Poeme de Teodor Borz, Ion Dumbravă, Kocsis Francisko, Soril Miavoe și Eugeniu Nistor

Teodor BORZ

Mă uit la cărţi

Mă uit la cărţi –

rănile mele cicatrizate.

Poate ele le-au provocat,

poate ele le-au cicatrizat.

Poate trebuia să fiu rănit

pentru relele pe care le-am făcut

şi trebuia să fiu vindecat

pentru binele pe care l-am dorit.

Mă uit la cărţi,

la biblioteca-nvechită

din care prietenii

mă strigă toţi.

Şi-atunci aprind o lumânare.

Nu ştiu

de-i pentru vii ori pentru morţi.

Noapte albă

A scrie e ca şi cum

ţi-ai duce sufletul la târg

pe tarabă.

Şi cumpărătorul care întinde mâna

găseşte numai ceaţa.

Un ghem de ceaţă din care

trebuie ceva să se nască.

Cumpărătorul renunţă.

Mai degrabă cumpără o oaie

ori o vacă bună de lapte.

Asta am spus-o numai aşa

ca să mă aflu-n treabă

căci nu-mi voi expune ceaţa

pe nici o tarabă.

Ori poate am făcut şi nu ştiu.

Poate tocmai de aceea scriu.

Tocmai am ajuns la târg.

E dimineaţă.

Doamne, ascultă-mă şi spune-mi

dacă asta se numeşte viaţă.

Întîlnire

Şi nimeni nu te-aşteaptă-n gară

ca să-ţi ureze bun venit.

poate că-i ceaţă, poate plouă,

ori poate nu ştiu c-ai sosit.

Poate n-ai dat un telefon,

sau poate că nu-i asta gara,

ori trebuia s-ajungi aici

de dimineaţă şi nu seara.

Ori poate că a fost eclipsă

de soare ori de lună, nu se ştie,

şi toţi au stat în observare,

iar gara a rămas pustie.

Poate nu trebuia să vii.

Chiar… Oare ce te-a apucat?

Numai ca să te afli-n treabă,

numai să spui că ai plecat

de-acasă. Însă ce prostie

să crezi că şinele ferate

sunt ale tale şi se opresc

acolo unde-ţi pare ţie

că o să te-ntâlneşti cu tine.

Te-aşteaptă-n gară cel pierdut

şi te-ntreabă, cine ştie…

Poate chiar ce nu ai fi vrut.

Iuda. Mărturisire

Sunt singurul care nu te-a trădat.

Ceilalţi n-au priceput nimic

din trupul tău care se frânge,

din sângele care se varsă.

Atunci am înţeles

şi am trăit

până-n altarul

străfundului meu, jertfa.

Te-am sărutat

(Nimeni pe Domnul meu

nu-l va arunca la câini,

nimeni nu-l va ucide cu pietre.)

El este cel

ce se va înălţa

în inima luminii

şi în inima mea.

Doamne,

toţi te-au trădat

şi de două mii de ani

eu sunt crucificat.

Homer

Sătul să fie orb

Homer

a tratat cu un medic vestit

de pe o insulă din Egeea

şi acesta

i-a redat lumina ochilor.

A început să vadă.

Nu l-a mai recunoscut nimeni.

L-au negat toţi.

Ei, da.

Avem nevoie de el orb,

aşa cum avem nevoie

de un Hristos răstignit.

Romanţă

Viteza, viteza, viteza

„Calcă totul în picioare”.

Viteza glonţului

viteza abisului…

Viteza luminii

de cca  300 de mii de Km pe secundă

trebuie depăşită.

Vitezele cuvântului şi gestului

trebuie depăşite.

Vitezele privirii şi grăbirii

trebuie depăşite.

Viteza de bombardament aerian

ca să te duci în adăpostul din pivniţă

(mai degrabă din tine nu din alţii)

adăpost adăpost adăpost.

Viteza gândului, ehei…

Asta, domnilor,

nu o mai puteţi controla deocamdată.

Viteza gândului se roteşte în sine

şi face din atunci, acum.

Viteza gândului îmi aparţine.

Trece un car cu boi pe drum.

Putere

Şenila tancului

e cea mai puternică.

Striveşte grâul

lăcrămioara

şi florile de păpădie.

Chiar şi pe tine.

(Desigur, vor veni ei,

Roboţii,

şi vor fi mai puternici

decât şenila tancului.)

