Anamaria Mihăilă – Poezia inumană. The stray beast față cu literatura

Poezia românească a ultimilor ani caută, tot mai mult, să schimbe resorturile limbajului și arhitectura imaginarului douămiismului de început. De cele mai multe ori discurs împotriva sensului, fragmentarism gratuit și paseism intențional, poezia „extrem” contemporană rămâne totuși tributară, într-o formă explicită sau nu, neoexpresionismului și/ sau biografismului, cu observația că, pierzând efectul de șoc al experimentului inițial, asumă lucid o ligă alternativă, deseori în construcție minoră. Cel mai recent volum al Olgăi Ștefan, Charles Dickens*, dă seama de o logică programatică a textelor, care cresc în intensitate pe măsură ce pun la bătaie misticismul anarhic, disfuncționalitățile semnificative, refacerea tensiunilor intime până la epuizare. E o poezie care disecă umanitatea și îi desființează agresiv iluziile – sexualitatea/ erotica, miturile alterității, divinitatea izbăvitoare, corporalitatea autosuficientă – un apocalips identitar, un sfârșit inevitabil al formelor relaționale.

Într-unul din textele de pe coperta a patra a volumului, Alex Ciorograr discută „necrosimbolismul” Olgăi Ștefan ca reacție „împotriva poeziei confesive de azi”. Or, dacă prima afirmație mi se pare, de departe, printre dintre cele mai reușite remarci ale criticii referitoare la (neo)neoexpresionismul poetei și la tonurilor joase cu care lucrează, a doua e greu de înțeles, atâta vreme cât întregul volum cuprinde tocmai confesiuni ale ratării, investigări insolite ale unei sensibilități în litigiu. Fără îndoială că modalitățile de discursivizare nu corespund biografismului confesiv, cu detalii domestice și mize superficiale (dacă asta se înțelege prin „poezia de azi”), ci ele reconstituie traumele unor voci afectate apropiate de lirica Ruxandrei Novac, a Oanei Cătălina Ninu sau a lui T.S. Khasis.

De altminteri, asumată ca discurs al unei „living creature removed from its original surroundings”, al unei figuri instabile, „mereu pregătite pentru nedreptate”, poezia reconstituie o intimitate autistă, ce refuză dialogul cu lumea, cu divinitatea, cu vecina de bloc, cu vânzătoarea, cu partenerul erotic, cât timp orice retorică nu e decât una constatativă, instabilă, inconsistentă: „port cu mine, ca un aparat inaudibil,/ trântirea isterică a unei uși// sunt cei mai săraci, cei singuri, cu inimile-boschetare/ în cutii de carton./ și oameni cărora le datorez adevărul. câțiva inchi,/ câțiva nicheli. o așchie. gestul rămas inexplicabil,/ după o nici așa de pregnantă prietenie/ […]/ și totuși, și totuși/ douăzeci de ani ți-ai bătut joc de tine,/ ai nădușit într-un parpalac kaki de la ajutoare,/ ți l-ai făcut o a doua piele, de vânătoare./ dar vine dragostea/ ca o femeie milostivă care strange și pune-n ordine/ sărăcia unui schit de monahi septuagenari/ și iată-te zâmbind, puma,/ piesă de rezistență într-un nesfârșit marş al rușinii/ sau al disperării […]/ acea nostalgie după călătorii amânate, după nimic/ nu e posibil, acea mișcare de satin murdar a/ umerilor prinși în resortul (nu mai puțin delicios)/ al umanității ratării,/ forma gurii care spune mereu nu-se-poate și-n sânge/ o matriță defectă, să ronțăie fusceii oricărei/ infame ierarhii”.

Cu o luciditate acerbă și o privire monstruoasă, care amplifică hăurile interioare și dezintegrează semnele firescului, ale ordinii și ale posibilului, Olga Ștefan resemantizează povestea unui Dumnezeu absent, aparent bolnav (ill), situat ironic nu mai departe de buletinele meteo sau de predicțiile vrăjitorești: „am rupt o bucată din afișul/ cu trupe obosite din ʻ93/ ca să scriu asta/ (cuvintele mele artizanale)/ și am primit un pliant/ iehovist/ numai vești bune/ din regatul/ lui dumnezeu/ cineva să ne testeze/ cu dozimetre/ loialitatea/ răceala aseptică/ a ereziei. Viața spoită/ din care nu te-ai mai trezit/ aș vrea să port negru cu tine, o soră/ de la jumătatea vieții, o nepoată cu vise mari,/ pe care le susții/ să te țin de mână,/ dantele și cașmir,/ sub vița din curțile/ candidate la praznice, catafalce și/ moșteniri./ să-ți spun cum și alții/ s-au întors de acolo/ asudați/ în autocare închiriate/ cu răni pe care va trebui să le-ngrijești toată viața/ și să nu mint”. Toată retorica afectată a salvării, mistificările forțat optimiste, adulațiile vieții de după moarte vin în contrapartidă în Charles Dickens – denunțarea ideosincraziilor, a fantasmagoriilor consumeriste sau a ideologiilor vandabile ce funcționează ca promisiuni ale unor prelungiri existențiale sunt rezultatul tăierilor în carne vie pe care le practică poeta.

Fără îndoială însă că poezii ca stillborn sau safe place revin în punctul de congruență al textelor – imposibilitatea unei diferențieri semnificative, angoasele la cald ale unui homeless conștient de falsitatea posibilităților de apartenență: „aici nu e my safe place: mișună invidia,/ frica și vina/ de tot ce n-am putut fi/ aici nu e my safe place: în cuibul pentru vegani/ am încercat să leg o prietenie/ cu o fată din gemeni, veselă și/ troubled, dar/ prietenia mea fără sevă/ și-a arătat chipul”. Un soi de ghid al prefacerilor interioare, poezia Olgăi Ștefan reface Marile Speranțe ale lui Dickens, cu instrumentarul anunțat în pasajul din deschiderea volumului – „I stole her heart away and put ice in its place”. Sondările realității cu luciditatea celui care nu mai are nimic de pierdut, singurătatea satisfăcătoare, introspecțiile gratuite, ironic-constatative constituie răspunsul unei autosuficiențe asumate. Olga Ștefan știe (ori pare că știe) că din amalgamul de imagini și din retorica stufoasă nu rămâne decât o asumare gravă a inumanului, a falsității, a lipsei de apartenență, o solitudine glacială care întețește distanțele și amplifică spaimele și reacțiile adverse.

________

*Olga Ștefan, Charles Dickens, Ed. frACTalia, București, 2017.

 

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2018, pp. 41-42]