Rita Chirian – Moartea în vremea literaturii române

Fără doar și poate că n-a fost prea prietenoasă cultura noastră cu scriitorii. La drept vorbind, n-a fost ea foarte prietenoasă nici cu alte domenii ale cunoașterii și ale exprimării artistice. Dar, cum scriitorii cu cuvintele se îndeletnicesc, există mai multe mărturii ale „amărâtelor și veselelor vieți” de scriitori decât – să spunem – ale celor de ingineri. Viețile ca viețile, dar moartea lor a fost mult mai ades ignorată. Dintr-o mare poftă de eufemizare, parcă pentru a mângâia și pentru a ține departe de brutalități, biografiile, monografiile, istoriile literare își scurtează necrologurile și păstrează sub tăcere și păcatele, și vina, și toată oboseala, și slăbiciunea, și toate relele ce sunt într-acel mod fatal despre care vorbea poetul c-ar fi legate de mâna de pământ care, vrem-nu vrem, este scriitorul. De la înălțimea catedrei, de pildă, anii nașterii și al morții unui scriitor nu sunt altceva decât funcție de încadrare în epocă ori curent. Tot judecând cartea, iar nu persoana, aproape că uităm că în spatele operei literare e un om în carne și oase. Mai mult oase. Iar despre asta vine să dea seamă CMSR-ul lui Aurel Sasu*, dicționarul funebru apărut la Casa Cărții de Știință (2017).

La capătul cărții, nu-ți mai rămâne speranță. În linii mari, în literatura română biografiile sunt elipsoidale: scriitorul stârnește rumoare, efuziune, este o speranță teribilă, reunește cele mai înalte aspirații ale literaturii, este un prodigiu etc., după care, inexplicabil aproape, dispare înapoia unor perdele de fum, este uitat, nu i se mai publică nimic – este momentul în care se întrețes și ceva intrigi politice –, se zbate într-o cruntă sărăcie, se îmbolnăvește, înnebunește, primește chiar înainte de moarte un premiu substanțial, care evident nu-i mai folosește la nimic, sau stipendii neașteptate, moare la un semn și intră triumfal pe poarta istoriei. De multe ori însă, nici istoria nu este blândă, ci-l mai alintă pe scriitor cu – să spunem – un mic grup de reprezentanți ai Societății Scriitorilor însoțindu-l la groapă. Aici, alte grotești, discursuri revendicative, retorici de restitutio, lamentouri despre incapacitatea contemporanilor de a-i recunoaște meritele proaspătului defunct: fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l, așadar. Și-apoi, cu excepția unor nume de prim raft, noaptea uitării, mai democratică decât toate.

Cum mor scriitorii români s-a născut, după cum spune Aurel Sasu în prefață, din nevoia de a da importanța cuvenită și – pe lângă faptele (mediocre) de biobibliografie – morții, căci ea e cea care ne face esențiali. La prima vedere, pânza pe care o desfășoară înaintea noastră istoricul literar este neasemuit de policromă; pe când unii dintre scriitori au cunoscut hipertrofia simțurilor prin boală, torturile insomniei sau evantaiul patologiilor celor mai înspăimântătoare – alienație, tuberculoză, epilepsie, diabet, sarcoame și neoplasme, congestii cerebrale, infirmități, paralizii, ciumă(!), depresii și impulsuri suicidare –, alții au fost uciși, arestați, au murit pe front, în lagăre, exilați, gazați, înecați, striviți sub dărâmături de cutremur. Rar moare scriitorul român împăcat, sub lauri ori de bătrânețe. Cum mor… este un veritabil roman negru, cutremurător, în ciuda spasmului de râs pe care nu ți-l poți câteodată reține. E aici aruncată în joc dexteritatea istoricului literar de a converti biografeme grozave în privire detașată de la înălțimea veșniciei. Că râzi și te minunezi vine numai din meteahna autohtonă a râsu’-plânsului…

Nu gradul de spectaculozitate a chipului pe care l-a luat moartea pentru unul sau altul, nici valoarea intrinsecă a scrisului defunctului, nici cariera lui fulgurantă ori sănătoasă și temeinică, nici notorietatea din timpul vieții ori barem post-mortem nu au fost criteriile după care s-au alcătuit intrările în dicționar, fiindcă, de pildă, dintre Sadoveni, lipsește Mihail, dar se dă mărturie despre Ion Marin (supraponderal și hipertensiv, în ciuda dietei draconice: „mâncat un cartof fiert”, „mâncat toată ziua două portocale”) și despre Paul Mihu (mort eroic pe front). Uniți în moarte sunt, iată, și Adrian Păunescu, Marin Preda sau Dan Deșliu. „Dumnezeu al literaturii române”, „reprezentantul Sf. Treimi al literaturii române”, „martir al neamului” și „fenomen irepetabil”, Adrian Păunescu moare banal, în urma unui stop cardio-respirator; suferea de insuficiență cardiacă, renală, respiratorie și hepatică. Se plângea că trebuie să-și „desăvârșească drumurile (…) prin iadul realității, ca să nu-i moară copiii de foame”. Pentru un egocentric cabotin ca Păunescu, o moarte ca urmare a insuficienței este, de altfel, numai ironie.

