Senida Poenariu – Fulgurațiile unui apocaliptic

Liviu Georgescu, așa cum ne-a obișnuit deja prin numeroasele sale volume de poezie, regizează În formă continuată* un scenariu escatologic complinit de aceeași butaforie expresionistă și suprarealistă, cu marcante doze de absurd. Deloc surprinzător, modulațiile onirice, cu accente vizionare, probează în tradiția binecunoscută o libertate totală a procesualității. Cum afirma Al. Cistelecan prin 2004, poemele, prin verva asociativă, subminează sintaxa și chiar logica: „Această precipitare a dicțiunii vine din alertă și urgență, din presiune implozivă. Drojdiile viziunii și-au atins punctul de fierbere și ele amenință cu destructurarea discursului. În panica supunerii poetul abia dacă mai apucă să stenografieze ceva din emergența acestei entropii. În zorul său de a-și lua notițe discursul se comprimă în enunțuri lapidare, venind în avalanșă din toate părțile. Nici nu mai e timp pentru organizarea și administrarea imaginilor. Poemul nu e decât febra înregistrării lor”. (Al. Cistelecan, Al doilea top, p. 109) Această metodă compozită, spectaculară prin afluxul asociativ în spontaneitatea sa, nu lipsită însă de imagini forțate sau redundanțe, pune cititorul în dificultate: ori se concentrează exclusiv pe phanopoeia, pierzându-se astfel din vedere perspectiva de ansamblu, ori se angrenează într-o cursă după referințe livrești pornind de la precursorii din linia Blaga, Arghezi, Barbu ș.a. De altfel, lectura acestui volum m-a trimis cu gândul și la Trakl. Poemul Empatie, de exemplu, invocă Șapte cântece ale morții. Fără comentarii suplimentare voi reda versurile reprezentative pentru a sesiza analogiile care ne interesează, începând cu poemul model: „O întunecime colindă în scăpătat și-n seara,/ Pândind cu auzul la duioasa tânguire a mierlei. Noaptea apare tăcută, o sălbăticiune sângerândă/ Care se lasă încet pe colină./ În aerul umed se leagănă creanga de măr înflorit/ […]/ Mai strălucitor își ridică mâinile spre steaua sa/ Străinul alb;/ O moarte părăsi în liniște casa năruită./ O, putregăită făptură a omului: făurită de metale reci,/ Noapte și spaimă a pădurilor scufundate…” (Trakl, Șapte cântece ale morții, în Tânguirea mierlei, Editura Facla, Timișoara, 1981, p. 65). În poemul lui Liviu Georgescu, „El înaintează cu gesturi mici care reverberează în cei dimprejur/ veghează dincolo de peretele flăcării/ unde-i totul real și nu e real, e adevărat și nu e./[…] vocile lăuntrice se zbat/ se lovesc de pereți de metal și sunetele cresc din smalțuri/ să-nvelească veșnica tânguire a mierlei,/ afară, pe crengi înflorite./ Timpul alunecă sub picioarele lui/ și lumina se ridică și se destinde ca un arc de triumf”. (Georgescu, p. 131)

 Atât că, în poemele lui Liviu Georgescu, vuietele și vaietele, spaimele, umbrele morților, chiar și o coțofană plângătoare cu fața la perete, flori violete și grave, flăcările și morții cu potecile lor, toate aceste motive sunt transmutate într-un cadru post-apocaliptic mult mai agresiv și chiar lugubru: „În șanț pâlpâie flori/ prin crăpături morții sunt scoși de aici/ în sfere zdrențuite/ colinde de curcubeie în mlaștini/ un blestem pe cap ca un sac/ peste fața cu grimase și cusături/ pata clipei și punctul sângerării/ orhidee violet/ prin ploaie luna mă dojenește ia-ți mormântul și dispari” (Fulgurări)

Cât despre poziția în cadrul generației sale, deși a frecventat Cenaclul de Luni, poezia sa nu are mai nimic de-a face cu poezia lunedistă „standard” (Romulus Bucur, T.T. Coșovei, Florin Iaru, Al. Mușina, M. Cărtărescu ș.a) cum o numea nu tocmai inspirat Cărtărescu în studiul său despre postmodernism, ci, mai degrabă, s-ar putea găsi asemănări cu latura echinoxistă, comparat fiind cel mai adesea cu Ion Mureșan și/ sau Aurel Pantea. În orice caz, cititorul, dincolo de faptul că trebuie să aibă un apetit pentru ceremonialul thanatic sinistru în jurul căruia poetul gravitează obsesiv, trebuie să dea dovadă de multă răbdare și determinare pentru a parcurge volumul atipicului Liviu Georgescu.  Ambiguitățile lexicale ale „cuvintelor înșirate anapoda”, ca să cităm din volum, merg mână-n mână cu gustul paradoxului și al stranietății pentru a descrie caracterul iluzoric al realității care nu mai poate fi receptată empiric: „Totul pare trucat/ neîncrezători în mersul printre obiecte/ și fără să simțim realitatea învelișului de carne/ trupurile care se iubesc în poduri de case/ necunoscând balansul în arcade de ape/ unde existența e pură/ unde ceea ce pipăi e ceea ce pipăi–/ iarba dintre degete în papilele dilatate de lauri/ piperul sfârâind în gropi de potențial/ imaginând infernul/ neliniști care trec dincolo de ziduri/ și ne apropie de îngeri”. (Ceea ce pipăi, p.109). Fluiditatea realului care nu se mai lasă „pipăit” obligă la o prevalare a senzorialității. Măsura existenței este ostensibilă la nivel epidermic, acea „gaura crestată în piele”, nu este de mirare că poemele sunt dominate de senzații tactile și auditive care mai de care mai torturante.

