Ce mai rămâne din Mai ’68? (4/12)

Giordano Altarozzi

De la inocență la violență. Mișcarea protestatară din 1968 în Italia

Anul 1968 a fost un adevărat annus mirabilis pentru istoria recentă a unei lumi care, tocmai atunci, începe un proces inexorabil de globalizare și mondializare. Este anul în care tensiunile produse de procesele de modernizare izbucnesc în mișcări protestatare care străbat întregul Pământ, depășind granițele impuse de reorganizarea lumii de după cel de-al doilea război mondial. Motivele revoltelor, precum modul lor de manifestare, prezintă diferențe uneori deloc neglijabile, răspunzând unor nevoi politice, economice, culturale, sociale diferite, fiind însă acomunate de o aspirație generală la schimbarea radicală a structurilor existente. Căutând în trecutul istoric, am putea spune că, cu toate diferențele, doar Primăvara popoarelor a avut o intensitate și o răspândire atât de vaste precum mișcările din 68. Protestele din SUA (atât cele studențești, cât și cele ale afroamericanilor), revolta studențească din Paris și cea a tinerilor din Ciudad de México, Primăvara din Praga și Revoluția culturală chineză, revoltele din Italia, războiul condus de formațiunile comuniste în Vietnam, luptele de eliberare din Africa și mișcările de rezistență împotriva dictaturilor din America latină reprezintă momente independente, și totuși interconectate, a unui singur fenomen caracterizat de un spirit comun și cunoscut drept „Șaizeciopt”. Un spirit care, în ciuda diferențelor ontologice și imanente a manifestărilor sale, prezintă unele caracteristici comune.

Fără pretenția de exhaustivitate, dorim aici să amintim doar pe cele care ni se par mai relevante. Astfel, primul element comun este legat de dorința de implicare directă a tinerilor, de participare la viața publică, mai ales în forme colective; o dorință care, calitativ și cantitativ, nu poate fi regăsită în epocile istorice anterioare. Până la urmă, și revoluțiile pașoptiste au implicat numai nucleele restrânse ale societății europene, fără a înregistra o participare semnificativă a maselor. În dezacord cu acest caracter limitat, revoluțiile saișoptiste s-au remarcat prin caracterul lor de masă, aducând la maturitate deplină evoluția politică a contemporaneității.

O altă caracteristică comună este caracterul internațional și internaționalist al revoluțiilor. Într-un timp foarte scurt, „vântul” nou al generației din 68 începe să „sufle„ peste tot și să cuprindă toate structurile sociale, de la sistemul de învățământ la fabrici și uzine, de la instituții bisericești la familie. Revendicările sindicale și muncitorești, cerințele de înnoire a sistemului de învățământ, luptele pentru drepturile femeilor și ale minorităților etnice, manifestările susținând reinterpretarea relațiilor socio-economice pe baze ideologice marxiste – maoiste, leniniste sau libertare – reprezintă fenomene diferite, de cele mai multe ori lipsite de relații de cauză și efect, dar care totuși nu pot fi simple coincidențe cronologice.

Alt element specific mișcărilor din 68, care se regăsește în contexte deseori foarte diferite, este caracterul vădit revoluționar, de respingere totală a oricărei autorități constituite. Statul, partidele, armata, poliția, familia, biserica, fabricile, școala, sistemul sanitar, închisorile, însuși consumul, sunt privite drept părți separate ale unei singure structuri de oprimare a omului de către om, relații de putere impuse și, în consecință, artificiale deși prezentate ca fiind naturale. Ideei exprimate, cu câțiva ani înainte, de Herbert Marcuse în capodopera sa Omul unidimensional1, o lucrare destinată să devină noua „biblie” a unei generații întregi, și care transpar din sloganurile vremii (printre cele mai celebre amintim aici doar câteva exemple, precum: „Consumate di più, vivrete di meno”, „Il padrone ha bisogno di te, tu non hai bisogno di lui”, „Vietato vietare”, „Siamo realisti, pretendiamo l’impossibile”, „Apriamo le porte dei manicomi, delle prigioni, dei licei e dei nidi d’infanzia”).

Ultima, și poate cea mai semnificativă dintre caracteristicile comune ale mișcării din 68, capabilă să le cuprindă și să le explice pe cele amintite anterior, este aspectul de luptă generațională. Mișcările care s-au manifestat aproape la unison pe întregul glob au exprimat peste tot frustrarea tinerilor aparținând generației născută în timpul celui de-al doilea război mondial sau în anii imediat următori acestuia. O generație care trăise o serie de schimbări radicale în stilul de viață, dictate în primul rând de trecerea la societatea bazată pe consum, dar care nu fuseseră însoțite de o evoluție corespunzătoare la nivelul structurilor sociale de bază. Tinerii devin astfel, pentru prima dată, o categorie aparte spre care se îndreaptă atenția partidelor politice și, în primul rând, cea a mediului economic. Într-o societate în care incluziv cultura tinde să devină un bun de consum (concept exprimat de mișcarea Pop Art și, în special, de pictura lui Andy Warhol), tinerii reprezintă un segment al pieței extrem de apetisant, cum dovedește printre altele evoluția industriei muzicale din anii Cincizeci și Șaizeci (Elvis Presley, Buddy Holly, Jerry Lee Lewis, The Beatles, The Rolling Stones, pentru a aminti doar câteva dintre icoanele muzicale ale epocii, la care se pot adăuga cele cinematografice, de exemplu James Dean sau Marlon Brando). Mai ales în ceea ce privește lumea occidentală, la originea mișcărilor se află o nevoie profundă de înnoire, de participare activă, voința neclintită de schimbare a unei lumi care nu mai este percepută ca imuabilă, și care poate fi îmbunătățită doar printr-o implicare directă a individului.

Printre fenomenele protestatare care zguduie lumea întreagă, cel mai lung și plin de consecințe a fost, cu orice probabilitate, cel italian. Cel mai lung deoarece, spre deosebire de mișcarea franceză, care a pierdut foarte repede elanul său, sau de experimentul cehoslovac, înăbușit de intervenția trupelor Pactului de la Varșovia (cu excepția României ceaușiste2), 68-ul italian durează aproximativ un deceniu. Cel mai plin de consecințe deoarece toate celelalte mișcări, inclusiv cea americană, sunt lipsite de un proiect politic, și ca atare de o finalitate, bine conturate, în timp ce în Italia se creează o serie de structuri politice, mai mult sau mai puțin organizate, unele dintre ele optând în cursul anilor Șaptezeci pentru lupta armată, cea mai cunoscută fiind fără îndoială Brigate Rosse. Pentru a înțelege în mod deplin fenomenul italian, este necesară o analiză sintetică a situației peninsulare în perioada imediat anterioară anului 1968, o epocă caracterizată de schimbări majore pe plan politic, economic și social. Din punctul de vedere economic, anii Șaizeci sunt caracterizați de așa-zisul „miracol economic”, o perioadă de dezvoltare capabilă să modifice radical structura însăși a economiei italiene, care din țara agrară se transformă în una din principalele economii industrializate din lume. Acest fenomen, care se manifestă și în celelalte două țări învinse în cel de-al doilea război mondial incluse în blocul occidental – Germania și Japonia – caracterizează întreaga perioadă postbelică, atingând vârful său în perioada 1958-1963, în care se reduce drastic decalajul economic dintre Italia și celelalte țări industrializate. Această dezvoltare a fost posibilă datorită mai multor factori, unii endogeni, alții exogeni: situația internațională favorabilă (Război Rece și poziția geopolitică a Peninsulei, aflată la granița cu blocul socialist), consecventa incluziune în Planul Marshall, apartenența la spațiul comun european, cu un rol activ în constituirea Comunității economice europene, care a favorizat schimburile comerciale intra-continentale, și mai ales nivelul scăzut de salarizare, datorat în mare parte ratei șomajului crescută din anii Cincizeci, care a permis o competitivitate ridicată a produselor italiene pe piețele internaționale3. Această dezvoltare a permis reducerea decalajului economic cu celelalte țări europene, dar în același timp a adâncit cel intern între regiunile industrializate și cele prevalent agrare (mai ales în partea sudică a Peninsulei), în care modernizarea economică s-a manifestat la un nivel net inferior, în parte datorită unei lipse de interes din partea Statului, concentrat pe creșterea sectorului industrial, dar în mare parte și datorită unui puternic val de migrații interne din mediul rural spre cel urban și din Sud spre Nord.

