Ce mai rămâne din Mai ’68? (8/12)

Lucian Butaru

Restructurarea sistemului capitalist din a doua jumătate a secolului al XX-lea

Reproșul recurent adus „Noii Stângi” născută după 1968 este că și-a diluat mesajul prin schimbarea accentului dinspre lupta de clasă spre o paletă întreagă de bătălii identitare purtate în numele egalității. Înlocuind o categorie precum clasa, care unifică grosul electoratului, cu categorii identitare care îl divid (ex.: gen, rasă, orientare sexuală etc.), stânga a renunțat la un model care și-a dovedit succesul în multiple rânduri și în numeroase locuri. Dincolo de acest real-politik al luptei electorale, mutarea accentului a produs o abordare mai prietenoasă cu sistemul capitalist, deoarece lupta împotriva inegalităților bazate pe elemente produse socio-cultural nu destabilizează sistemul capitalist în aceeași măsură precum lupta împotriva inegalitatății de clasă, produsă socio-economic. Ca urmare, întregul spectru politic pare să se fi deplasat mai la dreapta, acceptând într-o formă sau alta neoliberalismul ca bază de plecare pentru orice discuție.

Cum s-a universalizat doctrina neoliberală?

De la Michel Foucault încoace, a devenit clar că modul de a înțelege lumea în termeni economici a contaminat treptat categoriile considerate ca fiind neeconomice în trecut: justiție, medicină, politică etc.1

Partea interesantă a acestui trend e că demersul tinde să dizolve categoriile respective până la irelevanță. Mizele cele mai mari pot fi văzute în politică, unde neoliberalismul a reușit să depășească dialectic opoziția politică-economie într-un mod magistral. Dacă liberalismul clasic considera statul ca fiind ceva care este și trebuie să rămână exterior economiei, lupta neoliberalilor pentru dereglementare purtată împotriva intervenționismului economic din cei treizeci de ani glorioși ascunde faptul că economicul a început să reglementeze câmpul politic după criteriile logicii pieței.2 Cum s-a petrecut această cedare de suveranitate, că despre asta este vorba, în cvasi-automatizarea unei părți consistente a deciziei politice? Păi, nu a fost întrebat nimeni. Negocierile purtate în „camera verde”3 în cadrul GATT și mai apoi în cadrul OMC au rămas adeseori secrete și au fost rareori subiect de dezbatere națională cu efect electoral vizibil. Astfel vedem un trend care se manifestă nestingherit de-a lungul deceniilor: taxele vamale și celelalte instrumente protecționiste au fost în continuă retragere, iar după Runda Kennedy (1964-1967)4 globalizarea economică a devenit nu doar fezabilă, ci dezirabilă. Toate guvernele, indiferent de culoarea politică, au văzut în comerțul internațional o oportunitate pentru creșterea economică. Și toți decidenții credeau în economie, mai exact în creștere economică, dincolo de modalitățile particulare prin care era imaginată atingerea acestui obiectiv. Totuși, calea aleasă a avut consecințe pe care cel puțin stânga ar fi preferat să le evite: Deși, teoretic, decizia politică e în mâna poporului suveran prin reprezentanții săi, forțele pe care această decizie ar trebui să le controleze sunt în altă parte. În loc de control, avem conformare, iar alegătorul poate sancționa cel mult dexteritatea cu care se produce această conformare – sau curajul și libertatea care ți se permit pentru a încălca regulile comerciale la care ai aderat. Pentru liberali nu era o problemă prea mare, deoarece, conștient sau inconștient, au intrat în politică cu un proiect temporar, care viza destructurarea câmpului politic. Pentru toți ceilalți, însă, politica așa cum și-o imaginau ei nu mai putea fi recuperată la nivel național.

