Ioana Boștenaru – Înainte mult mai este

Cu un debut înregistrat în 2003, Liliana Corobca rămâne în aceeași sferă a interesului pentru comunism în cel mai recent roman al său, Capătul drumului*. Dacă preocuparea pentru cenzură și exil o individualizează în rândul cercetătorilor, romanul de față se îndreaptă spre o altă fațetă a realității istorice, mai precis spre fenomenul deportărilor din spațiul românesc, început odată cu semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, când Moldova și Bucovina au fost invadate de trupele rusești.

Un subiect istoric își alege, așadar, să transpună Liliana Corobca, un subiect istoric și sensibil, înțesat într-o poveste al cărei happy-end pare ușor neașteptat în contextul istorisirilor suficient de atroce. Îndreptându-se spre acesta, autoarea jonglează, fără doar și poate, cu două planuri. Există, așadar, un plan al poveștii (secolul trecut) și unul al povestirii (prezentul), puntea de legătură dintre cele două find Ana Blajinschi, Cuța, naratorul-personaj al romanului. Povestea începe la sfârșit de război, odată cu deportările masive ale familiilor bucovinene, printre care și a străbunicii nonagenare căreia îi place să povestească și o face cu minuțiozitate, conturând o frescă a satului și a țăranului român, confruntat cu asupritorii: „Era-n patruzeci și unu, departe bubuia tunul:/S-a dat de știre în țară de-o poruncă grea și amară/ de-a lui Stalin, blestematul, să ne pustiască satul. Of, of!/Târziu, pe la miezul nopții, oamenii dormeau ca morții,/Dar s-au trezit speriați, de soldați înconjurați/Și în care încărcați, înspre gară-apoi mânați./Ne mânau pe drumuri grele, satul ne plângea cu jele.”

Destinatarul poveștilor e strănepoata învestită cu misiunea de a o convinge să își abandoneze căminul pentru unul de bătrâni și din cititorul de pretutindeni. Convingerea străbunicii e însă doar un pretext al romanului, punctul de interes fiind reprezentat de amintirile eroinei. Doar prin rostire aceasta se poate elibera de trecutul apăsător, care își schimbă cursul edenic odată cu invazia trupelor rusești: „Orice poveste aduce lumină în casă. Câtă mângâiere și câtă bucurie de-a lungul vieții ne-au adus (…) Un drum nou a început odată cu povestea mea. Simțeam că trebuie să scap de povara poveștii mele, că ceva se va schimba, credeam că sfârșitul vieții este sfârșitul poveștii, dar orice sfârșit este precum capătul drumului, doar un episod, și după el urmează un nou început.”

 Împărțindu-și romanul în trei părți (Trenul, Surghiunul, Troița de Sus), pe care le putem redenumi cu ușurință pre-experiența, experiența și post-experiența, autoarea își propune o analiză în detaliu a impactului pe care îl are deportarea asupra cetățenilor români de la urcarea în trenul groazei, la munca silnică din stepele Kazahstanului și la reîntoarcerea pe meleaguri natale. Accentul e pus însă, cu precădere, pe primele două. Trenul deportaților e, într-adevăr, unul al groazei, unul în care foamea, mizeria și gesturile extreme fac casă bună. E un tren în care se trăiește datorită bucuriilor mărunte precum răsăritul soarelui printr-o borticică improvizată, un tren în care se naște și se moare, o metaforă a vieții, un soi de metamorfozare a luntrei a lui Caron, o luntre pe șine, unde marea bucurie constă într-o bucată de pâine sau în câțiva stropi de ploaie: „Prin gaura aceea scoteam o farfurioară când ploua și, după ce se umplea cu apă, o turnam oamenilor însetați în pahare și cești, iar apoi, într-o ulcicuță, ca să avem rezervă pentru vremuri de sete mare.”