Iar tu, naivule,

scrii versuri.

Şi încă despre ei.

După…

După al treilea război mondial

a urmat

cel cu arcul şi săgeata.

Nu zic…

Se mai putea zări

câte un individ

pe fostele plaiuri

ori ieşind

din fostele peşteri.

Erau fericiţi.

Urmaşii roboţilor

erau fericiţi.

Au început să deseneze.

Chiar să scrie.

Au găsit chiar şi

un batrân rapsod căruia

i-au scos ochii.

Şi el a cântat

despre fericitele zile

şi despre

mările de sânge.

 

Stea

Îţi voi rămâne ca o stea pe cer,

pe cerul ce împreună l-am visat.

Îmi vei rămâne ca o stea pe cer,

pe cerul ce-mpreună l-am trădat.

Tu, pentru că aveai pantofii verzi,

eu, pentru că n-aveam umbrelă

şi, pupăză peste colac,

corăbioara n-avea velă.

Şi penru că pe scenă eram noi,

şi pentru că sufletul adormise

tocmai atunci când trebuia

să ne şoptească nişte vise.

Iar publicul, doar fete şi băieţi

ce nu doreau decât să se-mpreune,

nici măcar nu se mai uitau

la două arătări fără de nume.

La mine, care-ţi mângâiam obrazul,

la tine, ochi stropiţi de lună –

şi chiar aşa… ce căutam noi doi,

două arătări umile şi de humă.

 ***

  

Ion DUMBRAVĂ

Chiar şi-ntr-o zi

Chiar şi-ntr-o zi fără soare şi fără prieteni

poţi vedea uneori ceva care

să îţi atragă atenţia (o femeie frumoasă,

un chip care îţi lasă pentru o clipă senzaţia

că l-ai mai văzut undeva) chiar şi-ntr-un tîrg

de provincie îţi poate sări

în faţă din umbra unei priviri,

de după un surîs, întîmplarea

în vreme ce îţi continui drumul

(piesă vie în mecanismul în funcţiune

al străzii) străin printre străine figuri,

mereu altele fără să ştie că sînt

parte din această întîmplătoare descriere.

Ca atunci

O urmăreşte uneori cum îşi piaptănă

în faţa oglinzii părul. Cum îşi alege

cu grijă rochiile ca atunci

cînd o întîlnea la confluenţa

dintre suflet şi trup.

O, eternele artificii

pentru un plus de

splendoare-n ademenire.

Îi urmăreşte fiecare mişcare

în vreme ce îi place să creadă

că încă îi aparţine. În vreme ce ea

alege un ruj de culoarea amurgului

cu un soare atîrnînd de cer

ca şi cum n-ar mai vrea să apună.

Poem

Trupul ei, rochiile

ei vaporoase,

învolburări în

nopţi furtunoase.

Rochia ei de tînăr

văratec trup

lăsată la picioare

să cadă,

rochii pe care

doar privirea ta

poate acum,

căzînd, să le vadă.

 

Nopţi după nopţi

Cu ce te-ai putea alege la capătul

unei nopţi cu imagini

şi personaje-n mişcare,

cu un spaţiu, un timp

care seamănă cu al tău.

Ce ai putea înţelege

din risipa fragmentelor

de scenariu nocturn

în confuzia dintre

vis şi realitate.

Ce ai putea să faci

cu o noapte deghizată în zi,

cu întîmplările-n care

nimeni nu moare

şi nimeni nu trăieşte cu-adevărat.

Amieze fierbinţi

Firul de iarbă îmi spune pe nume,

floarea de crin

mi se adresează

cu tu.

Norii îi îndemn

ca să plece,

departelui îi spun:

încă nu.

Umbra creşte din mine, umbre

lungi descresc şi dispar

în cumpăna zilei cînd clipa

e calul de dar.

Luminii mă închin. Cerului

îi spun Maiestate,

a treceri şi a amieze târzii

bate clopotul în cetate.

Acum

Liber la înnoptare. Se umplu

cu lună paharele,

clipiri de stea. Memoria

îşi deschide sertarele.

Timp întors în cîndva,

imagini de altădată

peste cele de azi.

Realitatea din aerul

pe care îl respiri, din

veacul prin care treci.

Noapte cu stelele

stinse de zorii

cu miros de fum,

semne şi urme,

mărturii ale clipei de-acum.

 

Album tăinuit

Memoria: albumul secret

cu vii şi morţi la un loc,

cu trupul ei de zeiţă

şi părul de foc.

