Peisajul literar românesc al ultimului deceniu, dominat de autobiografism și realism hardcore, a dat pe teritoriul prozei o serie de volume reprezentative în acest sens, dintre care cap de serie rămâne până la ora actuală Soldații. Poveste din Ferentari a lui Adrian Schiop, publicat inițial la Polirom în 2013. Romanul lui Schiop, pe lângă că reușește performanța de a compila strălucit mai toate trăsăturile prozei douămiiste, așa cum se (auto)generează ele în proza și critica extrem-contemporană, produce, la foarte scurt timp după publicare și până în prezent, un soi de feedback cultural (amintesc și ecranizarea romanului, în regia Ivanei Mladenovic) foarte puternic. Romanul de debut al lui Dinu Guțu, Intervenția*, poate fi clasat și el drept o atare reacție în lanț la mizerabilismul aproape impecabil pus în pagină de autorul Soldaților.

Romanul lui Guțu este o frescă socială fără pretenții, ce oscilează între două lumi, cea a intelectualilor și cea a suporterilor de galerie (dinamoviști în speță). Personajul central, Vlad, doctorand cu înclinații de stânga, scrie o teză despre ultrașii de la Dinamo, ducând o existență tranșată între spațiul academic, în care lucrează în cadrul unui proiect, și spațiul-sanatoriu al galeriei câinilor roșii. Între cele două lumi singura punte de legătură este umorul relaxat de intelectual al naratorului, care observă vitriolant trepidațiile și tensiunile din interiorul grupului academic în care lucrează și simpatetic pe cele ale grupului de microbiști, o adunătură de (pseudo)intelectuali și (pseudo)interlopi, care trăiește inerțial în cadrul convenției microbiste, după sloganul „noi îl iubim, că și el ne iubește”, băieți de cartier sau „rebeli fără cauză” (Vasile Ernu) pentru care activitatea de ultraș e ultima resursă emoțională valabilă și satisfăcătoare: „Atunci când ești legendă, plebeii ca noi, dacă tot nu te pot atinge, vor măcar să te scuipe. Din dragoste, desigur”. În interiorul acestui grup, totul funcționează pe principiul gratuității – nu există cauze, există doar acțiuni, există probleme, dar nu există niciodată soluții. Galeria nu mai e, în romanul lui Guțu, ca în imaginarul cultural colectiv, anexă a echipei de fotbal sau sportului în general, ea e de sine stătătoare și utilă în inutilitatea ei, purificatoare în convenția ei heterotopică: „Chiajna ne bag-o boabă-n poartă. Nu-i pasă nimănui. Ne-avem pe noi și asta-i tot ce știm mai bine”, „Lumea-i pe jos de râs (…) ești cu ai tăi și-i magic”. Personajele din interiorul acestei lumi sunt ele însele caricaturi sau prelungiri ale inerțialului vieții. Majoritatea au datorii, copii, rate la bancă, subiecte care se topesc în dialoguri ratate atunci când băieți se strâng să bea înainte de meci sau când urmăresc de acasă echipe străine în transmisie directă. Conversațiile nu soluționează, ele există ca să țină departe deriva, să păstreze senzația de normalitate: „Râd eu ca să-i accept gluma, să nu m-arăt ofticos, altfel, niște cetățeni ordinari am fi”. În altă dimensiune socială, medierea culturală în spațiul fotbalistic rămâne ancorată în niște clișee ale unui imaginar românesc care a trecut la export în Occident din anii ’90, reflex pe care naratorul îl expune cu același umor lejer de vlogger și cu autoironie: „Ne zâmbesc [galerie străină], dar nu-i râsu’ lor. Le e frică. Oraș străin, estul Europei, SIDA, Balcani, țigani, pești, exotic, Ceaușescu, sălbăticie, Hagi le bubuie aleatoriu prin cap”. Tot cu autoironie prezintă și tipologia suporterului: „Ce frig e-n sfârșitul ăsta de februarie (…) nu tu scuter și nu tu golăneală fină. Port perechea mea de teniși Fred Perry, ediție limitată Space Invaders. E zi de meci, nu poți s-o arzi oricum în zi de meci”. Ziua de meci nu e despre fotbal, e despre galerie, relații, aparențe, apetențe, tensiuni și joculețe de putere, toate privite cu religiozitate, cum se cuvinte a fi privit un spațiu catharhic.