Intrată în mit este și moartea lui Marin Preda, ucis – în variantă oficială – de propriul etilism; există însă cel puțin alte șapte versiuni ale „tragediei programate”, sursă a unei „scenarite cu accente patetice” (Eugen Negrici), scenarii alternative consemnate cu scrupulozitate de Aurel Sasu: Marin Preda este lăsat să moară, „necreștinește”, de către tovarășii de pahar (Lucian Raicu, Sonia Larian, Virgil Mazilescu ș.a.); este asasinat de oculta străină, ca pedeapsă pentru Delirul, variantă lansată de Aurora Cornu; moare ca urmare a unui complot „împotriva ultimei rezistențe scriitoricești”, după cum speculează Florența Albu; pe de altă parte, Cezar Ivănescu acuză „banda lui Dinescu”, alcoolici – „unelte” în slujba Guvernului și Securității, care l-au împins pe Marin Preda la moarte (drept pedeapsă pentru învinuire și în curat spirit balcanic, Mircea Dinescu îi impută lui Don Cezar colaborarea cu poliția politică); altă variantă spune că Marin Preda ar fi fost victimă a atacurilor împotriva lui Eugen Barbu și a revistei Luceafărul, sub influența unor elemente naționaliste evreiești; Marin Preda este, se zice de alții, asasinat pentru a i se confisca manuscrisele, de la jurnale la documente provenite din arhivele naționale, informații despre înalți demnitari, notele pentru volumul secund al Delirului etc. sau, pe scurt, este ucis pentru crima de a fi prezentat denaturat realitățile social-politice, pentru refuzul de a publica în presa de partid, urmându-i, în acest fel, lui Nicolae Labiș, lui Nichita Stănescu și atâtor alții. Cu siguranță, e multă plăcere conspiraționistă și multă istețime combinatorică și speculativă în cultura română, dar întrebarea rămâne: din ce „motive vechi țărănești” i-a înmânat Marin Preda lui Mircea Ivănescu manuscrisul Celui mai iubit dintre pământeni, temându-se că un accident de mașină i-ar putea fi fatal? Ori e numai inevitabila eroare teleologică, în care totul, la capăt, își dezvăluie un sens…

Din triada de mai sus, Dan Deșliu a cunoscut cele mai neverosimile metamorfoze: este, până în anii ’70, poetul fanion al realismului socialist, primește trei premii de stat în valoare de 50000 de lei (1949, 1950, 1951), deși distincția nu se putea acorda decât o singură dată pe parcursul unei cariere literare, se convertește subit la disidență și suferă represiunile regimului, chiar dacă într-o formă îmblânzită, fiind doar marginalizat, ridicat de pe stradă, anchetat și arestat; își regretă îngenuncherile de tinerețe; îi scrie lui Ceaușescu plângându-și supliciul; îi scrie, mai târziu, lui Iliescu, în mai 1990, căci urmărirea lui de către organele de securitate, începută în 1973, era încă în picioare în 1992. Doi ani mai târziu, moare înecat la Neptun. Trupul îi este adus la mal după opt zile. Speculațiile asupra morții oscilează între asasinat, accident, sinucidere.

Dar scriitorii români nu mor numai când și dacă poate fi țesută și o intrigă politică. Voluptuoși și galeși, ei suferă din amor și (se) suprimă. Alexandru Odobescu și Alexandru Davila se întâlnesc în iatacurile Hortensiei Kaminger; după trei căsătorii încheiate, femeia cu treizeci de ani mai tânără, îl aruncă pe Odobescu, morfinoman, în cea mai neagră disperare, îi distruge sănătatea, îi refuză cererea în căsătorie – termenii afacerii sunt formulați de cea care îi este încă soție și care, se pare, intermediază împlinirea erotică a bărbatului ei, amant bătrân – și îl împinge la suicid. Tot o femeie distruge prietenia dintre Dimitrie Anghel și Șt. O. Iosif. E vorba despre Natalia Negru, „mizerabila care omoară pe toți oamenii mari ai țării”. În această soap opera, se trage cu arma, se dau declarații, sunt invocate rubedenii și chemați slujitorii, se sfâșie pansamente, un întreg imaginar de voluptăți este proiectat pe ceruri înstelate, vise se sting în ostilitate și oroare și fanatism. Alte femei, scriitoare sau nu, se sinucid după moartea soțului, Irinel Luciu, soția lui Doinaș, sau Anișoara Odeanu.

Din imaginile care însoțesc trecerile în revistă, toți acești scriitori zâmbesc eteric și nepăsător ori abia par să întrezărească un crâmpei din drama spre care au înaintat alene. Pe aceeași pagină, stau, înnebunitor de frumoase, Cora Irineu și Magda Isanos. Prima și-a pus capăt zilelor „prin împușcare de mână proprie” – abia împlinise 36 de ani; cealaltă moare chinuindu-se cumplit, cu „senzație de sufocare, puls mărit, respirație precipitată și stare de panică”, „auricole crescute, denivelări și bombări îngrijorătoare”, „mari dureri în regiunea inimii, plus edem la mâini și picioare” – are 28 de ani.

E în dicționarul mortuar al lui Aurel Sasu o reumanizare necesară a diacroniei literare, o tragicomedie cu, despre și din cărți. Poate, laolaltă cu marile istorii ale literaturii noastre – nu foarte multe – să fixeze câteva destine. Astfel, aproape întregi.

_______

* Aurel Sasu, Cum mor scriitorii români, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2017.

 

 

[Vatra, nr. 3/2018, pp. 34-36]