Denisa Bud – Puncte sensibile ale memoriei

Problematicile perioadei comuniste continuă să fie un filon constant în studiile actuale. Însă, acestea tind, adesea, să fie centrate pe o singură direcție, fără a lua în calcul și tranziția postdecembristă, atât de necesară în contextul literar, și nu numai, actual. Noul volum al lui Claudiu Turcuș, Împotriva memoriei*, abordează comparativ literatura și cinematografia din timpul comunismului, pentru ca apoi să urmărească schimbările care se produc după ’89 și unghiurile din care e privită memoria culturală anterioară. Punctul forte al cărții de față e discuția în paralel a celor două segmente culturale, demonstrând modul în care mecanisme identice pot funcționa diferit în același context istorico-politic.

Pornind de la conceptul lui Mircea Martin, cel de estetism socialist, Claudiu Turcuș propune o panoramă a situației literaturii române și a cinematografiei, privită prin direcțiile de ordin politic, în cele trei perioade comuniste. Acesta atinge câteva subiecte sensibile – care, deși au fost îndelung problematizate, nu au oferit niște direcții clare – precum subversiunea, indică o altă înțelegere a noțiunii, sau romanul „obsedantului deceniu”. Pentru a justifica noua direcție, aduce în discuție o serie tipologică a subversivității narative, valabilă pentru etapele ceaușiste. Subversiunea combatantă, pasivă sau retractilă sunt conceptele cu care operează autorul în examinarea unor romane simptomatice (de la Marin Preda la Norman Manea) pentru a contracara clișeele exegetice în care au fost încadrate, dar și pentru a enunța răspicat existența subversivității în plan literar, spre deosebire de cel cinematografic. O subversiune la nivel estetic, la nivel de formulă romanescă (în cazul textualiștilor și al oniriștilor), dar și caracteriologic. Cu argumente solide, Turcuș reclamă existența romanului politic după 1964, element omis adesea de criticii care au abordat acest subiect, și demonstrează în demersul său comparativ că situația unei dominații politice e valabilă de fapt în cazul cinematografiei. Primează filmul istoric care are ca unic scop accentuarea conștiinței naționaliste, iar concomitent se dezvoltă filmul de actualitate care, conform ideologiei partidului, trebuie să aibă o dublă funcție: să înfățișeze imaginea omului nou, iar pe de altă parte, să promoveze o critică radicală a realismului socialist. Abia în anii 80, încep să apară un alt gen de filme care explorează o zonă evitată până atunci, și anume, erotismul. Însă, chiar și în acest caz, exista o limitare în reprezentarea cinematografică. Demersul critic e, pe întreg parcursul cărții, unul foarte clar, fără a lăsa suspendate conceptele enunțate, fiind însoțite întotdeauna de studii de caz care să le justifice. Astfel, autorul plasează o tipologie a imaginii erotice în cinematografia românească socialistă care demonstrează direcțiile din care e abordată: mai întâi, e prezentă o accentuare a unui erotism negativ – în termenii autorului, erotism ca propagandă hard – apoi, atâta timp cât viziunea erotică era una clar ficționalizată, cenzura era permisivă, iar ultima, care are o finalitate nefericită, vizează formulele regizorale care încearcă să expună o formă de subversivitate prin tematica erotică.

Prin analiza atentă a romanelor și a filmelor selecționate, Claudiu Turcuș propune o discuție necesară în combaterea anumitor clișee care s-au format pe parcurs, dar și pentru a avea un suport solid în enunțarea direcțiilor pe care le aduce tranziția postdecembristă. Al doilea segment al volumului centrează discuția în zona memorialisticii, continuând cu cele două nivele, literar și cinematografic. Autorul are ca premisă în această direcție cunoscutele categorii ale perspectivei postdecembriste: cartea neagră a comunismului, cartea roz și cartea gri. La fel ca în prima parte, alege studii de caz prin care demonstrează modurile în care e percepută perioada comunistă în anii 90. Există, deci, o viziune agresivă, percutantă a comunismului, apoi una edulcorată care are ca justificare o memorie a adolescenței – optează să tematizeze romanul fraților Florian, Băiuțeii și filmul lui Cătălin Mitulescu, Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii – și una ironică, „parodică”. Deconstrucția miturilor din anii tranziției e punctul forte al acestei părți. Analiza atentă a romanelor lui Ovidiu Pecican, Alexandru Vlad și Lucian Dan Teodorovici demonstrează falsitatea „dezinteresului pentru ficțiune” din anii 90 și, în același timp, recuperarea unor formule romanești din literatura sub comunism. Turcuș polemizează cu opiniile care apar în legătură cu Sunt o babă comunistă, romanul lui Dan Lungu, mai ales în momentul în care e ecranizat sub regia lui Stere Gulea. Fără a respecta fidel parcursul cărții – cum, de altfel, nu acesta e scopul principal al regizorului – alege să surprindă în plan cinematografic multiplele formule de tranziție, fără a se rezuma doar la nostalgie, cum o face romanul. Sintagma lui Claudiu Turcuș rămâne semnificativă pentru situația culturală de după ’90, valabilă chiar și recent: „Prin urmare, abordat prin clișeele tranziției în proza și cinemaul de după 1989, condamnat, idilizat sau regretat, comunismul rămâne un reper al reprezentărilor identitare românești”. Așa cum s-a observat și anterior, autorul abordează subiecte dificile, chiar sensibile. Un altul e situația cinematografiei de după ’90 care promovează o formulă contestară agresivă a situației românești din perioada comunismului, unde regăsim „o perspectivă etică, justițiară, normativă”. Mai apoi, punerea sub chestionare a noului val de cinema românesc e abordată prin mai multe ipoteze și studii de caz, structură deja cunoscută în cazul volumului de faţă, prin intermediul cărora contracarează direcțiile și conceptele sub care a fost poziționată noua direcție cinematografică. Situarea sub conceptul minimalismului sau trasarea unei delimitări naționaliste a cinemaului din ultimii ani – așa cum o face Dominique Nasta – e puternic polemizată de autor. Transaționalitatea cinematografiei românești, e de părere Turcuș, câștigă tocmai prin abordarea identitarului situat la granița dintre un sistem politic opresiv și democrație într-o variantă distanțată, plasată sub semnul nostalgiei sau al ironiei. Dacă anii ’90 ai cinematografiei erau poziționați sub semnul contestatar, noul val de cinema românesc „utilizează autointerogativ ideea de etică, refuzând adoptarea unei viziuni anticomuniste hard”. Identitarul e privit, așadar, din două unghiuri: ca punct principal al unui sistem totalitar care a avut ca reper anularea oricărei distincții și ca element al tranziției, al procesului de distanțare față de epocă precedentă.

Împotriva memoriei devine o referință importantă în studiile care vizează perioada comunistă și cea postdecembristă. Pe lângă enunțarea unor concepte necesare în studiile de acest gen și consolidarea lor prin studii de caz atât literar, cât și cinematografic, concludentă rămâne abordarea unor zone precum identitarul, memorialistica. Cu siguranță, volumul lui Claudiu Turcuș va ocupa un loc important în bibliografii, dar nu numai.

_________

* Claudiu Turcuș, Împotriva memoriei. De la estetismul socialist la noul cinema românesc, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2017.

 

 

 

[Vatra, nr. 4-5/2018, pp. 32-33]