Nina Corcinschi – Cântecul lyrei

Romanul Sub constelația lyrei (Chișinău, Arc, 2017) de Lilia Calancea, în pofida linei unitare și simple de subiect, poate fi citit în mai multe feluri. Ca un roman evenimențial, mai întâi, nivel la care narațiunea nu se susține decât ca literatură obișnuită de senzație. Ar mai fi în trama narativă și oferta unei lecturi de roman mitologic, cu încercarea de revigorare a legendelor Greciei antice și cu intenția unor simbolizări și potențări de sens pentru celelalte nivele ale textului. Dar mai poate fi citit și ca un roman al corporalității feminine și al voluptăților erotice. Literatura de la noi, tributară încă unei tradiții paternaliste, se mai ferește de acest aspect delicat, sensibil al feminității, peste care mai plutesc spectrele unor tabuuri religioase cu ororile pierzaniei și păcatului de moarte. Cartea Liliei Calancea este poate singura în spațiul basarabean, care-și asuma acest risc de-a vorbi despre corpul feminin, „cea mai frumoasă creație” pe care a dat-o Dumnezeu. Despre corpul care, explorat și iubit înflorește, iar ignorat – înăbușă dorinți până cedează bolii și morții. Despre descoperirea corpului ca o deschidere în plan metafizic a lumii de frumuseți pe care le conține feminitatea.

Personajele din roman, Tina și Livia sunt două tinere bolnave de cancer. Dacă Livia a cunoscut adevărata iubire și prețuire din partea bărbatului (pe care-l pierde într-un accident), Tina a fost privată de această fericire. Viața de cuplu s-a redus la rutina menajului familial de fiecare zi: călcare de cămăși, gătit, corvoada tipică a gospodinei-model. Eforturile ei sunt „răsplătite” doar cu indiferența egoistă a soțului, Ștefan. O suferință comună a unit aceste femei în dorința de a-și petrece ultimele 4 luni de viață în ambianța caldă a discuțiilor pe malul mării (Tina nu văzuse niciodată marea și visul ei era să țină în mână o meduză). Grație binevoinței Liviei și a banilor ei, fetele ajung la mare, în Grecia. Așa învie lumea apusă a grecilor antici, pentru care Dragostea și Frumusețea merg mână în mână. Așa prinde contur din ruinele trecutului legenda poetei Sapho, femeia care a omagiat senzualitatea feminină și puterea ei de miracol.

Sejurul pe insulă al Tinei este o călătorie inițiatică în Sinele propriu. În acest moment al crizei, recunoștința ei față de Livia, care-i oferă bucuria comuniunii sufletești, a tandreței umane, a grijii pentru aproapele, se amplifică zi de zi. În atmosfera impregnată de mit a insulei, jilăveala spațiului devine una plasmatică, de ape primordiale. Din spuma mării trebuie să se producă cea de-a doua venire a lui Venus. Afecțiunea dintre cele două femei reconstituie un model de dragoste din vechea mitologie greacă, pornește circuitul semnificațiilor unui erotism mistic, care transcende fiziologia nudă și iese din tiparele cotidianului. Corpul Tinei, privit de ambele femei în oglindă, prinde contururi de arhetip afroditic, gesturile capătă efect de ritual sacru, invocă puterea mistică a riturilor tantrice. Dulceața liniilor sânilor, unduirile umerilor, grația taliei lungi și vigoarea de căprioară a coapselor deschid în spațiul contemplării sentimentul de miracol. Descoperirea corpului nu are nimic indecent, nici măcar contingent. Pare o simfonie de esențe pure, în care corpul nu mai e carne, ci spirit, muzică divină, creație zeiască. Admirația în fața unui corp de tânără femeie care se dezgolește treptat sub privirea încandescentă a Liviei invocă poezia antică a legendarei Sappho.