Cu nopţile bete

de exotic parfum

cu trupul ei tînăr

şi părul de fum,

cu fata cu plete

de raze solare

şi ochi cu adîncuri

de mări şi chemare.

Memoria: album tăinuit

cu imagini color

în care tăcerile strîng,

umbrele trecerii dor.

Tristeţi de ocazie

Tristeţe de cîine lătrînd

la lună. Ceaţă pe care

nici zeii nu se încumetă

să o adune, să o arunce

undeva-n hău.

În valea fiinţei

plouă de ieri.

Tristeţe de cîine ud,

oraş cu oameni grăbind

în toate direcţiile

ca gîndacii de bucătărie

surprinşi de lumină.

Plecări şi departe,

zvon de-ntomnări.

Tristeţe de cîine

şchiop. De poeme

îmbătrînite de aşteptare

pe un raft prăfuit

de librărie de cartier.

Vremuiri

Ninsoare grăbită prin ieri. Cer

lăcrimos azi.

Nici întunerec şi nici lumină,

nici soare, nici lună plină.

Dă vîntul cu oiştea-n clepsidra

vremii ca orbul în gard.

Nesiguranţă. Zonă gri

între noapte şi zi.

Fereastră plînsă de ploaie lacul,

dor de mare barca uitată la mal.

Întrebări

Dintre atîtea trăiri

din nopţile tale

cît e cer fără stele

cîte urme pe cale.

Cîte sînt ale noastre,

cîte fără stăpîn,

cîte-s pierdute

şi cîte rămîn.

Cîte-s seninuri,

cît nor pe frunţi,

cîte sînt ape,

cîte sînt punţi.

Din atîtea tîrziuri

din nopţile mele

cîte-s spuză de rouă,

cîte pulberi de stele.

 

***

 

KOCSIS Francisko

Despre învierea lui Lazăr

să nu credeţi că-i mai uşor să învii decât să te naşti,

e al naibii de greu, întrebaţi-l pe Lazăr

cum e când îţi revine durerea în oase, carne, suflet,

cum e să te auzi strigat din somnul cel mai profund

cu poruncă fără putinţă de nesocotit,

cum e să retrăieşti o moarte de care

însuşi cel ce te trezeşte se va teme prin cuvintele

cu care imploră să se depărteze paharul de la el,

înviere la vârsta care nu-ţi dublează viaţa,

bucuria, iubirea, speranţa, împlinirea,

ci numai moartea,

însă nu teama e importantă,

nu neputinţa de a te opune nefirescului, fie şi divin,

e mult mai greu de îndurat resemnarea

că nici a doua viaţă

nu va diferi de prima în vreun fel

Ca o iluminare…

ca o iluminare subită,

ca o favoare râvnită,

poemul poţi să-l scrii

dintr-odată,

dar e posibil

să nu înţelegi niciodată

nici impulsul din faţă,

nici consecinţa din urmă,

dar nu contează,

dacă te simţi ca scăpat

de la ocnă,

ca ieşit din crisalidă

Cactus

un cactus între trandafiri,

convins că se înrudesc

după spini

Altă rugă

dă-mi, Doamne,

o singură şi imensă bucurie,

certitudinea că lumea e altfel,

eu am înţeles-o greşit,

dă-mi calmul celui

ce s-a deşteptat din coşmar

şi văzul lui s-a limpezit

ca un cristal,

astâmpără năprasnica

mea foame de piton

cu sensuri care lipsind

m-au îngrozit,

şi negreşit întregeşte-mi

râvnita bucurie

cu un semn că înţelegi

prin ce ne-am greşit

Amurg senin

E un amurg de toamnă, e senin

până-n zare ca-n poezia lui Esenin

şi-mi pare că bruna pădure tace

ca lupul ascuns înainte s-atace,

tac frunzarele brusc îmbolnăvite

de toate felurile de hepatite,

şi s-au pitit toate popoarele mici

de insecte, de gâze şi de furnici –,

fantomatic spintecător vegetal,

brumar şi-ascute cuţitul letal

Cimitire

prea multe cimitire

zac îngropate-n amintire,

şi mult prea multe porţi

au închis repetatele morţi;

n-are nimeni vreo vină

că preajma-i tot mai străină,

nimeni de dat socoteală

pentru surda osteneală

de-a îngropa în minte

lumile de dinainte

Crochiu

acolo unde cuvintele tac,

te poţi aştepta să auzi,

brusc şi năucitor, ţipătul

Exerciţiu

de parcă pe orga pământului

cineva ar călca trecând uşor pe clape,

se aude clipocind susurul de ape;