Numărul mare de muncitori disponibili, și în consecință costul muncii scăzut, permite deci „miracolul economic” amintit anterior4. Cu toate acestea, dezvoltarea economică se manifestă cu grade variate, interesând prevalent sectorul industrial, în timp ce în agricultura schimbările sunt mult mai limitate, în primul rând din cauza fenomenului migrator, dar și ca efect al reformei agrare de după cel de-al doilea război mondial, care le atribuie țăranilor din Italia de sud parcele prea mici pentru a fi rentabile5. Schimbările radicale ale structurii economice afectează și înfățișarea societății italiene. În primul rând, tocmai migrațiile din Sudul Peninsulei spre Nord și din mediul rural spre cel urban, produc o serie de consecințe: expansiunea, deseori haotică, a mediului urban, cu apariția unor cartiere lipsite de cele mai elementare servicii, însoțită de speculații imobiliare care schimbă radical aspectul marilor orașe; creșterea cantitativă a clasei muncitorești și a micii burghezie urbane; integrarea dificilă a imigranților din Sud în noul context de destinație și dezrădăcinarea acestora, mai evidentă în rândul celei de-a două generație; frustrarea generată de condiții de trai diferite de cele așteptate la momentul părăsirii localităților de origine6. Pe de altă parte, creșterea producției industriale permite transformarea societății în una bazată pe consum. Bunurile considerate până în acel moment de lux devin accesibile unui număr crescând de consumatori, iar unele dintre ele – automobilul, frigiderul, mașina de spălat – devin obiecte de uz cotidian. Și, fără îndoială, cel mai important pentru efectele sale de termen lung, este televizorul, instrument de agregare familială dar și de integrare lingvistică și culturală a unei populații încă caracterizată de localisme greu de îndepărtat.

Cum este de așteptat, schimbările economice și sociale determinate de evoluția economică produc modificări și în mentalul colectiv, care afectează inclusiv Biserica catolică, chemată să se confrunte cu o scădere a religiozității tradiționale, efect – printre altele – al migrațiilor interne spre mediul urban, deja laicizat și unde sentimentul religios era mai puțin înrădăcinat. Pentru a contracara această evoluție, Biserica condusă de papa Ioan al XXIII-lea deschide Conciliul Vatican al II-lea, care introduce schimbări majore în doctrina și liturghia catolicismului7.

Încheiată prima etapă a „miracolului economic”, ocuparea forței de muncă disponibilă produce un dezechilibru pe piața muncii; scăderea ofertei determinată de un sistem care e aproprie de ocuparea deplină a forței de muncă, aduce la deschiderea unui prim sezon de revendicări salariale și sindicale, iar creșterea numerică a clasei muncitorești favorizează partidele de stângă, producând efecte politice semnificative. Astfel, perioada denumită „centrism”, caracterizată de guvernarea exclusivă a partidului Democrazia Cristiana (DC), ia sfârșit, fiind înlocuită de o nouă etapă a istoriei politice italiene (denumită „centru-stângă”), în care partidul de majoritate relativă acceptă în componența guvernelor alte formațiuni politice moderate (Partito Social-Democratico Italiano – PSDI, Partito Liberale Italiano – PLI, Partito Repubblicano Italiano – PRI) și cu sprijinul parlamentar din partea Partidului Socialist Italian (PSI), acceptat în scurta vreme și la guvernare8. Dacă aceste schimbări nu produc efecte semnificative pe plan extern, atlantismul și europenismul rămânând puncte ferme ale politicii externe italiene9, ele favorizează proiectarea și implementarea unui plan de reforme interne, menit să dezvolte și în Italia sistemul de welfare state deja manifest în alte țări occidentale10. Dar decalajul dintre reformele propuse și așteptările sociale rămâne mare, iar multe aspecte sensibile ale societății italiene nu sunt abordate satisfăcător, alimentând astfel neîncrederea opiniei publice în partidele moderate și în dorința și capacitatea lor de a rezolva eficient marile probleme ale Italiei, ceea ce se traduce în creșterea consensului pentru partidele extremiste, atât de stângă (Partito Comunista Italiano – PCI) cât și de dreaptă (Movimento Sociale Italiano – MSI, neofascist). Temându-se de potențialele efecte destabilizatoare ale reformelor, alianța de guvernământ hotărăște suspendarea acestora, decizie adoptată concomitent cu începerea unei crize inflaționiste, scurtă dar intensă, determinată de creșterea costului muncii și de cea a cererii de bunuri de consum. Cum era de așteptat, promisiunile neîndeplinite și efectele negative ale valului inflaționist produc o lovitură de imagine pentru partidele din arcul guvernamental. Astfel, se poate afirma că oprirea bruscă a procesului reformist a contribuit substanțial la începutul revendicărilor care au caracterizat mișcarea din 68 din Italia.

Bulversarea socială și economică care caracterizează perioada cuprinsă între sfârșitul anilor Cincizeci și evenimentele din 1968 afectează puternic tinerele generații, care încă din acea perioadă încep să adopte atitudini potrivnice impunerilor societății în care trăiesc. Creșterea economică, schimbările sociale, procesul de modernizare accelerat, produc un cleavage inter-generațional, o falie care se va adânci în deceniul următor, transformându-se treptat din simplu anti-conformism în protest social deschis și din ce în ce mai violent.

Printre reformele propuse și implementate de guvernele de centru-stângă, cea a învățământului este dintre cele mai importante pentru începerea valului protestatar de la sfârșitul deceniului. Reforma își propune să „democratizeze” învățământul, mai ales la nivelul universitar, permițând accesul la educație a unui număr crescând de tineri și lărgind semnificativ numărul de elevi și studenți care frecventează școlile și universitățile din Italia. În anul 1961, prin reforma legislativă absolvenții de școli tehnice pot accesa studiile universitare (până atunci rezervate absolvenților de liceu), chiar dacă limitat la specializările din domeniul științelor exacte; un an mai târziu, învățământul pre-universitar devine obligatoriu până la împlinirea vârstei de paisprezece ani. Aceste reforme determină o creștere simțitoare a populației școlare; în perioada 1962-1967 numărul de elevi înscriși în sistemul educațional italian crește cu 18%, în timp ce populația universitară înregistrează o adevărată explozie, crescând cu ca. 60%11. Creșterea cantitativă subită a numărului de elevi și studenți pune o serie de probleme greu de rezolvat în timp scurt, pe plan logistic dar și din punctul de vedere al relațiilor dascăl-elev și profesor-student. Dar criza care va izbucni în cea de-a două jumătate a deceniului, și care are epicentrul său tocmai în instituțiile de învățământ, nu este o consecință directă a creșterii cantitative a populației studențești, fiind determinată mai degrabă de lipsa de perspectivă a unor tineri supra-calificați dar pentru care nu există cerere pe piața muncii. Mai mult, creșterea cantitativă a populației universitare nu este însoțită de o reformă radicală a parcursului de studiu, care rămâne deosebit de greu mai ales pentru studenții provenind din institutele tehnice, care de regulă prezintă un nivel de pregătire inițială mai scăzut în comparație cu colegii lor absolvenți de liceu. Astfel, șansa de școlarizare rămâne de cele mai multe ori pur formală (cum dovedește numărul foarte ridicat de studenți care nu termină studiile universitare), iar diferențele de clasă sunt introduse în mediul universitar între studenții „burghezi” absolvenți de liceu și studenți „proletari” absolvenți de alte forme de învățământ pre-universitar12. În aceste condiții, nemulțumirile tinerilor se accentuează. Pentru mulți accesul la studiul universitar reprezentase un obiectiv în sine, capabil să asigure condiții de viață mai bune și prestigiu social, dar așteptările sunt frustrate de lipsa unei reforme substanțiale a învățământului.