Livia are rolul de-a o iniția pe Tina în tainele feminității, de-a suscita latențele senzualității, de-a provoca extazul dăruirii. Scena de erotism între ele ține de miracol. E un act metafizic, în care privirea sexuată anulează distincția de gen, bărbat/femeie și descoperă frumusețea pură și îmbătătoare a formelor. Liniile voluptoase ale corpului devin vibrații ale desfătării, iar epiderma palpită ca o inimă, în privirea ce contemplă însetată grația deplină. Corpul Tinei, peste care privirea soțului ei trecuse nepăsător, se dezvăluie pentru întâia dată unei priviri-reverie, care admiră fiecare punct, care se uimește de frumusețea fiecărui gest, care nu mai contenește să se încânte de corpul-miracol ca într-un ritual al ofrandelor sacre. Și corpul răspunde admirației. Nudul freamătă prin toți porii în dorința de a-și desface petalele ca o floare de lotus. Gesturile Liviei descoperă, trezesc, transfigurează pubera Tina în femeie. Corpul Tinei devine deodată ofrandă, sanctuar și grădină a Afroditei: „Grădina Afroditei! Avea în față partea cea mai dorită și mai fantasmată a femeii, la care natura zăbovi nu un ceas, nu două, trecând-o prin inteligența ei sublimă, gândind-o până la cele mai mici detalii. Își sprijini obrazul de genunchiul drept și porni la vale cu un șirag de sărutări, rostogolite cu nerăbdare pe pielea dalbă și catifelată, ce pulsa ritmic sub un mușuroi de fiori”.

Tina, la rândul ei, captivă înfiorărilor celor mai profunde pe care i le poate dărui propriul corp, nu mai contenește să se uimească, să-și trăiască miracolul sexualității ei de neofită, de femeie neiubită încă. Scena erotică dintre ele nu e o scenă tipică de lesbianism. E o descoperire a corpului și a voluptății prin privirea plină de dragoste a celuilalt. Un act de iubire și încredere, care poate deschide supapele neștiute și nebănuite ale plăcerii. Ofranda adusă frumuseții corpului feminin provoacă o renaștere a acestuia în toată puterea senzualității lui. Iubit și dezmierdat, corpul Tinei devine o lyră acordată la toate partiturile simfoniei erotice. Nu întâmplător teologul creștin Clement din Alexandria recomanda în învățăturile sale Paedagogus interzicerea cântecului de lyră. Acestea invocă armonii lichide ce îndeamnă la senzualitate și erotism:

„Tina slobozi un geamăt:

– Ești fantastică!

– Nu eu, ci corpul tău de lyra. Ce sublim vibrează! Ce sunete fantastice emană!

– Ce folos dintr-o lyra la care nimeni nu știe să cânte? Nici măcar eu. A stat mută o viață întreagă, fără ca cineva să bănuiască măcar că, de fapt, dacă știi s-o mânuiești, poate scoate câteva sunete.

– Sunete divine.

– Ei…, roși Tina. Ca prima oară…

Livia rămase cu privirea suspendată în aer:

– Vrei să spui…

– Că e prima oară… când a cântat. Cu adevărat a cântat.”

Beția simțurilor devine pledoarie pentru feminitate și puterea ei senzuală uriașă, pentru orbitorul extaz erotic. „Ce miracol e corpul femeii! Ce mirare! Cel care incă n-a apucat să vadă o femeie in culmea unui extaz, n-a văzut un miracol in viața lui.”

Descoperindu-și senzualitatea, Tina capătă încredere în sine, în feminitatea ei. Goliciunea ei devine acea nuditate abisală de tip afroditic, care, amintește Evola, ajunge să se manifeste „în elementaritatea sa, în substanța sa virgină anterioară și superioară oricărei forme” (Evola I. Metafizica sexului. Bucureşti: Humanitas, 1994, p.169). O lepădare de haine ca și o lepădare de prejudecăți, condiționări, frici și angoase, până a ajunge la esența ființei. La simplitatea sa, dar și la adevărul ei ascuns. „E ca o zi de naștere”, numește Livia trezirea corpului Tinei. Cunoscându-se altfel, alta, în noua ei ipostază de femeie frumoasă, tandră, senzuală, Tina se deschide spre iubire și viață. Îl cunoaște pe Helios Davoy de care se îndrăgostește. Dragostea o vindecă de cancer. Oferindu-i lecția erosului, aducând-o pe Tina de partea vieții, Livia plătește tributul morții, se aruncă în apele care l-au înghițit cândva pe cântărețul la liră, Orfeu. Astfel ea încheie un cerc al inițierilor fundamentale ale vieții, erosul intră în rezonanță cu moartea.

Cartea Liliei Calancea nu este despre simpla plăcere erotică, ci despre dragoste, durere și moarte, toate asumate, trăite pe viu și depășite. Narațiunea e concentrată asupra corpului care renaște și se vindecă prin puterea iubirii. În gesturile de tandrețe ale celui care iubește, corpul iubit exultă în simfoniile unor frumuseți miraculoase, de sanctuar. Un sanctuar care sfidează deopotrivă morala stearpă și Neființa.

 

 

[Vatra, nr. 4-5/2018, pp. 39-40]