şi ce se-aude dincolo de maluri îngânând

nu-i zarvă, ci mersul frunzelor pe câmp

la plimbare cu un pui de vânt;

şi de parcă ar bate într-o tobă spartă

un spiriduş rătăcit în noapte,

se aude-n livadă cum pică fructele coapte;

încet-încet, dispare starea de larmă –

ceea ce simt nu-i doar linişte şi somn,

nu-i adormire, e exerciţiu de karmă

Îngerul păzitor

pentru mine eşti parte din destin,

cu zile când eşti festin

şi altele când otravă,

primele trec repede

celelalte n-au nici o grabă,

sau cel puţin aşa resimt

de când atât de des presimt

ce-mi aduce cu multă corvoadă

din neluminat viitor

bătrâna mea iscoadă,

trăiesc ca într-un mojar

şi mă pun singur pe jar,

căci fără măcar să ne ferim

imaginăm fără contenire

dezastre în care pierim

Moarte la Paris

când soarele lungea cu spor umbrele asfinţitului,

un bărbat impecabil îmbrăcat a ieşit din casă

şi a pornit fără grabă spre una dintre terasele cu umbrele

de pe malul celebrului fluviu,

a stat singur la o masă de răchită cu sticlă maronie

şi şerveţele de culoarea argilei însorite,

a băut cu sorbituri mici o cafea cu caimac cu mărgele

şi cu vădită plăcere a fumat până la filtru o ţigară,

şi-a scos apoi portmoneul şi a împins sub scrumieră

colţul unei bancnote cu valoare mult prea mare, după care

a prins între unghii colţul unei fotografii

şi a tras-o afară doar pe jumătate, doar cât să se vadă

surâsul de demult, îngerul de pe faţă,

apoi s-a ridicat şi a pornit cu aceiaşi paşi somnambulici

spre podul încă neluminat, dar profilat masiv

peste apa moale, fără glas; de pe podul înalt,

a aruncat portmoneul cu fotografia femeii iubite

în apa tulbure împreună cu tot cu sacoul

cu care era îmbrăcat –

nimeni nu ştia cine-i şi de unde era,

la Paris erau destui descreieraţi din ăştia,

îndrăgostiţi, artişti, vagabonzi, faliţi sau hoţi –

cine să-şi bată capul să-i afle neamul, numele,

motivele care l-au împins de pe pod,

şi nici pentru Sena nu contează, la fel îi îneacă pe toţi

O mare bucurie

m-am spălat ca un franciscan

în faţa Domnului şi am iubit-o ca un disperat,

mă străduiesc să nu plâng

în fiecare zi pentru ce nu s-a mai repetat;

nu fac reproşuri şi nici nu mă rog

să revină momentul tot mai îndepărtat,

nu implor şi nu mă zbat să recapăt

prin diabolice urzeli ce nu mi s-a lăsat;

n-am fost şi nu sunt speriat,

nu cer socoteală şi nu judec sublimul,

mă bucur doar pentru felul

în care nelumesc m-a covârşit destinul

 

***

 

Soril  MIAVOE

Altădată timpul

Altădată timpul meu părea de piatră,

n-aș fi putut crede că se va fărâma vreodată.

Puteam clădi imperii pe el, babiloane, piramide,

grădini suspendate, coloși și alte minuni chiar mai grele

care nu s-ar fi putut niciodată transforma în – cum se zice-n popor –

oale și ulcele.

Altădată timpul se diviza în zile, ore și minute doar

pentru a ști eu când să merg undeva,

să nu pierd o întâlnire, de exemplu, sau altceva.

De margini nici vorbă să poată avea

decât doar în mintea bolnavă a unora.

Structură casantă sub nici un chip,

sau că e făcut din nisip mărunt, din nisip…

Credeam că e undeva departe inima lui,

că e puternică și fierbinte,

dincolo de ceruri, de furtunile cosmice,

nici într-un caz că lucrează de zor

sub frumoasele mele veșminte…

Mărturisire

 

Nu de moarte mi-e frică

ci de murire

de încetineala cu care rămâne clepsidra ce sunt

fără fire.

