Florina Lircă-Moldovan – Amintiri din casa scării. „O carte de povești pentru cei mari și cei mici”…

…și-ar fi putut subintitula Marian Ilea romanul publicat în 2014, la Editura Limes. Nu a simțit nevoia să o facă, deși sintagma – cu care și-a însoțit dedicația, datată 02.12.2017 – i s-ar fi potrivit de minune. Întocmai ca motto-ul: Lăsați copiii să fabuleze! Să caute! Să exploreze! E o șansă ca omenirea să-și recapete autenticitatea. Imperioasă azi – în lumea artificială și reducționistă a facebook-ului – , de recuperat în numele lui „ieri”, deformat de tiranicul monopol dictatorial.

Scriind despre cinci prieteni-copii (Margasoiu, Nădușitu, Strâmbătură, Cătană, Lușu) și aventurile pe care ei le născocesc – în lipsa posibilității de a le întâlni aievea –, Marian Ilea deconspiră, contrapunctic, predispoziția adultului de a se complace în stereotipii și de a-și accepta resemnat plafonarea: „O să ajungem mari și obosiți, Strâmbătură. Broboane de sudoare se vor cerne pe sub piele udându-ne cămășile, vom obosi la trup și vom amorți la creiere, Cătană. Și tot degeaba”.

De aceea, romanul prozatorului maramureșean este poate nu atât un bildungsroman (Mioara Bahna, Fragmente din devenire, pe http://www.ecreator.ro), cât mai degrabă pilda unui ins cu inițiativă care are curajul să se desprindă de cei mulți și să-și impună personalitatea. Căci, deși protagoniștii sunt câțiva copii, majoritatea născuți, ca și părinții lor, să își îngroape existența în micul perimetru al cartierului lor, „povestea” este despre unul singur, Margasoiu: „îl admiram pe Margasoiu și era modelul nostru de reușită în viață” (declară grupul de prieteni încă de la început). Nu-i va fi greu atunci să devină degrabă, în mărunta comunitate și în cadrul grupului de copii, călăuza absolută în încercarea lor de a lărgi orizontul lumii în care le-a fost dat să se nască.

Peripețiile prin care trec Margasoiu și prietenii săi sunt multe și diverse. Când spațiul blocului e prea îngust și timpurile prea restrictive pentru nevoia lor de senzațional (întâmplările se petrec în a doua jumătate a secolului trecut), rebela imaginație a liderului îi poartă înspre America ori, pur și simplu, în magazinul Lucreției, unde, ajuns ca să își aleagă un palton, Margasoiu trăiește prima experiență erotică. Odată, este cât pe ce să-i vină de hac o apendicită, dar acest episod de agonie devine, pentru el, prilej de inspirație: scrie poezia PIPI, doar „pentru că nu s-a mai scris poezia PIPI”. Nimic nu-i știrbește autoritatea, cu atât mai puțin stima de sine: „cel mai cunoscut nume din cartier e Margasoiu. El stabilește legile și toate lucrurile despre care vorbește par a se fi petrecut aievea”. Cuvântul său are greutate chiar și când, pentru o perioadă, pare că își înghițise limba. Episodul îi atrage moartea socială (fusese îngropat „la trei stânjeni și jumătate sub pământ”), nu și desconsiderarea: „Margasoiu ar fi putut răspunde oricărei întrebări. Ceilalți: nu”.

Trăind printre indivizi previzibili – cum e moș Arghire, bunăoară, care zilnic îi poartă de grijă motoretei lui -, sufocați de greutatea propriilor automatisme, băiatul știe că este capabil și sortit să evadeze din cotidianul plat: „numai pe mine m-a lovit pe umăr nea Vicente și încă de mai multe ori, numai în mine a investit încredere”. Discipol declarat al doctorului Vicente („puțini au răzbit în viață ca nea Vicente, obișnuia să le spună Margasoiu…”), care a și fost recunoscut, în trecut, pentru „împușcarea mistrețului”, Margasoiu visează cu ochii deschiși – vis din care se naște o poveste cu caracter inițiatic – la momentul când el însuși va găsi un sens vieții și se va elibera de strâmtoarea existenței comune: „Și, atuncea, în vremea aia de secetă, a strigat Margasoiu la ei, eu am omorât mistrețul acela care se băgase în desișul pădurii, încercând să-și facă pierdută urma […]. Când mai era puțin și ar fi ajuns, am apăsat. A căzut la pământ răpus de plumb, cuminte, cu ochii deschiși pe jumătate, semăna cu un mistreț mort. De fapt asta era. L-am tras după noi zeci de metri, până am ajuns la tabăra de înnoptare. Atât eu, cât și câinele am fost sărbătoriți de întreaga comunitate a Elsterwerdei, căci așa se numea așezarea în preajma căreia am vânat noi în acele vremuri”. Doar că stăpân pe idealul său – spre deosebire de prințul din Levant –, Margasoiu nu va avea, de aceea, destinul tragic al eroului lui Doinaș. Și nici parcursul șovăielnic al profesorului Gavrilescu.

