai mult sau mai puțin succes o realitate terminologică și semantică bogată, diversă, complexă, dezordonată. Dincolo de slăbiciunile fiecărui autor în parte și de limitele informației și competențelor sale, câmpul deschis în fața noastră, nu este numai enorm, dar și în continuă mișcare, așadar de necuprins. „Fotografiile” noastre ( cu o istorie încorporată) (nu) pot servi (decât) ca jaloane în raport cu care diversitatea și dinamismul sensurilor se manifestă din plin.

Acestea fiind limitele subiective și obiective ale întreprinderii noastre, nu înseamnă că ea încurajează relativismul terminologic. „Să ajungi să ai conștiința relativității, deci a arbitrarului” – scrie Țvetan Todorov la începutul unei cărți înnoitoare și juste, Cucerirea Americi. Problema celuilalt, apărută și în românește. Nu sunt deloc de acord cu această echivalare făcută în trecere, conștiința relativității nu înseamnă – nu ar trebui să însemne – conștiința arbitrarietății. Arbitrarul nu este decât un fel de absolutism negativ; relativitatea presupune conștiința limitelor obiectivității noastre în ciuda unui efort de obiectivare depus și asumat. Este un mod de a refuza pretenția de adevăr absolut, dar nu și posibilitatea de cunoaștere, de aproximare cognitivă.  Oricâtă inocenţă – spre a nu spune chiar prezumţie – ar intra  în decizia de a face un dicţionar (de orice fel, general ori special), conştiinţa limitelor subiective şi obiective ale unei astfel de încercări nu poate lipsi autorului sau autorilor săi. Cu cât şi-au luat această sarcină mai în serios, cu atât simt mai bine ce lipseşte din întreprinderea lor.

N-aş putea, în aceste consideraţii preliminare, să nu mă refer la natura babelică a iniţiativei de a face un dicţionar. În planul fiecărui dicţionar se află – conştientizată sau nu – „implicaţia evocatoare” (Walter Benjamin) a altui plan, a coerenţei iniţiale, a limbii pure, originare. Orice dicţionar tinde, ideal vorbind, spre unitatea limbii antebabelice, adamice, „străbătută de lumina unei înţelegeri totale”, – cum scrie memorabil George Steiner. Şi, desigur, în chiar natura babelică a acestei întreprinderi este înscrisă şi promisiunea – spre a nu spune garanţia – eşecului.

Era mai mult decât previzibil ca Derrida, iniţiator al deconstructivismului, să invoce acest precedent fondator şi să-l folosească pro domo: „Construcţia Turnului Babel nu înfăţişează doar varietatea ireductibilă a limbilor, ea expune şi un lucru nedesăvârşit, imposibilitatea desăvârşirii, a totalizării, a îndestulării.”

Nu încape îndoială că, în raport cu idealitatea modelului originar, orice proiect ulterior, babelic, este sortit neterminării, iar ceea ce pare încheiat nu poate fi decât parţial şi provizoriu. Oricât de general sau de special şi-ar propune să fie, un dicţionar nu va putea cuprinde toţi termenii imaginabili, dezirabili şi nici toate sensurile acestora.

Ceea ce nu înseamnă câtuşi de puţin că efortul raţionalizator nu trebuie să continue. Şi el continuă, de altfel, cu succes. Lumea occidentală nu încetează să-şi reînnoiască şi înmulţească dicţionarele. Asistăm astfel la un paralelism – elocvent pentru diversitatea accentuată a epocii noastre – între acest efort ordonator, pe de o parte, şi efortul contrar, deconstructiv, pe de altă parte,  animat de un scepticism radical faţă de stabilitatea sensurilor şi chiar faţă de existenţa lor.