Nu de glonțul înghețat al uitării

ci de procesul dureros al destrămării

O, athene noctua, athene noctua,

rogu-mă smerit ghearelor tale sfâșietoare

să mă lase măcar să îngân, să mă cânt.

Ce zici, lăsa-mă-vor oare?

Zaț

 

…Pe partea inimii mele, neluminată,

unde zac iubirile de altădată,

pietrificate, arse, ’ntunecate,

printre răspunsuri nemaicăutate,

priviri rapide, sticle fulgerate,

pui de șopârle verzi, nevinovate,

cafele la ibric, caimac, dreptate,

la Tîrgu Mureș,

numai sub Cetate,

printre octombrii și castane coapte

Cum să nu

M-afund în bătrânețe ca-n ocean,

lumina-i tot mai mică și mai rară,

parc-aș avea și, totuși, parcă n-am

auz pentru semnalele de-afară…

Văd umbre moi, prelungi, care se scurg

– parcă-s de oameni, sau poate de fiară –

iar ochii mei acoperiți de-amurg

se cațără spre ziua de-afară

Tulpini de smoală sau de acaju

se unduiesc în sus, apoi coboară

de parcă ar vrea să-mi spună: cum să nu,

te vom primi, e mult prea frig afară…

Fragilitate

Permiteţi-mi să cred că dorm,

că vă visez, că nu sunteţi

decât coşmarul unei vieţi

pe care am trăit-o-n somn.

Permiteţi-mi vă rog să sper

că doar din pleoape-ar trebui

să mişc spre-a mi se face zi

şi a topi cuibul de fier

din arborele planetar

aş luneca fragil şi lent,

neauzit şi transparent

ca lumea să înceapă iar.

 

Carul

Din tot ce am, nimic nu-ncape-n şubler,

la tot ce dau, nimic în schimb nu cer.

E-un car cu pleavă soarele pe cer

iar țepii lui mi-alunecă sub guler.

Nimic din ce primesc nu-mi aparţine,

nici naşterea, nici viaţa, nici norocul.

De sete-n jurul meu se crapă locul

dar carul trece, trece peste mine

Şi nu am bici pentr-un astfel de mers,

nici furcă pentru-aşa încărcătură.

Cel de la cârma carului mă fură

și mă aruncă, gol, în univers.

Năluciri

Mi s-a părut că în suflet,

acolo, departe,

aud  un tropot, sau poate chiar o descălecare.

Mă întrebam cum dumnezeu se poate întâmpla așa ceva

între trestii uscate în apa care

sună ca piatra lovită

de razele lunii ucigătoare

A trecut repede însă, a fost desigur doar o părere,

poate era chiar viața mea

sau poate doar o căruță încărcată cu mere.

 

Sfoara sângelui

Cum poţi să-mi spui că eşti plecată

când palma ochiului te simte

cu gura plină de cuvinte

și de tăcere disperată?

Cum poţi să-mi spui că nu ai ochii

aici unde mă doare fruntea

când traversez norii cu luntrea

sub stele verzi de acre zodii

Pe sfoara sângelui voi trece

oricât ar fi hăul de lat,

oricât de-adânc şi de-ngheţat,

oricât privirea ta de rece.

Pe sfoara sângelui voi trece

până pe malul celălalt

Sărătură

Trăiam într-o lume uscată,

întunericul era deplin.

Nu erau cărări pe acolo,

ci doar urme mereu proaspete

de venin.

Sărat era aerul, ca marea, deplin

ascuns de traversele calde, sub șine.

Cea care mereu strălucea

era doar urma privirilor mele pe tine.

Reportaj

 

Aiud nu e un oraș,

Aiud e o gară fără localitate

în care se oprește istoria

din când în când să se alimenteze

de pe una din liniile sale moarte.

Aiud nu e un oraș,

Aiudul e o cetate

în care și piatra din care-i făcută

știe nenumărate cântări  despre moarte.

Aiud nu e un oraș, credeți-mă,

Aiud e o catedrală cu geamurile sparte

prin care iese timid câte-un înger flămând

să facă rost de puțină dreptate.

Stau în Aiud ca flacăra-n chibrit,

nu-mi vede nimeni rana de pe coate.

Un tremur vag mă-mpinge spre catran:

dar mă trezesc. Și știu că nu se poate.

Depoziție

Se-ntâmplă uneori să mă ridic

necontrolat, hilar ca un suspin

din pieptul dansatoarei din buric

aflată în cătarea vreunui pușcaș marin.