Așadar imposibilitatea de a atinge nivelul de bunăstare promis de societate aduce tinerele generații să respingă convingerea burgheză conform căreia capacitățile individuale sunt suficiente pentru a garanta o mobilitate socială accentuată și complet deschisă. Din dezamăgirea generată de promisiunile societății burgheze, percepute ca fiind false, izvorăște voința de proiectare a unei societăți alternative și a unei adevărate contra-culturi, care reprezintă trăsătura specifică a fenomenului denumit „il Sessantotto”. În aceste condiții, nu este de mirare faptul că, în Italia ca și în alte țări occidentale, mișcările protestatare încep tocmai în universitățile, prima fiind Universitatea Catolică din Milano, urmată la scurtă vreme de multe alte centre universitare. Inițial revendicările studenților sunt limitate la metodele de predare și evaluare, precum și la traseul didactic, cerut a fi mai flexibil și adaptat la nevoile și interesele beneficiarilor. Curând, însă, revendicările se radicalizează, devenind extreme și vizând gestiunea însăși a instituțiilor de învățământ. Ocuparea școlilor și a universităților, constituirea de adunări studențești, autogestiunea instituțiilor devin realitatea cotidiană a acelor ani, propunând o cultură proprie, antitetică celei dominante13. O contracultură de sorginte marxistă, dar explicit revizionistă față de interpretările tradiționale ale marxismului (exprimate pe plan politic de PCI și, în mai mică măsură de PSI). Astfel, modelul nu mai este căutat în Uniunea Sovietică post-stalinistă, ci în realitățile alternative precum China maoistă a revoluției culturale, Vietnamul de Nord, Lumea a treia, Iugoslavia titoistă îndreptată deja spre autogestiune. Mao, Ho Și Minh, Che Guevara devin adevărate icoane culturale ale tineretului italian, care de asemenea privește cu simpatie către mișcările de emancipare ale afro-americanilor din Statele Unite. Simbol al acestei fracturi interne stângii italiene, dar care reflectă și tensiunile inerente mișcării proletare internaționale, este apariția publicației periodice „Il manifesto”, al cărui prim număr vede lumina tiparului pe 23 iunie 1969. Scopul noii publicații este de a dezbate în mod autonom (adică fără viziuni dogmatice și preconstituite impuse de liderii partidului) chestiunile interne și internaționale; ca și efect, inițiatorii revistei sunt expulzați din PCI14.

Inițiate de studenții, foarte repede protestele se extind și la alte sectoare, interesând în primul rând fabricile și uzinele. Protestul muncitorilor din sectorul industrial are, însă, motivații diferite de cel studențesc și, în consecință, prezintă forme de exprimare proprii, care aduc la o adevărată mitizare a maoismului, dar și la redescoperirea tradiției anarho-sindicaliste15. În acest context, sindicatele tradiționale, foarte apropriate de partidele politice parlamentare, încep să piardă atractivitatea lor, fiind percepute drept structuri inutile. Muncitorii încep să se organizeze singuri, înființând comitete de bază la nivel de întreprindere16. Pentru a redobândi încrederea salariaților, sindicatele își revizuiesc strategia proprie, înaintând revendicări crescânde și din ce în ce mai generale, înlocuind treptat rolul specific al partidelor politice și subminând în special formațiunile de stângă, incapabile să guverneze mișcarea protestatară. Este paradigmatică în acest sens dezbaterea internă PCI-ului între Luigi Longo17 – susținătorul aproprierii dintre Partidul și mișcarea – și Giorgio Amendola18, care afirmă necesitatea luptei împotriva tendințelor anarhiste și extremiste manifestate mai ales de studenți. Se poate afirma că, în general, Partidul Comunist a agreat poziția exprimată de Amendola, dovedind astfel o rigiditate și un dogmatism intern accentuate, care vor facilita (desigur, fără a reprezenta motivul unic sau hotărâtor) alunecarea mișcării spre forme de organizare și manifestare extra-parlamentare, vizibile mai ales în deceniul următor, când protestele se radicalizează, adoptând forme de luptă violentă care vor aduce la o perioadă aparte din istoria Italiei, denumită „anni di piombo” („anii de plumb”)19.

Primul atentat se produce la un an de la începerea manifestărilor; pe 12 decembrie 1969 o bombă explodează la Milano, în Piazza Fontana20, cauzând 17 morți și 88 de răniți și deschizând o perioadă de violența generalizată care va continua până la jumătatea anilor Optzeci și interesând formațiuni politice extra-parlamentare extremiste de dreaptă (Avanguardia Nazionale, Ordine Nuovo, Nuclei Armati Rivoluzionari etc.) și de stângă (Brigate Rosse, Gruppi Armati Proletari, Gruppi d’Azione Partigiana etc.), structuri deviate ale serviciilor secrete, grupări de crimă organizată (Mafia, Nuova Camorra Organizzata, Banda della Magliana) și loje deviate ale francmasoneriei (Propaganda 2). Atentatul din Piazza Fontana încheie prima etapă a fenomenului cunoscut drept 1968, caracterizată de puternice aspirații ideale și de o viziune romantică asupra lumii, cu largi tente pacifiste. Cum a afirmat Adriano Sofri21, lider al formațiunii extra-parlamentare Lotta continua și printre cei mai importanți lideri ai protestelor din anul 1968, o dată cu atentatul mișcarea a pierdut inocența sa. Din acel moment se deschide o altă fază, destinată să se prelungească până la sfârșitul anilor Șaptezeci, în care se va manifesta o radicalizare socială și politică constantă, urmată de o creștere semnificativă a violenței (inclusiv din partea Statului, care după Piazza Fontana apelează la așa-zisă „strategie a tensiunii”), culminată cu sechestrul și asasinatul lui Aldo Moro, în anul 1978.

____________

1 Herbert Marcuse, One-dimensional Man. Studies in the Ideology of Advanced Industrial Society, Beacon Press, Boston 1966.
2 Despre motivele hotărârii lui Nicolae Ceaușescu de a nu dă cursul solicitării sovietice de susținere a intervenției represive în Cehoslovacia, vezi Giordano Altarozzi, „Primavera di Praga e repressione: gli echi nella Romania di Ceaușescu”, în Pasquale Fornare, Santi Fedele (a cura di), La Primavera di Praga. Quarant’anni dopo, Rubbettino, Soveria Mannelli 2009, pp. 159-183.
3 A se vedea Paul Ginsborg, Storia d’Italia 1943-1996. Famiglia, società, Stato, Einaudi, Torino 1998, pp. 251-287; Vera Zamagni, Introduzione alla storia economica d’Italia, il Mulino, Bologna 2007, pp. 125-135.
4 Cfr. Valerio Castronovo, 1960. Il miracolo economico, Laterza, Roma-Bari 2012.
5 Despre reforma agrară de după anul 1945, vezi Piero Bevilacqua, Breve storia dell’Italia meridionale, Donzelli, Roma 1993, pp. 95-134.
6 Asupra acestor fenomene, general valabile pentru toate fenomenele migratoare, cf. Abdelmalek Sagad, La doppia assenza. Dalle illusioni dell’emigrato alle sofferenze dell’immigrato, Raffaello Cortina Editore, Milano 2002; Stefano Baldi, Raimondo Cagiano de Azevedo, La popolazione italiana. Storia demografica dal dopoguerra ad oggi, il Mulino, Bologna 2005.
7 Cf. Aa. Vv., Storia della Chiesa, vol. XXV/1, La Chiesa del Vaticano II (1958-1978), a cura di Maurilio Guasco, Elio Guerriero, Francesco Traniello, Edizioni San Paolo, Milano 1994, pp. 121-563.
8 Asupra fenomenului definit „centro-sinistra”, vezi Aurelio Lepre, Storia della prima Repubblica. L’Italia dal 1943 al 1998, il Mulino, Bologna 1999, pp. 195-222.
9 Despre politica externă a Italiei după cel de-al doilea război mondial, vezi Liliana Saiu, La politica estera italiana dall’Unità a oggi, Laterza, Roma-Bari 2005, pp. 111-134; Giuseppe Mammarella, Paolo Cacace, La politica estera dell’Italia. Dallo stato unitario ai giorni nostri, Laterza, Roma-Bari 2010, pp. 206-224.
10 Cf. Simona Colarizi, Storia del Novecento italiano. Cent’anni di entusiasmo, di paure, di speranze, Rizzoli, Milano 2000, pp. 383-390.
11 Aurelio Lepre, op. cit., p. 223.
12 O privire de ansamblu asupra problemelor cu care se confrunta sistemul educațional italian se regăsește în Scuola di Barbiana, Lettera a una professoressa, Libreria Editrice Fiorentina, Firenze 1967; cartea este scrisă de un grup de elevi din Școala din Barbiana, coordonați și îndrumați de don Lorenzo Milani, preot catolic considerat una dintre figurile cele mai influente ale mișcării din Italia. Cartea a devenit unu dintre cele mai importante documente ale fenomenului 1968 în Italia.
13 Pentru problemele și perspectivele specifice învățământului universitar, cfr. Guido Viale, Contro l’Università, în „Quaderni piacentini”, nr. 33, febbraio 1968, pp. 2-28; articolul reprezintă un adevărat manifesto al revendicărilor studențești și, totodată, un denunț deschis la adresa structurii tradiționale a universității italiene..
14 Cf. Aldo Garzia, Da Natta a Natta. Storia del Manifesto e del PDUP, Edizioni Dedalo, Bari 1985.
15 Despre motivele care au adus la redescoperirea tradiției anarhiste, de altfel destul de bogată în istoria Italiei unite, precum și despre legăturile dintre anarhism și societatea bazată pe consum, cf. Murray Bookchin, El anarquismo en la sociedad de consumo, Editorial Kairós, Barcelona 1976. Despre anarhismul în Italia, vezi Erika Diemoz, A morte il tiranno. Anarchia e violenza da Crispi a Mussolini, Einaudi, Torino 2011; Richard Drake, Apostles and Agitators. Italy’s Marxist Revolutionary Tradition, Harvard University Press, Cambridge etc. 2003.
16 Despre originile, evoluția și așteptările legate de comitetele de bază, cf. Direzione nazionale dell’Organizzazione comunista Avanguardia Operaia, I comitati unitari di base. Origini, sviluppi, prospettive, Sapere, Milano 1973.
17 Vezi Luigi Longo, Il movimento studentesco nella lotta anticapitalista, în „Rinascita”, nr. 18, 3 maggio 1968.
18 Cf. Giorgio Amendola, Necessità della lotta sui due fronti, în „Rinascita”, nr. 23, 7 giugno 1968.
19 Simona Colarizi, op. cit., pp. 399-452. Pentru a oferi o imagine completă despre interpretările referitoare la acest sezon deosebit al istoriei Italiei, facem trimitere la Giovanni Fasanella, Rosario Priore, Intrigo internazionale, Chiarelettere, Milano 2010, care pun violența politică într-o relație directă cu evoluția sistemului internațional.
20 Despre atentatul și consecințele sale cf. Fabrizio Calvi, Frederic Laurent, Piazza Fontana. La verità su una strage, Mondadori, Milano 2007.
21 A se vedea interviul lui Adriano Sofri in ediția on-line a cotidianului Corriere della Sera din data de 2 aprilie 2004 (http://www.corriere.it/Primo_Piano/Politica/2004/04_Aprile/02/sofri.shtml : 30.04.2018)
***