Trendul acesta a fost accentuat de un alt trend complementar, început în 19595, care a produs o proliferare a tratatelor bilaterale și multilaterale care garantau protecția investițiilor străine directe. Apoi au urmat tratatele de liber schimb realizate la nivel regional, continental și inter-continental. Merită pomenite și formațiunile supra-statale (precum UE și strămoșii săi) și organizațiile internaționale (precum FMI, Banca Mondială etc.) care, fără să înlocuiască statele, au impus treptat un sistem de guvernanță supra-națională de care statele trebuie să țină cont,6 fără ca alegătorii să fie consultați electoral cu privire la tot mai stufoasele norme de conformare. Ca urmare, guvernele au pierdut controlul băncilor naționale și orice formă de acțiune economică trebuia să se conformeze normelor care au coborât de nicăieri în legislația națională, de la politici sociale sau de mediu, care puteau pune în pericol profiturile investitorilor străini, până la achiziții publice și orice manifestare a activității economice guvernamentale, care putea fi privită ca subvenție de stat.

Ca urmare, oricât de socialist vota electoratul, rezultatul era mereu atât de liberal încât spiritele simple au început să vadă un sfârșit al bătăliilor ideologice. Din motive greșite, aveau dreptate: distincția stânga dreapta începea să-și piardă relevanța la nivel de politici economice și, în cele din urmă, la orice politici care puteau afecta competitivitatea economică internațională. Cu alte cuvinte, politica începea să fie evaluată în termeni economici. De asemenea, practica guvernamentală (și poate micile trădări) i-au făcut pe socialiști să preia și limbajul neoliberal odată cu rețetele, iar bătăliile politice se duceau discursiv pe terenul dreptei: de la termeni până la credințe fundamentale.

Pe de altă parte, cifrele date de statistica economică, pentru că erau citite prost, păreau să le dea dreptate neoliberalilor: indiferent de tipul de politici aplicat, rezultatele erau izbitor de asemănătoare și, mai ales, oricât ar fi pompat guvernele în cerere, economiile occidentale nu reușeau să obțină creșterea dezirabilă. Asta i-a nedumerit pe adepții lui Keynes, care știau din cărțile lui sfinte că inflația produce creștere economică. A fost inventat și un termen nou, pentru a defini paradoxul keynesian: stagflație. De regulă, când apar paradoxuri, înseamnă că termenii cu care operăm nu ne ajută – sau că încă nu înțelegem problema.

Înainte să se dumirească politicienii, economiștii din deceniul șapte au renunțat la doctrina keynesiană, lucru care s-a văzut în primul rând în simptome precum prestigiul: premiile Nobel au început să curgă spre adepții lui Hayek,7 iar starurile din mass-media au început un bombardament informațional care a lăsat, în cele din urmă, neoliberalismul fără competitor. Pierre Bourdieu a propus ipoteza unui atac coordonat prin rețele de think-tank, prin rețele de indivizi bine plasați în instituții internaționale cheie8 și, mai ales, prin schimbările produse în mass-media (de la rețeaua de patroni, sistemul de finanțare până la logica de evaluare a calității produsului jurnalistic prin rating)9, care au contaminat treptat restul câmpurilor – în special cel politic.10

Nu știu în ce măsură putem dovedi ipotezele lui Bourdieu cu instrumentele și informațiile pe care le avem deocamdată la dispoziție și, probabil, contează mai puțin dacă redundanța aparițiilor discursului neoliberal s-a produs în mod coordonat sau pe cale naturală, naivă. E posibil ca mulți să fi fost în mod genuin derutați de fenomenul stagflației, pentru că au citit (sau le-a fost mai ușor să citească) statisticile în mod eronat. Da, la nivel de țară și chiar la nivelul lumii occidentale politica de stimulare a cererii producea doar inflație, fără să stimuleze producția locală, deoarece stimula producția acolo unde începuse să se mute – în Asia. Eurocentrismul i-a împiedicat pe occidentali să vadă sau să recunoască faptul că scăderea ritmului creșterii economice în Occident se corelează foarte elegant cu creșterea lui din Orient. Deci, stimularea cererii nu producea paradoxuri precum stagflația. La nivel global, politica keynesiană producea exact efectele promise: atâta timp cât a fost aplicată, PIB-ul mondial a menținut nivelul de creștere din cei treizeci de ani glorioși:11