După ambiţia de conceptualizare cât mai riguroasă a lumii manifestată de structuralism, teoriile post-structuraliste s-au lansat într-o critică susţinută a conceptelor moştenite şi într-o revizuire a lor radicală, iar deconstructivismul într-o acţiune pe care nu ezit s-o numesc una de de-conceptualizare. Punându-şi toată inteligenţa şi astuţia analitică în invalidarea conceptelor existente şi în subminarea definiţiilor oricărui termen, deconstructiviştii atacă grav însăşi convenţionalitatea constitutivă limbajului. Ei nu refuză doar cuprinderea totalizantă, ci şi încercarea de fixare – fie şi prin convenţii provizorii – a unor sensuri. Fără să cădem în vreo iluzie de tip realist şi să considerăm că adevărul se poate materializa într-o definiţie, credem că un dicţionar e de neconceput fără convingerea că sensurile există şi pot fi verbalizate şi raţionalizate. Logocentrismul este aici inevitabil şi ni-l asumăm ca atare.

La fel, ne e greu (mie, şi presupun că şi celorlalţi coautori ai dicţionarului de faţă) să acceptăm – altfel decât, cel mult, ipotetic – că limbajul, cuvântul, termenul de definit preexistă realului pe care (nici nu mai) pretind că-l denumesc, că ele, limbajul, cuvintele creează realul şi nu invers. Realul nu e independent de limbaj, e adevărat – o ştiam şi înainte de ceea ce s-a numit „turnanta lingvistică” (The linguistic turn) – dar nici, cu atât mai puţin, limbajul nu e independent de real.

Teza deconstructivist-relativistă se opune teoriei „reprezentării” şi susţine că toate construcţiile lingvistice sunt auto-referenţiale, fără legătură cu vreo realitate din afara lor. Cum se vede, critica acerbă şi deseori eficientă la adresa unei referenţialităţi înţelese simplist, a limbajului, precum şi a iluziilor pozitiviste şi substanţialiste nu este atât de lucidă încât să realizeze propria cădere în iluzie, într-o iluzie de sens contrar, aceea a non-referenţialităţii oricărui tip de limbaj.

Desigur, determinismul realitate-limbaj nu este unul total, cauzalitatea nu e liniară; mai mult, textul, retorica însăşi influenţează realul şi, în genere, referinţa include şi discursul, cum remarcase deja Saussure însuşi. Discursivitatea impregnează realitatea, însă nu o precede. În ciuda subtilităţii observaţiilor şi afirmaţiilor lui Hayden White, nu se poate contesta orice fundament referenţial istoriei; la fel cum, în ciuda perspicacităţii lui Hillis Miller, nu se poate nega existenţa unor sensuri stabile, nu se poate submina şi anihila semnificaţia oricărui text. Discursul este una şi practicile comportamentale sociale sunt altceva: ele nu pot fi reduse la discurs, chiar dacă acesta e înţeles ca practică discursivă. Tratarea istoriei ca narativitate este, fără îndoială, o abordare fecundă – au teoretizat-o şi alţii înaintea lui White, e destul să ne gândim la Croce sau la G. Călinescu – dar reducţia istoriei la narativitate rămâne o pură speculaţie, altfel frumoasă și incitantă.

*

„Majoritatea noţiunilor, crede Pierre Bourdieu, reprezintă arme şi mize de luptă”. Observaţie subtilă şi parţial adevărată. Valabilă mai ales pentru noţiunile noi, în curs de fixare. În cazul majorităţii, însă, e vorba de arme care au mai servit şi altora, prin urmare li s-a mai tocit vârful, li s-a redus forţa de lovire şi a scăzut şi rezistenţa în faţa lor: mai devreme sau mai târziu, suportând sau nu o anamorfoză semantică, majoritatea noţiunilor au fost neutralizate şi acceptate (temporar, desigur).

Ce atitudine se cade să adopte cercetătorul atunci când scrie pentru un dicţionar? Neutralitate sau militantism? Prima opţiune ar fi cea a bunului simţ. Un dicţionar nu este un loc potrivit pentru pledoarii, nici pentru contestaţii; nici, cu atât mai puţin, pentru etalări subiectiviste şi temperamentale. Un dicţionar care îşi respectă condiţia trebuie să construiască un cadru de comprehensiune şi toleranţă, de impersonalitate şi obiectivitate (da, atât cât se poate şi în ciuda comodităţilor relativiste!). Ceea ce nu înseamnă renunţarea la punctul de vedere al cercetătorului, la propria lui interpretare – cu condiţia, desigur, a asumării lor ca atare şi a integrării acestora într-o istorie a constituirii şi devenirii termenului ales spre a fi definit. Această punere în perspectivă e menită să evite absolutizările de tot felul, de la „aerul de eternitate” pe care, în alt context, îl respinge acelaşi Pierre Bourdieu, până la privilegierea propriei opinii de către un cercetător sau altul.