Dana Domsodi

Mai ’68 și 2018. Revoluție și contrarevoluție în Italia

 

Prolog

Gianni di Michelis definește Mai ’68-ul italian ca momentul de profundă iluminare ce precedă lunga durată (neo)liberală a amurgului zeilor muncii. Istoric de meserie, Paul Ginsborg se abține de la slogane metafizice și ne propune teza unei revoluții culturale în răspăr cu teleologia modernizării italiene ce „emerges as an extra-ordinary, but unsuccessful attempt to challenge the predominant values of a rapidly changing society; but, in the last analysis, it was in direct conflict with the underlying tradition of Italian modernization”1. Cinzeci de ani mai târziu, Belpaese pare să-și fi găsit o nouă matrice (de)stabilizatoare a mult doritei treceri de la cea de-a doua la cea de-a treia Republică (visul neîmplinit a trei generații de politicieni) în figura unui regim politic ce înceacă să-și îndese contra-revoluționarul postfascism în straie mult prea mici de populism democratic de dreapta. O simplă explicație a situației pornind de la premisele sale istorice ne scutește de inutile mirări de îndată ce luăm în calcul atât procesul de declasare socială a păturilor sociale medii și inferioare, cât și contextul supranațional al unor constrângeri banal capitaliste ce pun probleme economiei italiene acum ca și acum cinzeci de ani. Actuala degradare politică de dreapta – de altminteri o constantă la nivel global, nu este decât un nou moment al dialecticii social-istorice pusă în mișcare de înfrângerea claselor muncitoare și negarea materială a condițiilor unui sistem de producție non-capitalist. Nu-s multe lecțiile ’68-ului italian, dar după cum zice și istoricul, putem uita totul, mai puțin faptul că este totuși posibil să acționezi în răspăr față de modernizarea capitalistă, să poți să vrei totul și să chiar câștigi. Drept e, o scurtă, dar iluminatoare victorie, rezultat direct al câtova premise istorice.

Politica italiană de după cel de-al doilea război mondial iese în evidență prin câteva trăsături sistemice și conjuncturale, niciunele neaparat pozitive. În interiorul partidelor există această tradiție a ‘corentismului’ unde partidul în diferitele momente ale existenței sale nu este decât victoria unui curent în detrimentul tuturor celorlalte. DC a desăvârșit acest tip de maladie politică executându-și politic toți liderii care au încercat să se ridice deasupra propriului curent. (Ciriaco de Mita știe câte ceva despre asta, colegii lui democrat-creștini preferând să îi inmâneze victoria socialistului Bettino Craxi mai degrabă decât lui.) Apoi, o altă constantă a politicii italiene este și aceea că mai întâi se merge la vot, apoi unii fac guvernul, apoi alții, câteodată cu totul alții, câștigă alegerile. Durata de viață a cabinetelor italiene este mică în raport cu media europeană, având în vedere că din 1945 până astăzi au fost 65 de cabinete. În topul celor mai multe zile în funcție ale unui premier conduce Berlusconi cu 3339, urmat de Andreotti cu 2678, Alcide de Gasperi cu 2591 de zile, Aldo Moro cu 2279, Aminatore Fanfani cu 1659, Prodi 1608, Craxi 1353, apoi, mai jos Renzi cu 1024, ultimul fiind actualul premier Giuseppe Conte cu doar 49 de zile. Italiană este și definiția clasică a politicii ca metodă de a face lucruri cu vorbe, mai ales atunci când nu ai nici bani, nici prea multă putere. Nimeni nu știe asta mai bine decât Maggie Thatcher care i-a și dedicat câteva pagini lui Andreotti în cartea sa The Years on Downing Street, pentru a semnala istoriei liberale lipsa de morală și scrupule a strategilor politici italieni. Dacă adăugăm la acest tablou ți perioadele de alternanță între boom și creștere economică și stagnare și regresie, puternica polarizare ideologică și socială, discreditarea graduală a clasei politice, politica partidelor de masă și paradigmatica incapacitate de a controla crizele de la periferia Mediteranei, atunci tabloul devine grăitor pentru vivacele laborator politic italian actual. Perry Anderson mai adaugă la aceste trăsături, tocmai pentru a evidenția anacronismul material al obsesiei italiene pentru independență și libertate, și faptul că „Italy is closely enmeshed in the European Union, its economy, military, diplomacy are all subjected to supranational controls that leave little leeway for independent policy of any kind”2. Relevanța politică a acestei situații nu este neglijabilă, în contextul în care unul dintre vârfurile de lance ale noilor populiști și ale dreptei clasice italiene a fost tocmai comerțul electoral cu promisiunea negocierii unei forme de surveranitate în raport cu UE și celelalte organisme supranaționale de control. Când actualul ministru de interne, Matteo Salvini a lăsat nava cu refugiați în mare pentru a fi salvată de un alt stat european, miza, dincolo de monstruosul calcul anti-umanitar, a fost tocmai renegocierea raportului de putere cu UE. (Tragic, dar lumea moare în mediterană și pentru că dreapta trebuie să-și arate mușchii în fața propriului electorat și a UE.) În fine, de la Risorgimento încoace, spune Ginsborg tipice pentru Italia sunt și „the incapacity of the elites to establish their hegemony over the classes that lay bellow them; the weakness and the inefficiency of the state; the strength of the Catholic church in Italian society; the class consciousness of significant sections of Italian urban and rural workers; the special political role of the ceti medi; the middle classes of Italian society; the enduring problem of the South”3. Teza lui Ginsborg se confirmă cel puțin în ceea ce privește persistența structurală a problemelor Mezzogiorno-ului italian, ce a pedepsit establishment-ul politic democrat votând în masă M5S, instalându-l astfel ca ministru al muncii și al dezvoltării economice pe napoletanul Luigi di Maio. În ceea ce privește blocajul administrativ e suficent să amintim că italienii au mers la vot fără o lege electorală funcțională, cu o struțocămilă făcută în grabă de PD și ALA fie pentru a câștiga ei alegerile, fie pentru a-i împiedica pe oricare alții să o facă, ceea ce a și dus la alianța dintre cele două drepte M5S și Lega, dușmani până în preziua semnării pactului, niciunii neputând guverna de unii singuri. Nimic nu pare a fi mai departe de 1968-ul italian decât 2018-ul italian. Ziua de azi pare a fi pura negație a toamnei fierbinți – revoluție și restaurație.

Mai 1968. Scurtă istorie a lui Vogliamo Tutto!