1985            22,481.11             mld. 3.62%

1980             18,818.44             mld. 4.43%

1975             15,149.42             mld.4.53%

1970             12,137.94             mld. 5.87%

1965             9,126.98               mld.        5.89%

1960             6,855.25               mld.        4.77%

1955             5,430.44               mld.        5.88%

1950             4,081.81               mld.        3.12%

 

Transformarea infrastructurii

În paralel cu procesul de mutare a capacităților de producție în țările în curs de dezvoltare sau, cum îl numește Hobsbawm, „noua diviziune internațională a muncii”12 se petrecea un fenomen subteran de mare amploare: revoluția tehnologică produsă de electricitate, care făcuse din SUA o superputere, începe să fie înțeleasă și începe să fie simțită pe deplin. Parțial, mutarea capacităților de producție a acționat precum criza petrolieră din anii 70: pe unii i-a făcut să vadă efectele transformării ca fiind mai puternice decât erau la vremea respectivă, iar pe alții, obișnuiți să dea vina pe crize și fluctuații, i-a făcut să le ignore.

De ce era atât de importantă această revoluție tehnologică? Deși, o bună bucată de vreme, finanțatorii, managerii și inginerii nu i-au înțeles potențialul și au folosit-o într-un mod similar resurselor energetice precedente, odată înțeleasă, energia electrică a transformat procesul de producție în două privințe fundamentale: automatizare și descentralizare.

Creșterea exponențială a automatizării ne interesează mai puțin pentru această perioadă, deși a contribuit la creșterea șomajului global,13 afectând probabil cererea agregată de care depindeau politicile keynesiene, și la accelerarea transferului forței de muncă dinspre sectorul agricol și industrial spre sectorul serviciilor. Această trecere s-a văzut cel mai bine în state precum SUA, Marea Britanie și Italia, dar, cam peste tot în Occident, procentul celor angajați în producție începea să graviteze spre maxim 20% pe măsură ce ne apropiem de anii 1990.14 Automatizarea, încă firavă față de ceea ce a urmat, a acționat în tandem cu noua diviziune internațională a muncii, favorizând cel puțin la nivel subiectiv crearea unui clivaj în rândul angajaților. Inventarea noilor nevoi și satisfacerea lor prin intermediul serviciilor a atenuat șocul social al șomajului și șocul economic asupra cererii agregate; dar a creat un tip de muncitor care adeseori nu se mai identifică cu tipul clasic. Din pricina diferențelor salariale, a naturii diferite a muncii și a tradiționalei ierarhii între munca de birou și cea fizică, distincția de clasă a început să fie concurată la nivel subiectiv de distincțiile din interiorul clasei muncitoare. La asta au contribuit, probabil, și particularitățile trainingului educațional necesitat de noile meserii, precum și noile forme de consum și socializare ale noilor subclase de muncitori, care au atenuat diferențele culturale față de clasa burgheză în timp ce le-au accentuat pe cele față de restul muncitorilor.

Fenomenul descentralizării a influențat mai devreme și mai profund procesele de producție. Motorul electric i-a ajutat pe manageri să depășească bariera mentală produsă de obișnuința de a subordona totul marelui motor cu combustie, ale cărui rotițe de transmisie puneau în mișcare majoritatea secvențelor de producție, pentru că acum puterea putea fi livrată și utilizată local după nevoia specifică a secvenței de lucru.15 Aceasta a făcut ca integrarea pe orizontală să promită aceleași economii de scară precum integrarea pe verticală.