Se-ntâmplă uneori s-amestec ere

ca soiuri de cartofi livrați la sac

și din dosare și chitanțiere

o altă eră groaznică să fac.

Se-ntâmplă uneori, deși arare,

să nu mai vreau nici măcar ce să știu

din toată vânzoleala asta care

curge prin lume ca argintul viu.

Lecția de geografie

 

Dateșul nu e un sat,

Dateșul e un covor țesut dintr-un număr de case,

unele acoperite cu țigle,

altele cu fir împletit din mătase.

Unele sunt făcute din lână,

altele din cânepă dură,

asta se vede numai dacă te uiți

foarte bine pe cusătură.

Pe fața covorului vedem modele frumoase,

pe spate, bine ascunse, vedem nodurile

făcute din sânge, din carne și oase.

Vedem flăcăi în cioareci puși sub scut

ce încă mai privesc de sub răzoare

de parc-ar vrea să-ntrebe: cine-i oare

frumoasa din războiul de țesut.

Dateșul nu e un sat,

e un covoraș împletit din flori și tăciune

pe care însuși Mântuitorul a îngenuncheat

să spună pentru toți o rugăciune.

Raport

 

Cozi de topor fac șir la ambasade,

guvernul stă baricadat în pâini,

după covrigi merg cozile de câini

să-mpartă găuri lumii cumsecade.

Păstaia parlamentului e full

de boabe care nu mai germinează,

e stearpă stirpea soiului și nul

pământul moale ce-o alimentează.

Ninsori de câlți lala pe sindicate

și tra-lala lala, încât de miri

ce foarfecă umbla-va-n trandafiri

să-i curețe de spini și ramuri moarte.

Intră în țară porci radioactivi,

nebunii liberi ne împing sub roți,

zi după zi trec anii costelivi

și-ngenunchezi. Și simți că nu mai poți.

 

Musafirii

gepizii pecenegii ostrogoții

ne-au intrat noaptea în sânge

ca hoții

iar în cuibarele fierbinți și moi

ei au depus peste semințe vechi

altele noi

și-au eclozat

și-am venit noi

Acuma cine crezi că vin

la degustări de miere și venin

la sânge de eroi și pui de lei

noi, adormiții, sau doar ei

morții cu vii, viii cu morții

gepizii pecenegii ostrogoții

 

*** 

 

Eugeniu NISTOR

Dacă nu ai fi

 

Dacă nu ai fi,

atunci nici aerul din preajma ta

nu ar fi respirat,

nici drumurile-acestea

nu ar fi umblate,

nici gândurile

nu ar fi gândite,

nici cărţile nu ar fi citite,

nici visurile

nu ar fi visate,

nici poemele tale nu ar fi scrise –

nimic din toate acestea

nu ar mai conta

şi nu ar mai amprenta

nici un fel de destin,

nici măcar un contur efemer,

oricât de şters ar fi el,

în marea şi întinsa

gelatină a existenţei.

Ieri-azi-mâine

Ca printr-o apă translucidă

alunecăm cu uimire

căutând o noimă

mişcărilor noastre –

zbateri adesea haotice

din care se încheagă

– sau nu se încheagă,

ci, dimpotrivă, dispar –

forme şi contururi

din (în) mai nimic,

doar timpul lucrează continuu

ordonând sau erodând contururile,

uneori ştergându-le

până la dispariţia lor,

până la topirea lor completă.

Dar în această enormă

sursă de forme totul este

atât de efemer,

că timpurile înseşi

par să se suprapună

şi să sembine astfel încât

la o reprivire a lucrurilor

constaţi cu mirare că

vremelnicele ieri-azi-mâine

nu există la modul distinct

ci doar ca un continuum

schimbăcios şi prelung.

De multă vreme

De multă vreme,

de prea multă vreme

port aceste poeme în mine,

vegetând în substanţa

formei lor trecătoare

în care mi se transpune sufletul…

Dar acum o voce şoptită,

cu o ne-mai-cunoscută ardoare,

mă îndeamnă să le cuprind

în flăcări jucăuşe, ornate liric…

Şi-apoi o altă voce lăuntrică

o contrează pe cea dintâi:

– Mai bine stai şi aşteaptă,

la ce bun şi cui folosesc

confesiunile tale neghioabe?