Ce se întâmplă, însă, cu termenii mai recenţi, cât de recomandabilă şi, mai ales, cât de posibilă este neutralitatea în cazul lor? În primul rând, însăşi includerea lor în dicţionar presupune deja o alegere. Iar în tratarea lor, specializarea unui anumit autor – la rândul ei, rezultat al unor opţiuni personale – conotează şi colorează atitudinea acestuia. În plus, deseori, termenii înşişi – să ne gândim la unii dintre cei de sorginte post-structuralistă, de pildă – sunt încă nefixaţi, fluctuanţi, negociabili în continuare, aşa-zicând, mercuriali. Sensurile lor alunecă uşor de la un text la altul, al lui Derrida sau al lui Lacan – ca să cităm doar două nume – fără ca schimbările să fie menţionate întotdeauna, lăsându-se, nu o dată, doar bănuite. Chiar şi atunci când avem o definiţie cât de cât explicită şi menţinută de autori, nu e sigur că presiunea noilor contexte în care termenii respectivi sunt aruncaţi nu se exercită asupra sensurilor lor, modificându-le, nuanţându-le.

Orice dicţionar este, prin natura lui, static, însăşi operaţia de definire a unui termen are drept rezultat „îngheţarea” acestuia în varianta formulată în pagină. Dinamismul, fluctuaţia termenilor nu trebuie să ne împiedice să-i decupăm şi să-i definim cu accepţiile pe care le-am putut surprinde. Efortul celui care se angajează în definirea unui termen – şi, cu atât mai mult a unui concept – trebuie să fie acela de a da seama de toate sensurile acestuia în diverse planuri (logice) şi în diverse câmpuri (disciplinare). Şi trebuie să o facă într-un mod cât se poate de clar, de echilibrat şi de irefutabil. Pariu extrem de ambiţios, mai mult decât dificil, aproape imposibil. Căci, trecând peste deficienţele şi lacunele personale ale fiecărui autor în parte, ce definiţie şi ce propoziţie pot fi considerate azi necontroversabile?

Totuşi, exhaustivul şi definitivul (aşa cum sunt ele concepute în tipul de dicţionar propus) n-ar trebui să fie abandonate de către cei ce se încumetă să-l realizeze: chiar dacă, spre a-şi linişti conştiinţa critică, vor pune mental exhaustivul şi definitivul între ghilimelele autoironiei. La urma urmelor, de ce să faci un dicţionar dacă nu spre a îndepărta confuzii, spre a atenua labilitatea terminologică, spre a opri fluctuaţia sensurilor?

Orice definiţie distinge şi fixează sensuri. Orice dicţionar tranşează dispute, închide o discuţie sau alta într-un mod mai mult sau mai puţin reductiv. Aici e marea deosebire între un articol de dicţionar şi un eseu (ca să nu mai vorbim de lucrări mai întinse). E mai uşor să ocoleşti o problemă dificilă într-un articol oarecare decât într-unul de dicţionar, unde trebuie să spui lucrurilor pe nume. Esenţa (scuze!) unui dicţionar constă tocmai în încercarea de a spune lucrurilor pe nume, cu riscul asumat al reducției și, uneori, cu acela, nedorit, al simplificării. Dar, dacă reducţia este rezultatul  unui efort de concentrare şi nu al unei superficialităţi simplificatoare, faptul ne poate aduce, la un moment dat, în fața unor alegeri dificile, a unor dileme complicate, vertiginoase chiar.

Desigur, nu toți termenii unui dicționar prezintă o asemenea intricație identitară. Dar nu sunt deloc puțini aceia a căror identitate este una dinamică. Același termen poate avea – de la o epocă la alta – o semnificație diferită, uneori flagrant diferită. Perpetuarea denumirii ascunde adesea o tensiune sau chiar o ruptură semantică. Dincolo de semantismul punctual al unui termen sau altuia, este ilustrativă în această ordine de idei invocarea unui autor influent în momente istorice și culturale diferite. Cazul lui Nietzsche, printre alte cazuri asemenea, este de-a dreptul spectaculos: posteritatea sa are o compoziție ideologică net diferită în modernism, în avangardă și în postmodernism.