De aici mai era doar un pas pentru a înțelege că pot fi modificate și relațiile de producție: nu trebuie să posezi unitatea care realizează o secvență anume a procesului, dacă comunicarea se poate petrece în timp real, dacă există concurență între furnizori și dacă există un sistem funcțional de reguli. Potrivit lui Michel Foucault, neoliberalii germani grupați în jurul revistei ORDO au înțeles primii potențialul revoluționar al modificării relațiilor de producție prin promovarea întreprinderilor mici și mijlocii, neproletare, prin multiplicarea accesului la proprietate, prin întărirea sistemului de reguli care favorizează concurența și multe alte măsuri care băteau în aceeași direcție.16 Chiar dacă restul teoriilor neoliberale ignorau total acest aspect, practica guvernamentală l-a încurajat cam peste tot în lumea occidentală.

Miza modificării relațiilor de producție este mare, deoarece clasa muncitorească se golește treptat și odată cu asta se golește și o parte din sensul categoriei. Consider că miza poate fi subliniată mai bine dacă scoatem în evidență ceea ce se petrecea în capitalismul clasic pe piața muncii, iar mai apoi voi reveni la restructurarea claselor sociale încurajată de această modificare a relațiilor de producție.

Oameni și lucruri

Narațiunile despre piață nu sunt foarte utile pentru a înțelege piața capitalistă deoarece, adeseori, ocultează faptul că aceasta este structurată pe două niveluri între care e o ruptură metafizică: oameni și lucruri sau, altfel spus, consumator și lucru consumat. Piața tranșează relațiile dintre oameni vizavi de lucruri în mod cvasi-automat, reglând circulația și distribuția lucrurilor prin agregarea nevoilor și dorințelor de consum, după intensitate și după capacitatea de a le împlini. Iar prețul este cheia de boltă a acestui sistem anarhic de organizare.17 Deocamdată, nu ne interesează ce stă la baza formării prețurilor. Ceea ce ne interesează, pentru a face mai vizibilă miza rupturii despre care vorbeam, este faptul că forța de muncă pare să se comporte ca parte a lucrurilor și se reglează după logica pieței. Adică există o piață a muncii, care e cu totul altceva decât așa-numita piață financiară, a capitalurilor. Capitalul pare să fie reglat mai degrabă după logica consumului, capitaliștii concurând pentru oportunități, resurse și forță de muncă într-o manieră similară cumpărătorilor de produse. Adică aceștia rămân oameni și în timpul activității economice, nu doar în afara ei. Ceilalți devin lucruri în timpul muncii, redevenind oameni abia în timpul liber. Această particularitate a sistemului clasic capitalist se vede cel mai bine în simptome precum valoarea acordată timpului liber, weekend-urilor, concediilor etc., valoarea acordată consumului și, mai ales, în valoarea acordată consumului aberant și momentelor „neprețuite” în care prețul se dizolvă în irațional, negație sau, aparent, într-o formă superioară de raționalitate. Din această perspectivă, putem considera că industria publicitară a sesizat destul de bine acest aspect, iar diversele critici ale consumerismului au ratat complet contextul istoric care dă sens acestei forme aparent inautentice de afirmare a puterii și a demnității umane, atât cât permite sistemul.

Chestiunea pare mai complicată decât este, din două motive. În primul rând, aceasta se datorează dialecticii dintre oameni și lucruri care face posibilă forma valoare, iar Marx a evidențiat foarte elegant această caracteristică a sistemului capitalist. Lucrurile au valoare deoarece conțin muncă, iar prețul părea să urmeze în cele din urmă valoarea muncii abstracte imaginată ca fiind conținută sau cristalizată într-un lucru prin numărul de ore echivalente cheltuite pentru producerea lui. Și, grație concurenței, prețul părea să ignore doar temporar această relație obiectivă.18 În al doilea rând, munca este ambivalentă: poate fi văzută ca fiind, în același timp, degradantă și înălțătoare. E degradantă în felul în care se face în sistemul capitalist, deoarece îl încadrează pe muncitor în categoria lucrurilor. De aceea e atât de facilă analogia între vânzarea forței de muncă și vânzarea sclavului: muncitorului îi rămâne în plus doar timpul liber și anxietatea viitorului. Dar munca e și înălțătoare sau, cel puțin, obișnuia să fie, deoarece oferă fundamentul organizării sociale ca sursă a valorii și ca suport al existenței. În plus, chiar și în capitalism, munca oferă cheia spre libertate, accesul la demnitate prin consum. Munca te face liber, în timpul liber.