Poate că la fel de interesantă ca toamna de foc italiană este și decada ce a precedat-o, ceea ce și justifică retromarșul narativ istoric tocmai pentru a surprinde mai bine câteva dintre condițiile de posibilitate a protestului din Mai ’68 italian, care deși nu face concurență intensității și amplorii celui francez, se identifică prin revărasarea sa socială, ieșind din universitățile catolice în stradă, apoi reintrând în fabrici, de unde cortegii între de muncitori și studenți au luat cu asalt cerul social, vroind nici mai mult nici mai puțin decât totul. Protestele pornesc din cercurile studențești din universitățile milaneze catolice ca reacție la adresa reformelor din educație. În 1968 urma să se aprobe un proiect de lege ce ar fi limitat și mai mult accesul la formele de învățământ superior celor din păturile inferioare, precum ar fi făcut și introducerea a trei tipuri diverse de diplome ce ar fi adâncit și mai tare faliile dintre diferitele categorii sociale de studenți. În 1968 contingentul de studenți număra 450.000 de voințe. Quanderni Rossi devine locul de coagulare ideologică a unui nou set de teorii și valori în răspăr cu baza materială conservatoare medio ceto din care apare noua generație revoluționară. În raport cu individualismul și conservatorismul capitalist al claselor de mijloc, studenții militau pentru solidaritate, acțiune colectivă, justiție socială și modernizarea curriculelor universitare. Confortabilul spleen istoric în care se scălda amoralismul familist italian este zdruncinat de valul social de opoziție condus chiar de copii lor, ce pentru prima data denunțau familia ca pe o formă de opresiune, maladie socială, leagăn al individualismului conformist. Deși din punct de vedere ideologic mișcările studențești pro-pace/anti-război erau clar și anti-capitaliste ele au reprezentat o problemă pentru PCI, tocmai pentru că acestea erau incontestabil și anti-comuniste, fiind și o formă de reacție împotriva stalinismului comunist italian, dar și împotriva complicității transpartinice italiene în ceea ce privește represiunea socială și blocajul structural al reformelor. Cu toate dezavantajele sale, intelectualismul revoluționar al clasei studențești se mântuie tocmai prin conștiința de clasă studențească care recunoaște că nu este clasa revoluționară și că pentru o transformare radicală a societății, revoluția trebuie dusă la făuritorii săi de drept – clasa muncitoare. Ceea ce se și întâmplă. După 1968 mișcarea studențească s-a îndepărat de libertarianism apropiindu-se de leninism, mutându-se dinspre universități către fabrici. Au apărut o pleiadă de mișcări: maoiștii de la Servire il Popolo, leniniștii milanezi de la Avanguardia Operaia, studenții staliniști organizați în Movimento Studentesco, Lotta Continua, Potere Operaio și grupul Il Manifesto. Multe, dar din păcate divizate de diferențe ideologice ce s-au dovedit ireconciliabile.

În 1968 situația în fabrici era departe de a fi roz, restructurările din ’64 și ’65 au condus la o creștere a tehnologizării și mecanizării fabricilor, intensificare a regimului de lucru fordist, diferențele salariale și de producție dintre muncitori au crescut, controlul managerial și supraveghearea au crescut, la fel ca și puteria de decizie a celor din middle management. Operai comuni rămăseseră în fapt fără reprezentare. Protestele au început la fabrica de textile venețiană Marzotto, dar modelul acțiunii colective muncitorești a fost setat la uzina Pirelli Bicocca în Milano. Aici apare atât ideea inovatoare a comitetelor muncitorești revoluționare, cât și lupta împotriva cuștilor salariale (diferențe de salariu pentru aceeași muncă în diferite părți ale țării.) În vara lui ’69, evenimentele au atins un climax tot la uzina Fiat din Torino. Studenți și muncitori s-au aliat pentru a protesta împotriva prețului ridicat al chiriilor. De la uzina Fiat Mirafori a plecat cortegiul ce a făcut celebră toamna fierbinte italiană scandând: Cosa vogliamo? Vogliamo tutto!. În timp ce situația revoluționară lua cu asalt societatea, nici sindicatele nu au stat degeaba, reușind să încalece acest val revoluționar. În 1970 și 1971, CGIL, iar apoi și celelalte sindicate (CSIL și UIL) au aprobat introducerea unui nou sistem de reprezentare bazat pe comitete muncitorești. Pentru a ne face o idee despre puterea de reprezentare a sindicatelor e suficient să amintim că aceasta a crescut ca urmare a evenimentelor din 68-69, astfel că în 1975 avem un număr de 6.675.000 de muncitori sindicalizați. În 1972 ia naștere federația sindicală CGIL-CISL-UIL ce reușește să susțină protestele muncitorești de la locurile de muncă întinse până în 1973.

În ceea ce privește peisajul politic și economia politică a acelor ani, situația a rămas mai degrabă constantă. La alegerile din 1968 DC ia 39.1%, PCI 26.9%, iar PSIUP – partidul revoluționarilor, 4.5%. Pentru a contracara valul de creșteri salariale statul a răspuns cu măsuri deflaționiste, iar dreapta deep-state-ul cu o strategie de tensiune manifestată prin atentate cu bombă și o hilară coup d’etat pusă la cale de unul dintre moștenitorii familiei Borghese cu un batalion de baionetiști. Strategia de tensiune a dreptei dă roade, iar în 1972 la alegeri îi vedem ieșind învingători pe cei de la extrema dreaptă MSI-DN 8.7%, PCI 27.2%, iar DC 38.7 %. Guvernul format de DC este unul tot de dreapta, Andreotti premier, într-o coaliție DC, PLI și PSDI. Guvernul cade în 1973, înlocuit fiind de unul de centru stânga cu Rumor premier, într-o coaliție DC, PSI, PRI, PSDI. Ce a urmat după este deja istorie a câștigătorilor capitaliști. Decadele de plumb pentru muncitorimea europeană și globală a căror ceas a sunat odată cu izbucnirea crizei din 1973 și cu consensul neoliberal ce a stăpânit globul până a-i înmâna frâiele actualui post-fascism global. Miracolului șaișoptist îi urmează lunga înfângere, dar poate mai interesant decât cronica acestei înfrângeri este tocmai istoria ce duce dialectica socială la momentul ’68. Asupra ei ne vom opri în cele ce urmează.

Prima jumătate a anilor 1950 reprezintă pentru clasa muncitoare italiană gli anni duri: somaj endemic de la nord al sud, sărăcie, putere scăzută pentru sindicate. PCI și PSI trăiau sub constanta amenințare de a fi dizolvate, în timp ce erau oricum ținute în afara guvernelor. CGIL propune un nou piano del lavoro, dar care rămâne considerat prea socialist, drept pentru care a și fost respins de către elita conservatoare aflată la guvernare. Imediat după război, atât Marea Britanie, cât și SUA s-au amestecat puternic în politica italiană, americanii nedorind ca PSI sau PCI să facă parte din guvern, la fel de speriați fiind și de puterea crescândă a sindicatelor. În acest context 1955 reprezintă un punct de cotitură în istoria laburistă italiană, deoarece cade contractul național și negocierile se reântorc în fiecare fabrică, ceea ce înseamnă că luptele sindicaiste trebuiau să se reorganizeze la nivelul fiecărei fabrici. Ceea ce trebuia să reprezinte o lovitură de grație pentru sindicate s-a dovedit o binecuvântare, reântărind de fapt relația dintre sindicate și muncitori. Un alt punct de cotitură, îl reprezintă și 1960, când la Torino, Nenni de la PSI a lansat politica de cooperare dintre PSI și DC ce va domina anii ’60. Nu la fel de bine au stat lucrurile pentru PCI care a avut o perioadă dificilă, trezindu-se din ce în ce mai izolat de baza sa socială, ligile tărănești, proletariatul industrial și districtele rosii din Emilia Romagna, asta și fiindcă în 1956 apare raportul negativ despre Stalin, o lovitură grea pentru stânga italiană, mai ales pentru PCI atât de clar pro-sovietic sub conducerea lui Palmiro Togliatti, care propune acum policentrismul socialist ca răspuns la caderea politicii staliniste centralizatoare.

În 1950 agricultura era încă principalul sector economic, iar în 1951 42.2 % dintre angajați lucrau încă în agricutură, cu o rată de 56.9 % în Sud. În ceea ce privește șomajul, 48% din forța de muncă agricolă din Sus era subangajată, în centru șomajul era de 43.8, iar în Veneto 41.3. O imensă rezervă de forță de muncă aștepta transformarea din temelii a economiei italiene. Primul răspuns pentru a această armată de rezervă a fost migrația. Între 1946-1957 rata de migrație a devenit negativă – 1.100.000, brațe de muncă fugind către America, Argentina, Venezuela, Canada, Australia. (În satele din Calabria, America de Sud era considerată terra ‘e d’u scuordo – tărâmul uitării). Migrația către Nord între aceiași ani a fost de 840.000, din nou negativă, destinațiile europene preferate fiind Franța, Elveția sau Belgia.