 Deși deconspiră natura violentă și hâdă a omenirii, astfel că „Printre lilieci și trandafiri oamenii își arată colții/ se ascund apoi deghizați/ se roagă și produc, re-produc/ și rareori se înalță,/ se duc apoi de unde au venit și se întorc” ( Fir nevăzut, refăcut, p.7), în prim-plan este înregistrarea „zilei din urmă”, cea care succedă chemarea la trezire, eșuată, din poemul vaticinar cu trimiteri la discursul veterotestamentar Uitați-vă-n sus: „Ați rămas cu năpârca plăcerii, dacă plăcerea/ se numește mușcătura ei,/ roade prin voi, prin talpa osoasă/ spre talpa spiritului,/ încet și fără băgare de seamă, subtil și fragil,/ ca o floare carnivoră în plăcerile facerii.” (p.18)

Scenariul post-apocaliptic stă sub semnul focului, însă nu este nici iad, nici purgatoriu. Este un „aici” încremenit, un vestibul dantesc, teluric, care condamnă la disperare în lipsa unei finalități sau a unei speranțe. Cum indiferenții lui Dante erau condamnați să urmărească la nesfârșit un steag, uitați de lume și chinuiți de muște și viespi, nefiind demni nici de eliberarea prin moarte, și actanții lui Liviu Georgescu sunt părăsiți în „valea plângerii” unde „nimeni nu are puterea să spere” dat fiind că „ochiul lui dumnezeu nu se sinchisește”: „pământul soarbe lumina și păcatul umblă pe picioroange/ [… ]/ Pe acoperișul mării zac leșuri de păsări și vânturi crude,/ pământul nu are scăpare. Iarba crește-n neștire și o poți auzi cum scrâșnește și o poți vedea cum se zbate/ în flăcări cu gazul albastru, flăcări de timp infinit-/ ritmuri microscopice ale unor tobe infime./ Dintre buruieni hrănite cu bășici pline de gol și de lipsă/ cresc steaguri udate de ploi, decolorate de soare,/ înnegrite de fumul uzinelor moarte/ și de zgomotul pașilor tot mai mari crescuți din adânc.” (În formă continuată, p.5)  Revelația precarității condiției umane, a neputinței de a ieși de pe o orbită prestabilită, susținută prin meditații filozofice pe tonuri grave care, ce-i drept, intimidează prin preaplinul imaginarului și mai ales prin idiomul escatologic violent, confiscă poezia lui Liviu Georgescu.

Descrierile preponderent oximoronice trădează și o urmă de satisfacție a eului care contemplă „splendoarea dezastrului”: „Spaima fertilizează plantele care cresc/ mai înalte decât catedrala,/ se leagănă în vânt/ și reflectă lumina strâmb către stele./ Apele șiroiesc pe acoperișuri precum șerpii/ și se scurg în suflete./ Pe străzile pustii,/ filamentele ard în becuri ca viermii de mătase./ Cineva a dat foc și oceanul fierbe, universul se topește./ La lumina flăcărilor/ uleiul clădirilor curge peste noi ca o binecuvântare/ și pe cerul de iarnă/ o catedrală arde până la schelete de păsări carbonizate” (Magie, p.68)

Când nu profilează filme post-apocaliptice, Liviu Georgescu își exhibă ambiții totuși prea mari pentru un volum de poezie: caută sensul și adevărul, pune margini singurătății, descrie inefabilul, dizolvă entitatea în transă, dă direcție și flux timpului și scrie o istorie a vidului. Nu în cele din urmă, mai ucide și sentimente în camera de păpuși: „Sentimentul a fost ucis și s-a auzit în urmă/ un zăngănit de lingurițe în porțelanuri,/ cum nu se mai auzise în camera aceasta de păpuși./ Apoi o detunătură – căzând cu fața în jos./ Casa s-a întunecat încet ca la funeralii/ în care noi nici nu existăm./ Dar am văzut totul, ca la cinematograf/ cu lumina stinsă și cu umbrele pe pânză/ învălmășindu-se și sângerând” (Pe un fir subțire de porțelan, p. 31)

Posesor al unei recuzite capabile să imprime atât suflu vizionar, cât și un ritm aluvionar care îi individualizează poemele, Liviu Georgescu are resursele, și de altfel și reușește, să creeze din toată gama de tonalități ex inferno imagini rafinate care merită apreciate și totodată savurate de lectorul mai mult sau mai puțin obișnuit cu această formulă insolită.

___________

*Liviu Georgescu, În formă continuată, Editura Cartea Românească, Pitești, 2017.

 

 

 

[Vatra, nr. 6-7/2018, pp. 39-40]