Totuși, s-ar putea ca aspectul cel mai motivant al luptei de clasă (cea de jos în sus) să fie tocmai chestiunea mai simplă ce se petrece pe piața muncii: imaginarea omului ca lucru, obiect sau resursă. În plus, ca să fie clar pentru oricine că respectiva ruptură metafizică nu e un artificiu pentru filozofi, cei care dețin sau organizează procesele de producție ratează doar în rare ocazii să sublinieze aspectul zootehnic al demersului. În cel mai fericit caz e tradus în paternalism. De aceea, munca n-a fost înălțătoare nici în cei treizeci de ani glorioși ai capitalismului dominat de social-democrație, nici în sistemele socialismului real existent, cu toate că grosul ghinioniștilor au regretat după aceea confortul adus de ficțiunea proprietății comune, de o oarecare echitate distributivă sau re-distributivă, de o oarecare protecție socială și de sublinierea rolului muncii lor.

Concluzii

Restructurarea sistemului capitalist a început cu resemnificarea categoriilor prin care putea fi descris și înțeles. Subiectiv și obiectiv, muncitorii au început să iasă din sistemul capitalist, fără a ieși însă din precaritate. Cei care au intrat în domeniul serviciilor au început să nu se mai simtă muncitori, deși majoritatea nu au ieșit din categoria lucrurilor, continuând să-și vândă forța de muncă la prețul pieței. Chiar dacă totul s-ar fi oprit aici, orice discuție cu sens despre clasele sociale trebuie să ia în calcul și obiectivitatea percepțiilor subiective, pornind de la practicile sociale. De aceea, pentru desenarea claselor sociale ar fi recomandat să luăm în calcul capitalul economic, capitalul cultural, distincțiile identitatre care contează la un moment dat, precum și variantele populare de descriere a claselor sau tentativele politice reușite de mobilizare.19 Dincolo de ieșirile subiective din sistem, avem un număr tot mai mare de ieșiri obiective datorat proliferării microintreprinderilor și PFA-urilor, care transformă muncitorii în furnizori care nu-și mai vând forța de muncă, ci produsul muncii lor – adică, sunt antreprenori, majoritatea precari. Într-un fel aceștia s-au emancipat, și-au câștigat libertatea (sau au fost nevoiți s-o îmbrățișeze) cu prețul liniștii. E o libertate care te face să muncești mai mult. Dacă în trecut se zvonea printre hegelieni că munca te face liber, mai nou sociologii au început să ne arate că libertatea te face să muncești.20 Dacă luăm în calcul proliferarea sistemului de proprietate bazat pe fonduri de investiție și jocuri de noroc la diverse burse putem vedea că în clasa capitaliștilor se strecoară fără să conștientizeze tot mai mulți săraci.