Situat încă din primul capitol, ca și personajul lui Eliade, sub semnul debusolant al arșiței toropitoare, menite a dezagrega aparenta stabilitate a ființei, Margasoiu se opune vehement dezintegrării, ține cu dinții de propriul eu: „își punea pe ceafă stropitoarea dușului, deschidea robinetul și se îneca în coșul pieptului. Se freca pe piele cu prosopul moale și galben. Apoi se uita în oglindă. Căsca gura, scotea limba, respira adânc. Zgomotul din urechi se dilua, dispărea.// «Sunt tot eu, Margasoiu, cel ce mă cunosc pe mine și cel ce poate să miște limba asta din oglindă, mâna asta, obrazul ăsta și cel ce a fiert astăzi apa de ceai până a crăpat smalțul, și cel ce are buricul prea adânc tăiat, că i se adună câlții bluzei de bumbac în fiecare zi în orificiu, și cel ce curăță în fiecare zi acel orificiu»”. E primul semn că e capabil a trece probele vieții. Nu-i lipsește nici flerul, nici „instinctele treze”. Mai e și premiantul clasei. Și peste toate, nu-i întrece nimeni ambiția. De a-și câștiga o reputație și un statut pe măsura celor ale familiei Vicente. Dacă se poate și avutul lor, cu atât mai bine.

Era cel mai mare vis al său (pe care i l-a spus – culmea! – doar lui nea Vicente): „să învețe mersul pe bicicletă”. Desigur, fără să știe maestrul că asta însemna să îl fraudeze ucenicul pe el însuși. Căci „gândul secret al Margasoiului era să ajungă proprietarul casei doctorului”. Or, când nu îl admira, Margasoiu îl invidia. Pe nea Vicente, dar și pe Alecu, fiul său: „pentru picioarele acelea albe și frumoase” ale mamei lui, dar și pentru „bicicleta aceea din metal lucitor cu care venea în fiecare zi la școală”. Niciun gând (nici măcar cele două note de zece luate în aceeași zi) nu-i provoca înfiorare mai mare decât acela că, într-o zi, va conduce el însuși (cu mai mare viteză decât Alecu) o bicicletă. „Nu trebuia decât răbdare și antrenament”. Prima nu-i lipsește, pe al doilea îl va deprinde treptat, prin toate acțiunile și, mai ales, prin puterea minții sale – de cele mai multe ori inventivă (se închipuie un „artist-dresor”, un „mare dirijor”, „cuceritor de teritorii, îmblânzitor de animale, proprietar de piscină” și câte altele), câteodată, pur și simplu, diabolică. Ca atunci când îi trece prin gând că ar putea deveni asociatul lui Vicente și, de ce nu, moștenitorul afacerilor lui necinstite. „«Ăstora de lângă tine văd că le-a mers rău toată viața», a spus doctorul vorbind cu Margasoiu. «O să-ți las doar dumitale, și doar pe încredere, întreaga casă și tot mobilierul. Doresc doar să nu se producă zgârieturi. M-a costat o grămadă de bani».// […] Poți împărți odăile după dorință, Margasoiule, doar că va trebui să-i pui la lucru”.