Din punct de vedere economic, lucrurile devin interesante mai ales între 1958-1963, anii miracolului economic italian, ce va transforma Italia dintr-o țară agricolă, într-una competitiv industrializată. Contextul global face ca 1950-1970 să fie decade de aur pentru comerțul internațional global, când a crescut de 6 ori producția de bunuri manufacturate și producția de masă, a crescut productivitatea economică (muncă și capital) și gradul de integrare economică al țărilor industrializate. Fordismul și consumerismul devin zei gemeni ai epocii. În acest context, Italia a încetat politica sa protecționistă și pentru că atinsese un grad suficient de înalt de dezvoltare tehnologică și diversificare a bunurilor produse, dar și pentru că descoperiseră noi surse de energie transformând astfel și industria metalurgică. ENI a descoperit gaz metan și hidrocarburi în Val Padana și laolată cu politica lui Mattei de a importa cheap liquid fuels (nu mai depindeau de cărbune importat) acest cumul de condiții a permis patronilor italieni să își scadă seminificativ costul de producție. La IRI (Instituto di Riconstruzione Industriale), Oscar Sinigalia a promovat crearea unei industrii moderne de metalurgie, cu investiții majore la Piombino, Cornigliano și Bagnoli. Din partea statului au fost lucrari majore de infrastructură, politici de stabilitate monetară, non-taxare a intereselor de afaceri, rate favorabile de împrumut din partea Băncii Italiei. Desigur, miracolul nu ar fi putut fi posbil fără menținerea unui cost scăzut al muncii, ceea ce a fost posibil după ratele mari de șomaj din anii ’50, în condițiile în care puterea sindicatelor fusese strivită după război: „between 1953 and 1960, while industrial production rose from a base of 100 to 189, and worker productivity from 100 to 162, real wages in industry fell slightly from 100 to 99.4. With labor costs as low as these, Italian firms were highly competitive on international markets”4.

Miracolul a avut două faze: 1951-1958 creșterea consumului/cererii interne, cu dezvoltări tehnologice care să satisfacă acest tip de economie capitalist centrată pe consumerism domestic. Apoi 1958-1963 accentul s-a mutat pe pe export. Celebrul slogan Class war is over, export or die! descrie spiritul ideologic al epocii. A avut loc o creștere anuală a GDP de 6.3, iar investiția în mașini și industrie semnala o creștere de 14 % pe an. Astfel, în 1965, 40.2% dintre produsele italiene erau destinate exportului. Factorii care au favorizat un astfel de rezultat au fost: productivitatea crescută, capitalul disponibil, inovația tehnologică, costul scăzut al muncii, absența unor organizații sindicale puternice până la sfârșitul anilor 60. În 1961 38 % din populație lucra în industrie, 32% în sectorul terțiar, iar 30% în agricultură. Desigur, efectele acestei transformări structurale ale economiei italiene nu au fost neapărat pozitive, tocmai fiindca boom-ul economic urma logica pieței capitaliste, creând atât dezechilibre structurale cât și condițiile de subfinanțare ale sectorului public. Din punct de vedere ideologic, boom-ul a asigurat difuzarea ideologiei individual-familiste de prosperitate și îmbogățire . Din nou, Ginsborg sisntetizează excelent dubla natură a miracolului: „On the one hand, there was the dynamic sector, consisting of both large and small firms, with high productivity and advanced technology. On the other, there remained the traditional sectors of the economy, labor intensive and with low productivity, which absorbed manpower but acted as an enourmous tail to the Italian economic miracle. Finally, and most dramatically, the miracle heightened the already grave disequilibrium between North and South. With very few exceptions, all the sectors of the economy in rapid expansion were situated in the north-west and in some parts of the Centre and north-East of the country”5. Această falie economică între Nordul și centrul industrializate și Sudul schilodit de o serie de reforme agrare dezastruoase persistă până astăzi.

În ceea ce privește migrația, între 1955 și 1971 în jur de 9.140.000 de italieni au fost implicați în procesul de migrație inter-regională. A avut loc un exod masiv din Mezzogiorno. Între 1958-1963, anii miracolului, mai mult de 900.000 de sudiști au migrat spre Nord. Uitându-ne la schimbarea numărului de capete din marile orașe ne putem face o idee mai clară. Roma: populație în 1951 și 1967, 1961754 și 2614156, Milan: 1274245 și 1681045, Torino: 719300 și 1124714. Totuși, dialectica socială își făcea simțită prezența, dat fiind că pe la sfârșitul anilor miracolului, balanța muncă-capital s-a răsturnat ușor în favoarea muncitorilor, tocmai fiindcă cererea depășea usor oferta. (De pildă, FIAT angaja muncă din Lombardia și Piemonte, ferindu-se de cea din sud. Exploatarea muncitorilor din sud se făcea prin intermediul cooperativelor controlate de mafie.) Apoi, nici orașele nu erau pregătite pentru asemenea flux de persoane, apar coree-le, simpom al atomizării locative și sociale, câte una pentru fiecare familie și fără ferestre care să dea spre o altă locuință. Socialul era încă un spațiu ce rămânea a fi construit.

În cee ce privește Mezzogiorno-ul, boom-ul economic s-a manifestat mai degrabă indirect. Între 1961-1965 s-au cheltuit fonduri mai ales pentru industrie, oferite prin intermediul Cassa-ei del Mezzogionrno sau al construcției unor fabrici complet izolate – catedralele în deșert, care au și înghițit 30 miliarde, adică 12% din banii Cassei. În 1973 cifra a crescut la 230 de miliarde anual, 30% din buget. În 1957 IRI a anunțat că 40% din totalul investițiilor sale și 60% din totalul investiției industriale o să meargă către Sud. Bari, Brindisi, Cagliari, Salerno și Taranto devin poli de dezvoltare, iar alte orașe nuclee de industrializare. Din păcate, totul s-a sifonat în clientelism, mafie și apropriere privată, crearea unei burghezii latifundiare locale și a unei elite bugetare rentiere. La începutul anilor ’60 din totalul de 1170000 de populație napoletană, 800000 nu aveau un loc de muncă stabil, iar 280000 de persoane erau considerate ca trăind sub pragul de sărăcie. În centrul Italiei, industrizalizarea a luat o formă proprie, mai ales firme mici și medii, cu mai puțin de 50, respectiv 20 de angajați. Acest model a fost denumit cel de industrializare difuză sau urbanizare a mediului rural.

Inițial schimbarea structurii de clasă evidenția trăsături mai degrabă paradoxale. A avut loc un declin al populației active din totalul populației, care în 1951 era de 42%, apoi în 1971 de 36.3%. O nouă generație de nuveaux riches, mari capitaliști, afaceriști, liber profesioniști s-a născut în acea perioadă. În 1951 erau 1970000 de gulere albe, în 1971 3.330.000. Clasa muncitoare industrială a crescut și ea. În 1951 erau 341000, în 1961 4190000, iar în 1971 4800000, 33% din totalul populației active. Clasa mijlocie s-a îmbogățit, individualizat și secularizat. Capitalismul consumerist și individualist pare să fi învins atât comunismul cât și catolicismul. Conflictul de clasă nu s-a lăsat mult așteptat, acesta apărând tocmai în industrializatul Nord, unde locul de muncă stabil a dat muncitorilor încredere și forță de a se organiza în fața alienării provocate de fordism și tehnologizare. Imigranții din Sud s-au alăturat protestelor tocmai fiindcă situația lor din afara fabricilor și a locului de muncă era îngrozitoare. Deja din 1962 încolo au apărut primele semne că situația economică nu e roz: 182 de milioane de zile pierdute în greve, în comparație cu cele doar 79 de milioane din 1961. Grevele violente de la Fiat din 1962 din Torino și incidentele din Piața Statuto anunțau că miracolul economic a creat mai degrabă polarizare socială decât armonizare a intereselor individuale.

