Cornel Ban – Capitalism, refeudalizare și asistenții sociali ai noii boierimi

S-a scris despre inegalitate și evaziunea fiscală a oligarhiei globale până la greață. Ne mai încumetăm la încă o carte pe temă? În cazul lui Brooke Harrington merită. Pentru că oricâte milioane de pagini de Pikkety și Panama Papers citim, nu aflăm cine sunt lucrătorii cu banul cel greu și bine dosit de stat, neamuri, soț/nevastă, copii etc. și cine sunt cei care cer serviciile lor. Cine sunt, deci, gestionarii de bogăție (wealth managers) și cum arată munca lor de asistenți sociali ai oligarhiei?

Spre deosebire de bancheri sau manageri de fonduri de risc sau de pensii, oameni care trăiesc din reglajul fin cu riscuri tehnice, roboți de căutare de marje, și, în final, din multiplicarea banului investitorului capitalist, gestionarii de bogăție sunt o specie mult mai interesantă și mai medievală. Lucrătorii ăștia au certificări profesionale neconformiste, la marginea artei, care accentuează inteligența socio-emoțională și strategiile de seducție comercială în registre culturale multiple la fel de mult ca partea de drept internațional privat axat pe paradisuri fiscale. Căutând dosirea și conservarea bogăției acumulate, ei au mai multe în comun cu logofeții domnești decât cu goana după profit.

Pentru a intra în branșă trebuie sa fii un fel de consigliere pitoresc, competent, material de roman social, genul care știe cum să-l ia atât pe directorul de muzeu parizian elitist și encicloped, cât și pe majordomul financiar fără umor al premierului islandez sau pe vulgarul oligarh american care se joacă cu 24 de trusturi offshore din care donează pentru campania lui Barack sau Hillary. Trebuie să îți placă să te joci cu statele care caută banii pentru a-i impozita, survolând limita legii dar neieșind tehnic în afara ei (asta atrage automat excluderea din breaslă). Trebuie să riști, dar cu precizie tehnocrată, protejat de statele de drept. Și toată șmecheria asta cu ascunsul banilor reginei Angliei (căci da, na, și ea are asistenții ei sociali) e legală și practicată pe scară masivă de marea aristocrație transatlantică simandicoasă cu rafinamentele Rechstaat-ul.

Și cum ajungem de obicei la gestionari? Mai întâi trebuie să ai bani serioși și intenția de a nu investi banul, ci de a-l ține la scuteală într-o jurisdicție generoasă, care îți ia un procent modic, dar care asigură secretul procedurilor de încastrare. Prin bani serioși se înțeleg zeci de milioane de euro, evident. În momentul în care poți arăta contul acela de, sa zicem, 700 de milioane, bancherul sau managerul de fond de risc cu care lucrezi îți sugerează numele unor gestionari bine înfipți într-o suma de reședințe offshore și care au dosar competent la alba-neagra cu banii, creând gheme de conturi, trusturi și așa mai încolo, care fac imposibil de găsit numele deponentului. Întâlnirile cu gestionarii (că doar nu ești prost să lucrezi doar cu unul) sunt un fel de meat market, în care meseriașii în chestiune își pun iscusința la bătaie, după zeci de ore de cercetare a biografiei potențialului client. Nu e muncă de contabil plicticos. Trebuie să fi murat în cultura elitei unui anumit pachet de țări, în habitusurile diferitelor secțiuni ale elitei, să dramatizezi frica de rude hrăpărețe, să știi când să fii grobian și când să vorbești ca un istoric de artă în timp ce îi spui omului cum rupi miliardul în zeci de fragmente pentru a-l pune la murat. Mai un cont bine și legal dosit. Mai o pădure virgină în Transilvania sau Amazonia. Sau o stradă de locuințe de lux în Londra, cu impozit modic la metru pătrat. Sau 7-8 tablouri de canon cultural (marii maeștri europeni rămân cei mai populari). Normal că tablourile nu le duci efectiv în offshore, le înregistrezi doar sub un trust din Insula Cook, închiriindu-le între timp la un muzeu sau o companie de imobiliare de superlux care le atârna în sufragerie să maseze orgoliul cumpărătorului de pent-house de 120 de milioane.

De unde vin banii ăștia? Majoritatea curg din averile acumulate din anii 80 încoace și sunt în general bani moșteniți, nu banii antreprenorilor eroizați de propagandă și care, la rândul lor, tind să vină din top 0.01%, ca banul din trustul offshore la sursa de asistență socială adevărată în caz că ideea antreprenorială nu a mers. Sunt bani care pot fi mutați în acest fel pentru că începând cu anii 80, statele au dansat pe playlist-ul neoliberal și mai ales pe marele hit al relaxării fiscale care stimulează creșterea economică prin ațâțarea hormonilor capitaliști. În, sa zicem, 1972 așa ceva era greu. Țările aveau controale pe fluxurile de capital, din Anglia nu puteai scoate mai mult de 50 de lire pe zi când treceai granița.

Frumusețea cazului gestionarilor de bogăție ne spune multe despre sistemul capitalist actual. Mai întâi ne explică de ce, statistic vorbind, clasa capitalistă s-a cam zaharisit, riscând rate de investiție foarte mici după standardele istorice, obsedată mai mult de reproducerea bogăției pe 5-6 generații decât de fanteziile lui Schumpeter. Adică ne spune de ce avem stagnare seculară pe termen lung. În al doilea rând, scoate la suprafață transmogrificarea înspre neofeudalism a unei clase care nu poate trăi decât din privilegii apărate nu doar de stat, ci de un mozaic de forme de autoritate, tot așa ca în anul 1500. Căci cele 8 familii care în 2015 controlau mai multă bogăție decât jumătate din planetă există nu doar datorită unui sistem financiar care le multiplică plasamentele, cu promisiunea de asistență socială în caz de eșec – cum am văzut în 2008 – dar și grație acestui sistem de pus la păstrare a acestei bogății. Asta, da, luptă de clasă!

Evident că eroii acestei povești sunt de o mediocritate cehoviana. Doar o mână dintre ei au zis că poate ar trebui să își lase bogăția taxată pe bune. De genul lui Warren Buffet, care a propus să fie taxat cu câte un procent măcar, sunt prea puțini însă. Masa critică cere – și obține – relaxare fiscală și cererea lor e auzită de Macron, Trump și compania. O ciurdă de miliardari urmează exemplul superjmecherului Peter Thiel, acest Maradona al „planificării fiscale”, cumpărând pașapoarte de Noua Zeelandă, insule și bunkere de lux în locații bine ascunse în care cică se poate trăi ferit de frica apocalipsei socio-climatice. Oameni prevăzători, baronii din IT aruncă deja cu bani în ideea colonizării altor planete. Dar pentru genul acesta de chestii sociologia trebuie însoțită de romanul post-apocaliptic pentru a înțelege cât de cât ce se întâmplă.

_________

* Brooke Harrington, Capital without Borders, Harvard University Press, 2017

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2018, pp. 66-67]