Ceea ce ne conduce la ipoteza că formarea noțiunilor este continuă. Procesul de constituire și de fixare a sensului/sensurilor este urmat și dublat de o mișcare destabilizatoare – extensivă sau, mai rar, restrictivă. Formarea sensului/sensurilor nu se încheie atâta timp cât termenul respectiv este în circulație; și chiar dacă dispare din actualitate, istoricii și lexicograficii pot oricând redeschide procesul.

Istoria unui termen – și, cu atât mai mult, cea a unui concept – este, nu o dată, istoria îndepărtării de sensul (sau de obiectul) inițial (dar suntem, oare, în măsură să stabilim, cu precizie și fermitate, acest obiect ori sens inițial?) În unele cazuri constatăm o restrângere, o îngustare a semnificației, o fixare asupra unui singur aspect, în alte cazuri, cele mai multe, o lărgire și o complexificare prin adăugarea de noi domenii de referință și arii de acoperire. Se produc relativ frecvent extensii de sens de la un domeniu la altul; nu o dată, această extensie este, la început, una metaforică pentru ca, în timp, accepția respectivă să devină proprie (știm că deconstructiviștii – și nu numai ei – au o problemă cu acest „sens propriu” de care noi – în condiția și în postura în care ne aflăm – nu ne putem dispensa).

Astăzi, chiar şi închiderea unui dicţionar nu mai poate fi concepută decât ca o „închidere ce se deschide”, cum ar spune Constantin Noica. Este greu, este aproape imposibil să mai acceptăm acum că (până şi) un dicţionar poate fi cu adevărat încheiat. Deşi am insistat asupra faptului că nu trebuie să renunţe la ambiţia – evident hiperbolică și iluzorie – a exhaustivului şi a definitivului, trebuie să admitem că e sortit să fie în continuare wächsständig, ameliorabil, perfectibil.

Mai întâi pentru că, în ciuda programului ambiţios, deficienţe de informare şi de imaginaţie, de mobilizare în primul rând, i-au marcat inevitabil contribuţia. Apoi pentru că niciun dicţionar nu va putea face faţă pe deplin ofertei contemporane continue a disciplinelor, subdisciplinelor ce se ramifică şi se reunesc într-una, afirmându-şi identitatea printr-o activitate de codificare şi de distincţie (sau chiar de invenţie) terminologică tenace, entuziastă, debordantă. Mult mai puternică, mai acută decât în anii ’60, ’70 este astăzi „angoasa infinitudinii”, despre care vorbea Barthes.

Dar, dincolo de o listă de termeni ce poate fi – şi chiar se cere – extinsă, dincolo de anumite definiţii care mai pot – şi chiar trebuie – să fie aprofundate, precizate, apare ceva mai important şi mai grav: dincolo de multitudinea termenilor şi de corectitudinea prezumată a definiţiilor, se deschide teritoriul a ceea ce nu poate fi conceput încă, a ceea ce depăşeşte momentan posibilităţile noastre imaginative şi expresive. „Das geht über alle Begriffe”, spune neamţul, e vorba despre ceva dincolo de orice concept. Şi mai poate fi vorba şi de ceva dincolo sau, mai exact, dincoace de orice cuvânt; de bănuiala unor conglomerate potenţiale neverbalizate încă, de intuirea unor conexiuni încă nestabilite, de presimţirea unei presiuni a nenumitului (încă).

Un bun dicţionar sfidează potenţialul semnificant al limbajului, autonomia lui semnificantă sau semnificanţa lui autonomă, rebelă, rezistentă la încercările de captare şi de fixare a sensurilor cuvintelor. Am spus semnificanţă şi nu semnificaţie, aceasta din urmă fiind particulară. Numesc semnificanţă capacitatea autonomă a limbajului de a semnifica, puterea lui activă, refractară faţa de reducţii, convenţii, stabilizări artificiale. În spatele oricărui articol de dicţionar ne rămâne să bănuim o rezervă semnificantă încă neexploatată.

 

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2018, pp. 2-10]