În timp ce capitalismul (consumerist) imprima Italiei propria sa logica modernizatoare, principalele partide politice de masă (DC, PCI și PSI) au avut propriile lor dileme și câteva răspunsuri istorice de dat. Să începem de la alegerile din 1958 când DC a luat 42.4. %, PSI 14.2%, MSI 4.9 %, PCI 22.7%. Deja în 1957 Aminatore Fanfani de la DC anunța deschiderea către stânga socialistă, menită atât să izoleze politic comunismul, cât și să asigure alianțe politice favorabile unei serii de reforme sociale. Chestiunea reformelor rămâne până astăzi principala problemă și principalul eșec al politicii italiene. Trei mari școli de gândire politice au propus trei tipuri diverse de implementare. Pentru DC reformele trebuiau să fie corective, iar pentru PCI și PSI structurale, idea reformismului structural fiind susinută de Togliatti, Nenni, Lombardo și Bassi. La sfârșit a ieșit învingătoare cea de-a treia școală, anume dreapta conservatoare ce propunea varianta unui reformism minimalist. Întorcându-ne însă la guverne, între 1962-1963 primul guvern DC, PSI și PR, cu premier Amintore Fanfani propune naționalizarea trusturlor de electricitate (tip de reformă corectivă): Sade, Edison, Sip, Centrale și Sme. Apare astfel ENEL, dar plătindu-se compensații foștilor patroni privați, aceasta a dus și la crearea unei elite rentiere/baroni financiari.

În 1963 are loc o nouă rundă de alegeri. DC ia 38.3%, PSI 13.8 %, PCI 25.3 %, care a câștigat mai ales în cartierele de imigranți din Nord. Se creează astfel guvernul Aldo Moro democreștini în alianță cu socialiștii, ce promitea mai tot, cu un program de guvernare ironic supranumit de Giovanni Malagodi Short observations on the Universe. În ianuarie 1964 apare PSIUP (Partito Socialista de Unita Proletaria) condus de Lelio Basso. În același an, Guido Carli și Emiolo Colombo introduc măsurile deflaționiste ce fac ca șomajul să crească, frmele mici să falimenteze, costul muncii să scadă, iar consumul să se contracteze. Un eșec economic pe toată linia, care mai și deschide spațiul pentru un plan de contra-insurgență pus la cale în același an de generalul Giovanni De Lorenzo, comandant la SIFAR. Planul SOLO de contra-insurgentă, insurgent el însuși, punea la cale suspendarea republicii. De Lorenzo avea dosare despre comuniști și socialiști, pregătind practic o lovitură de stat împotriva pericolului socialist și comunist. Din acest motiv, în 1964 socialistul Nenni nu s-a mai sfiit și l-a susținut pe Moro în formarea unui nou guvern, tocmai fiindcă lovitura de stat de dreapta militară reprezenta o posibilitate reală. Guvernul Moro nu au făcut mare lucru, mantra sa fiind mai întâi stabilitate, apoi reformă. Trăgând linie în 1968 devenise clar că în afara reformei educației, toate celelalte fuseseră mai degrabă un eșec și că modelul minimalist de reformă prevalase în detrimentul tuturor celorlalte. Nimic surprinzător în contextul ascensiunii capitaliste, poate doar că desi FIAT, ENI și IRI erau în favoarea modernizării și reformelor, nu au putut spriji guvernele, tocmai fiindcă nu controlau capitalismul italian. Învingatoare au ieșit Cofindustria, miriadele de firme medii și mici, trusturile ex-electrice, speculatorii imobiliari. Cu alte cuvinte, prin bail-out-ul oferit celor din trusturile electrice, politica italiană și-a finanțat proprii gropari, susținând și capitalismul parazitar împotriva celui de stat controlat politic. Și pentru ca tabloul să devină complet reapare pe tapet și chestiunea reziduurilor pasive, adică a reformelor devenite legi, dar care au rămas neimplementate, ceea ce și conduce la consolidarea clientelismului meridional.

DC controla sudul prin intermediul boom-ului imobilar, prin finanțarea falimentarilor poli de dezvoltare industrială și prin intermediul resurselor guvernamentale pentru dezvoltare. Tot atunci se mută și mafia din agricultură către orașe, capitalizând la oraș banii obținuți din specula cu terenurile agricole prin transfer în boom-ul imobiliar și comerțul urban. Istoria malavitei îl reține pe democreștinul Vito Cinacimino drept interlocutor preferat al mafiei siciliene, primar la Palermo. Polii de industrizlizare și banii de la Cassa del Mezzogiorno au dat bosșilor locali un capital imens. Poate merită menționat și că spre deosebire de Cosa Nostra siciliană care acumuează primitiv capital prin intermdiul agriculturii, Camorra napoletană e mai degrabă o afacere strict urbană acumultând primitiv pe baza speculei imobiliare și a controlului total asupra polilor de dezvoltare și a producției urbane. Despre deal-ul dintre mafie și stat s-au scris râuri, dar rămâne un capitol la fel de interesant și acela al deal-ului dintre mafie și burghezie, unde la Napoli mafia a grantat protecție burgheziei locale, cu prețul rentierizării acesteia din urmă și a retragerii totale din procesul de producție. Cât despre rata de profitabilitate a întreprinderilor controlate de mafie și administratorii politici locali, merită amintit exemplul Alfasud (Pomigliano D Arco, lângă Napoli) unde pe la jumătatea anilor 1970, costurile de producție ale unei mașini ajunseseră să fie cu 1 milion de lire mai mari decât prețul la care era vândută. În toată această perioadă, comuniștii au reușit doar să piardă cam un sfert din electorat ajungând de la 2035000 în 1956 la 1576000 în 1966, plus o creștere a mediei de vârstă a votanților lor, pensionarii în 1966 totalizând 13% din baza partidului. Togliatti a fost suficient de norocos să moară înainte să vadă toate acestea, la Yalta pe 21 august 1964, îmormântat împreună cu a sa strategie gramsciană a unui război lung de poziții și încorporare în societatea civilă ce nu s-a mai realizat niciodată.

Poate una dintre cele mai semnificative victorii ale ideologiei capitaliste este tocmai aceea de fi imprimat caracterul de exceptionalism și irepetabilitate oricarui moment istoric în care acesta s-a regăsit în situația de a fi înfrânt sau radical contestat. Mai degrabă decât istoria materială, capitalismul însuși se grăbește să dea verdicte și să anistorizeze clasificând orice tip de dialectică socială ce se desfășoară în contra-i. Nici ’68-ul italian nu a fost scutit de o astfel de înregimentare reificatoare. În contra acestei victorii a ideologiei reacționare, simpla rememorare a istoriei premergătoare toamnei de foc face evidente câteva aspecte. Primul, că ceva de felul unui subiect colectiv de acțiune poate fi construit și își poate păstra un tip specific de conștiință de clasă în ciuda tuturor ofensivelor politice de aneantizare întinse pe decade. Apoi, că ceva radical opus se poate naște chiar în sânul conforabil al familismului individualist și conservator. Apoi, că cea mai radicală formă de politică se poate naște chiar la locul de muncă în alianță cu acea politică născută la locul de studiu. În fine, și poate cel mai important, că cei mai puternici aliați se pot dovedi tocmai cei nedrept judecați ca fiind primi inamici. Migrația masivă a muncitorilor săraci dinstre Sud spre fabricile și locurile de muncă din Nord a divizat inițial clasa muncitoare italiană, însă numai pentru a-i conferi ulterior o forță politică ce prin alianță a luat modul de producție capitalist cu astalt și a transformat în legi o serie de drepturi fundamentale pentru muncitori. Nu-i post-capitalism, dar nu-i nici puțin lucru.

50 de ani mai târziu. Iunie 2018.

Dintre toate măsurile luate de cabinetul Renzi, niciuna nu face punte peste jumate de veac mai bine decât abolirea în 2015 (în cadrul Jobs Act) a articolului 18 din Carta muncitorilor adoptată de Republica italiană în 1970. Poate unul dintre cele mai semnificative câștiguri ale Mai ’68-ului italian a fost tocmai adoptarea unui nou contract național care conferea muncitorului un set de drepturi printre care: dreptul la adunare, dreptul de a se organiza în sindicate la locul de muncă, dreptul la protecție în cazul joburilor periculoase, dreptul de a da in judecată patronii pentru concedieri abuzive (art. 18). Această Cartă vine adoptată în urma semnării contractului colectiv de muncă în decembrie 1969 ce prevedea creșteri salariale egale pentru toți, introducerea graduală a săptămânii de 40 de ore, dreptul de a organiza adunări generale la locul de muncă plătite chiar de angajatori. Desigur, politica anti-laburistă renziană este deja un loc comun pentru istoria contemporană, fără să mai fie nevoie de alte discuții, poate doar aceea legată de modul în care această politică dezastruoasă a pus lespede definitivă peste stânga (italiană) facilitând ascensiunea la putere a două drepte: una reacționară, cealaltă restauratoare, la fel de anti-iluministe și anti-universaliste. În martie 2018 peisajul post-electoral arăta astfel: PD 18,72 % – înfrânt definitiv, viu doar printre clasele middle-upper cu educație umanistă, coaliția de dreapta (Lega – 17%, FI, FdI, UDC) 37 %, iar M5S 32%. Simplu spus, Nordul Italiei votase dreapta clasică, iar Sudul M5S. La trei luni distanță de la alegerile din martie 2018, M5S și Lega formează guvernul, cu independentul Giuseppe Conte premier. Luigi di Maio devine ministru al muncii și dezvoltării economice, iar Matteo Salvini ministru de interne. Un guvern care părea inițial unul de scop – o alianță provizorie în virtutea adoptării unei noi legi electoare ce ar permite în urma unei noi runde de alegeri stabilirea unui câștigător clar, pare acum mai degrabă o coaliție ce își propune să dureze. Totuși, cum s-a ajuns aici?