Mai bine-ar fi, poate,

să le ţii la dospit,

să nu răbufneşti încă,

să le limpezeşti şi mai mult,

să le surprinzi

chiar în starea de graţie,

în nuanţele lor inefabile, străvezii,

în toată adâncimea şi discreţia lor…

 

O năzărire ciudată

O năzărire ciudată mi se-arată uneori:

e vorba de dealul acela rotund,

ca o ciupercă cu piciorul tăiat,

cu iarba lui săracă

clătinându-se-n vânt,

mereu în blândă unduire solară…

Este dealul părinţilor

şi al strămoşilor mei,

stăruind între reverii şi uitare…

Ca o durere nestinsă

e dealul acela,

ca o obsesie grea,

ca un gând chinuit,

ca o imagine clară

ce se scufundă încet

într-o lacrimă tulbure…

Refuz să scriu

Refuz să scriu

despre lucruri banale,

despre întâmplări casnice

şi fapte al căror curs

sunt incompatibile

cu ceea ce cred eu

că ar fi cercul poetic.

Refuz să scriu texte în care

cuvântul este schimonosit,

golit de sens şi de orice fior…

Deşi accept nonconformismul

şi inteligenţa poetică

frumos măiestrită –

refuz să scriu texte

în nuanţe literare îndoielnice,

refuz să accept non-poezia!

Aceste case

Aceste case cu streşini şubrezite

şi cu pereţi erodaţi de tăceri,

văzute acum ca un loc al pierzaniei,

ne vorbesc despre umblete,

despre mişcări, vieţi

şi zâmbete de oameni

cât se poate de vii,

despre combustia acelor trăiri,

unice în felul lor, fiecare,

ne vorbesc despre ceea ce-nseamnă

speranţele spulberate definitiv

şi despre nestăvilita lor

cădere-n uitare…

N-am cunoscut o durere mai mare

N-am cunoscut o durere mai mare

ca atunci când ea a dorit

să mai vadă o dată lumina:

spunea că vrea să-i mai simtă,

pentru ultima oară,

cernerea blândă pe faţă…

Totul s-a petrecut în parcul acela

din faţa spitalului,

oarecum retras de la drum,

dotat cu două bănci din lemn netezit,

iar în preajmă

cu cei câţiva mesteceni stingheri…

Au fost apoi zile şi nopţi de nesomn,

când nisipul zgrunţuros al durerii

şi-a făcut în sufletul meu albie –

de părea că se-nnegurează

şi se-nchide cu totul

chiar şi ochiul searbăd al lumii!

 

 

Şoapte

Adio, cer al cântecului, când

lumina curgea blândă pe pământ!…

Adio, pleoapă arsă de uimiri –

lumina ta-i acum în amintiri!

Adio, cârciumi, baluri şi festine –

lumina stinsă-n veci nu mai revine!

Adio,-i spun cuvântului senin,

sub steaua grea, tăcut şi peregrin…

Uneori, lucrurile…

Am descoperit cu surprindere

că, uneori, lucrurile

pot fi definite mai bine

prin ceea ce nu sunt ele,

decât prin ceea ce sunt.

Această situaţie paradoxală

presupune, de asemeni,

că oamenii ar putea fi

mai degrabă cunoscuţi

prin ceea ce nu fac

decât prin lucrătura

consistentă-inconsistentă

a faptelor lor.

Despre viaţă şi despre moarte

Dacă vorbim despre viaţă

şi despre moarte,

atunci vorbim despre generare

şi despre distrugere,

în ton, oarecum,

cu termenii Stagiritului.

Şi, cu toate că ni se pare că

atingem unele aspecte ale problemei,

fondul ei adânc continuă să stăruie

în apele ceţoase ale necunoscutului,

astfel încât certitudinea

cunoaşterii noastre

o reprezintă doar existenţa

celor două marcaje:

punctul origo şi punctul omega,

între care ne amăgim singuri

cu inconsistenţa

şi efemeritatea iluziei…

Adevăr şi minciună

Despre adevăr şi minciună

sau despre aşa-zisele

valori pozitive şi negative,

avem doar păreri,

căci nimic din

algebra acestei vieţi

nu este certă,

lucrurile şi oamenii

scăldându-se mereu

în oceanul relativităţii lor!

Şi totuşi un adevăr

rămâne pururi valid:

din clipa de graţie

a naşterii tale,

trebuie să încerci

să înţelegi că

(nu se ştie de ce şi cum)

trebuie să şi mori!

 

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2018, pp. 75-84]