Viața în trenul cu pricina se întreține, dincolo de bucuriile mărunte, prin poveste. Acesta este punctul cheie al scriiturii. De la povești bine știute la altele inventate pe loc nu e cale lungă în romanul Lilianei Corobca. Personajele au această trăsătură aparte, le place să povestească, să rostească povești de când lumea, accentuând tradiții, obiceiuri și superstiții legate de marile momente ale vieții precum nașterea sau moartea, adânc înrădăcinate în mentalul colectiv al satului românesc: „Dacă o femeie ascunde în primele luni că e însărcinată, copilul se va naște mut. Dacă l-ai înțărcat și l-ai întors iar la sân, el va deochea toată viața. Dacă i se dă sân sterp ca să tacă, el va spune minciuni toată viața. Dacă femeia fură un obiect oarecare, acela apare ca un semn pe corpul nou-născutului (…) Dacă cineva moare de la Paște până la Ispas – ajunge în rai, căci raiul e deschis pentru toți muritorii. Apa în care se spală mortul nu trebuie aruncată la nimereală, fiindcă cui calcă în locul acela i se paralizează picioarele.” Și lista lui „dacă” continuă la nesfârșit în povestea Anei Blajinschi. Tocmai aceste expuneri sunt savuroase pentru că aduc în prim-plan o plăcere de a expune coordonatele unei vieți a satului bazate pe semne și pe prejudecăți primitive. Totuși, dincolo de acestea există o credință în Dumnezeu, postulată ca un alt factor esențial al supraviețuirii în romanul capătului de drum: „Rugăciunea, zicea ea, întărește duhul și ajută corpul (…) Cu  rugăciunea toți vrăjmașii sunt biruiți!”

Nu toți prind însă gustul poveștii, nu toți pe al rugăciunii, iar neajunsurile și slăbiciunea fizică pun capăt zilelor multor dintre pasageri, care ajung la capătul drumului la propriu, deși, aparent, la un capăt de drum ajung cei debarcați în Siberia. De ce aparent? Pentru că, deși trenul se oprește la capăt de linie și nu mai duce nicăieri, o întreagă experiență îi așteaptă pe cei căliți. Maturizați înainte de vreme, conștienți de dimensiunile răului, aceștia sunt pregătiți să înfrunte orice. Drumul continuă, deși neantul a fost atins: „După atâta mers în tren, cerul a apărut așa, dintr-odată, de parcă m-am născut abia atunci și l-am văzut pentru prima oară. La capătul pământului, ne temeam să călcăm mai apăsat, pășeam cu o ușoară teamă. Poți cădea de pe pământ, care se termină aici (…) Căutam un băț, un dâmb, o baltă, ceva, un semn pământesc, unul omenesc, dar numai cerul cel înalt ne-a întâmpinat (…) M-am urcat în tren fetiță și am coborât femeie.”

Atât de cer, cât și de pământ o desparte însă experiența din lagăr, „surghiunul” cu epuizare fizică (munci agricole, pescuit, croitorie), rații, foame, frig, învățarea limbii ruse, moarte, speranțe eșuate de iubire. Totuși, deportații români dovedesc că se poate merge mai departe, că nu a fost atins capătul. Prin urmare, se gospodăresc, muncesc, își arată priceperea, transformând răul într-un rău digerabil. Capătul drumului evocat încă din titlu de autoare devine relativ. E un necapăt. Istoria mare se scrie continuu, e cu de toate, cu încercări și dezechilibre. De forța fiecărui individ depinde supraviețuirea. Sublinierea omeniei, a valorilor, a spiritului de adaptare în ciuda condițiilor indică astfel o a altă miză a romanului Lilianei Corobca. Folclorul local devine pregnant nu doar în planul poveștilor, căci țărăncile noastre cos, își duc tradițiile mai departe indiferent de context. Și acest aspect este postulat de către autoare.

De altfel, ce fac românii când pun piciorul în Siberia? Încing o horă, apelând la tipicul haz de necaz: „Nu știu cum ne-am strâns una-n alta, ne-am îmbrățișat, am început să batem din picioare, să fredonăm o melodie, să cântăm tot mai cu suflet, mai tare, să ne rotim, improvizând, în cele din urmă, o horă. Păi ce fac româncuțele vrednice ca să nu înghețe? Înjgheabă o horișoară.”

Interesant modul în care Liliana Corobca operează cu adevărul istoric, suprapunându-i un strat ficțional, care are rolul de a atenua atrocitățile istoriei. Rezultatul e un roman în care plânsul se preschimbă în zâmbet – și nu de puține ori. De la agonie la extaz, nimic nu e de nesuportat, atâta vreme cât există credința în propriile forțe – par a spune printre rânduri narațiunile cuprinse aici. Ce e viața în romanul autoarei? O poveste cu suișuri și coborâșuri, o poveste care se rostește în pragul morții de către o eroină nonagenară, ce a cunoscut suferința izbăvitoare, păstrându-și umanitatea și arătând că oamenii pot improviza în situațiile extreme „ca-n poveste, că-nainte mult mai este”.

____________

*Liliana Corobca, Capătul drumului, Polirom, Iași, 336 p.

 

[Vatra, nr. 6-7/2018, pp. 41-42]