Actualul peisaj politic italian este doar ultima fază a unui proces de transformare politică ce a debutat în Italia cu crearea celei de-a doua republici. Trecerea de la prima la cea de-a doua republică s-a făcut prin aruncarea în pușcărie a jumătate din vechea gardă politică cu ocazia scandalului Tangentopoli. În 1992 mor uciși de mafie Giovanni Falcone și Paolo Borsellino, iar pe la sfârșitul lui ’93 Bettino Craxi era deja fugit în Tunisia, iar Andreotti anchetat de procuratură. Asta ținând cont că în alegerile din aprilie 1992, PSI a luat 16.11%, DC 29.66%, iar Lega lui Bossi 8.65%. În 1994 cele două partide istorice – PSI și DC nu mai existau. Achile Ochetto, ultimul secretar al PCI a dizolvat partidul comunist în 1990, ceea ce face ca voturile stângii comuniste să se disperseze în două partide mai mici PDS și PRC. În 1992 PDS luat la alegeri16,11%. În 1992 are loc și semnarea tratatului de la Maastricht si adoptarea de către Italia a criteriilor de convergență, apărând astfel pe tapet și problema datoriei publice și a deficitului public. În 1994, după eliberarea politicii de PSI și DC, Berlusconi crează mișcarea Forza Italia, o mișcare libertarian-socială a cărui prim scop decarat este tocmai împiedicarea ‘comuniștilor’ de la PDS de a ajunge la guvernare. FI se aliază cu Lega lui Bossi (împotriva birocrației romane și a clientelismului meridionalist) și cu Aleanza Nazionale a lui Fini din Sud (loialist al Republicii lui Salo, pro politici de protecție socială și centralizare administrativă). Cea de-a doua Republică trece în mâna lui Berlusconi. Italia devine o companie, iar Berlusconi primul CEO de stat republican. Coaliția luat în jur de 43%., stânga 34%, iar centrul catolic 16%.

Prima rază de stânga ecumenistă, adică și socială și catolică se unește sub siglia Ulivo-ului lui Prodi în 1996. Economist de meserie, fost director al IRI, prima preocupare a lui Prodi a fost tocmai luarea măsurilor economice necesare pentru ca în 1998 să poată fi adoptată moneda unică printtr-o disciplină bugetară de fier pentru a controla inflația, reducerea deficitului și scăderea datoriei publice. Prodi a dus Italia în zona euro, iar asta s-a realizat nu printr-o reformă a taxelor, ci prin fiscal catchment. În măsura în care Andreotti a fost cel care a negociat tratatul pentru Italia, iar Giuliano Amato (fost locotenent a lui Craxi) a fost cel care a dus la capăt drastica fiscal squeeze, Prodi nu face decât să împlinească ultima clauză testamentară a vechii gărzi politice. În 2007 PDS devine PD-ul italian de azi, secretar general fiind Walter Veltroni. Veltroni nu păstrează conducerea partidului pentru multă vreme, mai ales că la alegerile din 2008 pierde în fața centrului dreapta PDL, Forza Italia și AN. Apoi, din 2008 până în 2011 Berluconi devine prim ministru, urmat de Mario Monti, Enrico Letta, Matteo Renzi (2014-2016) și Paolo Gentiloni. În 1 iunie 2018, la 50 de ani de la mai ’68 independentul Giuseppe Conte devine președinte al consiliului miniștrilor.

În 2018 rata șomajului în Italia este de 11.34%, cu o datorie natională de 132.04% raportat la PIB, o rată a inflației de 1.9% (în creștere), o rată a creșterii economice de 1.6% în 2017, aproximativ 23% din populația Italiei aflându-se sub limita de sărăcie. În fața acestei triste realități economice și a unui eșec total al centrului-stânga de a oferi un program credibil de guvernare, victoria definitivă a populismului și a dreptei clasice nu a suprins pe nimeni, la fel cum nu poate surprinde nici actuala stabilizare a celei de-a doua republici într-un regim de dreapta naționalist-autoritară. Dacă istoria M5S este încă prea fragedă pentru a fi scrisă, în ceea ce privește Lega merită menționat că este cel mai vechi partid din peisajul politic italian, cu o vechime în politică de 30 de ani și cu o bază socială loială, stabilă și în creștere. Lega a înlocuit vechiul PCI în Nord. Baza partidului o reprezintă micii manufacturieri, proprietarii și liber profesioniștii, dintr-un mediu social din ce în ce mai secularizat, unde ura față de stat și de taxe e notorie. Dacă anti-merionalismul a alimentat Lega la sfârșitul anilor ’80, acum batalia împotriva imigranților și suveranitatea națională e vârf de lance politică. Despre Lega, aproape profetic, Perry Anderson remarca deja în 2008 că „is that it is not a party of the establishement, but an insurgent movement; there is nothing conservative about the Lega, whose raison d’etre is not order, but revolt; its forte is raucous, hell-raising protest”6. Cu mult înainte de mult mai tinerii și neexperimentați aliați de guvernare din M5S, Lega descoperea războiul împotriva statului din interiorul statului, cizelând un mecanism politic și mediatic de a crea inamici sociali pentru a capitaliza victorii pe seama lor. Mantra ideologică e tot de moștenire Berlusconiană, o obsesie pentru libertate și suveranitate națională, ce se traduce prin politici de flat tax, pro mediu de afaceri mici și medii, anti-protecționsim social, anti-UE, anti-centralizare administrativă, anti-imigranți, pro-control și supraveghere polițienească.

De când s-a instalat guvernul celor doua anime politice, prima pagină a ziarelor e ținută de politica anti-universalistă a lui Salvini ce-și propune fie să numere rromi, fie să să mai împiedice navele italiene să salveze refugiați ce se îneacă în marea interioară, capitalizând politic resentimentul unei clase de mici proprietari zgârciți față de stat și de aproapele lor, pe care nu au însă nici o reținere în a-l exploata privat ca să mai ciupească meschin câte un mic profit. De cealaltă parte, Di Maio prezintă planuri economice nefezabile unde scutirea de taxe, demantelarea statului asistențial și tăierile din cheltuieli publice ar trebui cumva să se împace cu venitul universal minim cetățenesc, contracararea precarizării și pauperizării muncii și lupta împotriva marelui capital, capitalizând și el politic pe resentimentul unei mase sărăcite și declasate, asupra căreia a s-a revărsat suficient dumping iraționalist, realizându-se astfel totala identificare a reacționarismului cu post-cunoașterea. Totuși, dacă e să ne luăm după algoritmul trendingurilor, pare că mai popular decât populismul, pe zi ce trece, în Italia, e tot vechea dreaptă ce spre deosebire de partidul comunist, a reușit într-adevăr să ducă la bun sfârșit lungul război de poziții, încorporându-se foarte bine în societatea pe care își propune s-o modeleze acum după chipul și asemănarea restaurației autoritar naționaliste. E încă devreme pentru a trage linie în ceea ce privește destinul dreptelor italiene, dar în comparație cu momentul ’68, actuala Italie pare o banală Ungarie iliberală eșuată pe țărmul Mediteranei.

_____________

  1. Paul Ginsborg, A History of Contemporary Italy. Society and Politics 1948-1988, Penguin Books, London 1990, p. 343
  2. Perry Anderson, The New Old World, Verso London, p. 304
  3. Paul Ginsborg, cit., p. 2
  4. Ibid., p. 214
  5. Ibid., p. 216
  6. Perry Anderson, The New Old World, Verso London, p. 316

 

[Vatra, nr. 6-7/2018, pp. 90-100]

 

 

Vezi și: https://revistavatra.org/2008/05/30/alex-cistelecan-lungul-an-68-cazul-italian/