În paralel cu analiză blândă a grupului de ultrași din care face parte, Vlad reface și niște trasee ale unor reflexe ale pseudointelectualilor și în egală măsură atinge, cu zvâcul stângistului încălțat cu Gazelle, niște puncte sensibile ale sistemului academic. Cele mai fine și deopotrivă haioase construcții sunt caricaturile, pe care le instrumentalizează fără perdea în niște tumbe de critică socială: „Lucian Stroe îi zice. E un combinator de primă mână. Are ceva asociație care salvează mamele cu leucemie (…) îl știu toate hipsterițele implicate civic și cred că inspiră așa, un fel de caracter înalt și-un pic de instinct matern, cu poza lui de salvator de mămici bolnave. Să nu mai zic că omu’ n-are job, adică acesta-i jobu’ lui. Combină clasa de mijloc cu brownie-uri”.

Limbajul naratorului e un soi de compilație între argoul de cartier bucureștean și replici datate ale unor fotbaliști sau interlopi autohtoni, pe care îl mixează cu substratul intelectualului care a internalizat reflexele de limbaj tehnocratic. Ocazional, în roman, Guțu devine poetic, creează câteva imagini care ar putea fi lejer plasate într-o serie de imagini poetice reprezentative pentru paradigma actuală: „pontaje, facem pontaje/ ca și cum pontajele ar fi/ o prelungire a visului nostru/ și-a proiectelor veșnice ce vor să vie”, „Mă-ntorc pe ring printre dulapuri de bucătărie și stau fix sub lustra care bate-un roșu obscur, porno, până-n sufletul nostru. Lumea-i într-un orgasm de grup”, „Ce tristețe și ce spleen m-au apucat a doua zi, intrând în Mega-ul de pe Moșilor”. La fel de rar se insinuează în roman (de pildă dialogul cu Adi) și o patină teoretică, suprapusă orientărilor politice, suspendate în sfera ideatică, a autorului. Guțu pune în pagină un soi de ars poetica de cartier: „I-o chestie dinasta bourgeois, fără miză, fără nimic, totul se-ntâmplă între ei doi. Păi de-aia-i literatura bourgeois înțepenită, frate, că ăia care au acces la cartier nu știu să scrie și n-au de ce să scrie, și ăia care vor să scrie sunt în lumea corectă”. Și aici, după rețetarul extrem-contemporan, biografismul și autenticismul dau tonurile și ritmurile narațiunii. Dinu Guțu face, în acest sens, și un gest de dialog, la prima vedere, de fanboy. Intervenția lui Guțu nu doar că vine pe un teren pregătit de Soldații lui Adrian Schiop, ci dialoghează (la propriu, în roman) cu acesta: „Adi e printre cei mai șmecheri scriitori de la noi. Are fetișuri cu marginali și cartiere neaoșe. (…) A scris patru romane, iar cu ultimu’ a rupt gura târgului. E cu sex, droguri și Ferentari”. Romanul lui Guțu ar putea trece drept o simplă prelungire cu băiețeală, galerii și Sălăjan a imaginarului propus de Schiop dacă umorul colorat și jonglarea permanentă între două lumi n-ar interfera în schema narativă centrală. Fără merite literare deosebite, romanul lui Dinu Guțu e o doză de realism îndulcit cu umor, un debut reușit și o lectură care, cum nu impresionează, nici nu dezamăgește.

________

* Dinu Guțu, Intervenția, Polirom, Iași, 2017.

 

 

 

[Vatra, nr. 4-5/2018, pp. 33-34]