Stăpânitor absolut al averii lui Vicente, lui Margasoiu nu-i va trebui mult până să ajungă a dispune în voie chiar de viețile semenilor săi, reprezentați parabolic prin metafora „oilor” sacrificate fără compasiune de micul sau mai marele-exploatator. „La patru zile au sosit oile. Poarta larg deschisă. Balta cu apă verde secată. Se vedeau pereții metalici de pe margini. Albe, negre și încete. Pășeau la fel. Călcau pe cetină. «Vom începe uciderea imediat, Margasoiule, altfel ne apucă noaptea», a spus doctorul.// «Să le facem scăpate în etape, Vicente», i-a șoptit Margasoiu.// «Pe la dependințe. Direct în piață». «Azi avem o ofertă mare și cu câștig, Margasoiule», se pusese pe explicat doctorul. «Mâine îți ronțăi urechile ori le dai la jumătate». «Ar mai fi și laptele, și brânza, și cașul, domnule doctor», zicea Margasoiu privind atent la dependințe”.

Aparent un roman cu și despre copii, cartea lui Marian Ilea e mai degrabă un „joc” serios de-a viața al celor mari și puternici. Căci sub masca tânărului Margasoiu poate fi ghicit orice individ predispus să domine, care face orice pentru a se sustrage dominației (politice ori de alt fel). Cum lumea în care trăiește e prescrisă a rămâne subjugată, unica lui șansă de a reuși în viață e să devină subjugător. Închipuind noi și noi experiențe aventuroase, găsind soluții ingenioase care să compenseze plictiseala îngustului univers social, Margasoiu crește treptat, învață de la cei mai în vârstă, se metamorfozează în manipulatorul de mai târziu. Prin urmare, dincolo de creativitatea specifică vârstei, mai presus de poveștile pe care le inventează, stă pitit un mic impostor care își exersează talentul de viitor păpușar: „Și noi, Margasoiule, mergem-mergem cu autobuzul ăsta până se termină carburantul? După aceea stăm-stăm unde ne aruncă voia domniei-tale?”.

Relevante pentru imaginea de marionetă a micii comunități sunt nu numai prima copertă a volumului, ci și „comedia” vieții oamenilor care locuiesc în spațiul cărții. „Circul seamănă cu un oraș”, iar orașul lui Marian Ilea e însuși circul; „clovnul e nea Vicente”, continuatorul lui, Margasoiu; locuitorii cartierului, păpuși trase la cheie. Manipulate după bunul-plac al oligarhiei politice, retrase din văzul lumii într-un „autobuz”. Unde totul se face și se desface după bunul-plac – cum altfel? – al lui Margasoiu: „Domnilor călători, cât timp conduc eu, puteți dormi”. Relevantă pentru relația de stăpân-valet pe care acesta o are cu tovarășii săi de interese, replica lui Margasoiu devine elocventă totodată pentru jocul de culise al structurii politice de astăzi. Dar și pentru abulia în care au fost menținuți mult timp aserviții lui Ceaușescu.

„«Domnule Huckle, dumneata ești foarte bogat, ai proprietăți nenumărate». «Adevărat, domnule Cloud, și zeci de animale, și păduri, și pășuni, și case, și servitori». «Și o să fim oaspeții domniei-tale?» «Pe timp nelimitat, domnilor, și-atât cât îi cade fiecăruia bine». «Și ne vom construi case și noi, și ne vei da pământ și vite și păduri și câte o nevastă, domnule Hukle?» «La început, puțin din fiecare și, dacă veți dori să rămâneți, mai mult din fiecare. Neveste, domnule Strow, o să vă alegeți singuri». «Eu, domnule Huckle, am o mică infirmitate…». Nădușitu: «Un mic Cioth Strâmbh…». Margasoiu (împăciuitor): «Domnule Strow, o ușoară îndoitură a coloanei vertebrale nu te face decât mai atrăgător în ochii domnișoarelor ținutului, și-apoi dumneata vei fi aureolat de faima seducerii Caterinei – celebra dresoare a circului MAGATH»”.

Situată sub semnul „amintirii”, scriitura lui Marian Ilea își permite luxul de a sparge tiparul epicii clasice în numeroase cioburi pe care le compune și le recompune spontan. Din frânturi și decupaje. Din pasaje și fragmente. Din replici și contrareplici. Din întâmplări și confesiuni. Din amintiri și obsesii. Din conversații și gânduri delirante. Din confesiuni solide și idei inconsistente. Din câte și mai câte. Ca într-un colaj intenționat montat cu discrepanțe (caracterologice, iar nu stilistice). Întru dezvăluirea grotescului uman și a priceperii autorului. De la care așteptăm și alte asemenea (umoristice) cărți.

 

 

[Vatra, nr. 4-5/2018, pp. 36-37]