Dacă alături de fenomenul disoluției categoriilor datorat descentralizării adăugăm și efectele procesului automatizării, chestiunea devine și mai complicată. Deși efectele încep să se vadă mult mai târziu decât în cazul descentralizării, răspunsul subiectiv și obiectiv la problema a afectat treptat clasa muncitoare în mai multe feluri. În primul rând i-a luat din capacitatea de șantaj. E mult mai greu să faci o grevă pe care patronul s-o simtă nu doar din cauza fracturării în numeroase intreprinderi integrate într-un sistem global, ci și din cauză că începi să simți că ești un locțiitor temporar al unei mașini încă prea scumpe. În al doilea rând, efectele automatizării sunt mult mai profunde, deși se vor vedea doar în momentul în care se va atinge o masă critică de înlocuire a forței omenești. În momentul în care suficient de mulți muncitori vor avea de oferit doar creativitate și alte chestiuni greu-cuantificabile în locul orelor echivalente de muncă, prețul va fi total decuplat de valoare. E discutabil dacă în aceste condiții va mai fi posibil calculul economic rațional și orice formă de comportament economic predictibil;21 mai important este, din perspectiva de față, că orice mobilizare politică privind interesul economic va semăna din punct de vedere moral cu o luptă între moștenitori: cine e cel mai îndreptățit să-și adjudece partea cea mai mare din valorificarea muncii deja acumulate și cristalizate în diverse aspecte ale patrimoniului istoric global?

De aceea, discuțiile despre clasele sociale purtate în termeni clasici încep să pară scolastice: nu doar din cauză că falsa conștiință a gulerelor albe din sectoarele mai imateriale ale economiei îi împiedică să vadă exploatarea, ci și pentru că exploatarea a început să fie externalizată și să devină ambiguă sau multidirecțională. Discursul despre exploatare a fost înlocuit de cel despre sărăcie și inegalitate pentru că, statistic vorbind, exploatarea a început să fie înlocuită cu sărăcia, abuzul de putere și problema accesului la resurse. Socialiștii care au înlocuit lupta pentru interesele clasei muncitoare cu lupta împotriva inegalității nu au fost neapărat naivi, nici în real-politik-ul electoral, nici în ceea ce privește principiile. Singura mare problemă a stângii e că revoluția tehnologică din secolul al XX-lea a fost înțeleasă și constrânsă, așa cum am arătat, în termenii propuși de neoliberali. Iar asta i-a dat o formă politică specifică la nivel global, așa cum iluminismul i-a dat o formă specifică revoluției precedente.

_____________

1 Michel Foucault, „The Order of Discourse”, în Robert Young, Untying thne Text: A Post-structuralist Reader, Routledge & Kegan Paul, 1981, passim.
2 Ciprian Bogdan, „How to Look at Neoliberalism.    Revisiting Adorno’s            Social Physiognomy”, în Studia UBB. Europaea, LXII, 3, 2017, pp. 227-229.
3 Mary A. Footer, „The WTO as a ‘living instrument’: the contribution of consensus decision-making and informality to institutional norms and practices”, în Thomas Cottier & Manfred Elsig, Governing the World Trade Organization: past, present and beyond Doha, Cambridge University Press, 2011, pp. 230-232.
4 ***, „Kennedy Round”, Wikipedia, https://en.wikipedia.org/wiki/Kennedy_Round.
5 Rudolf Dolzer & Margrete Stevens, Bilateral Investment Treaties, Martinus Nijhoff Publishers, 1995, p. 1.
6 Thomans G. Weiss & Ramesh Takur, Global governance and the UN: an unfinished journey, Indiana University Press, 2010, p. xvii.
7 Eric Hobsbawm, Era extremelor. O istorie a secolului XX, Editura Cartier, 1999, p. 426.
8 Pierre Bourdieu, Contraofensive. Argumente în sprijinul rezistenței împotriva invaziei neoliberale, Editura Meridiane, 1999, passim.
9 Idem, Despre televiziune. Dominaţia jurnalismului, Editura Art, 2007, passim.
10 Idem, Despre câmpul politic, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2012, passim.
11 ***, „Gross world product”, Wikipedia, https://en.wikipedia.org/wiki/Gross_world_product.
12 Hobsbawm, op. cit., p. 431.
13Ibidem, pp. 430-433.
14 Manuel Castells, The Rise of the Network Society, Wiley-Blackwell, 2010, p. 225.
15 Erik Brynjolfsson, “The Key to Growth? Race with the Machines”, in TED, 2013, https://www.ted.com/talks/erik_brynjolfsson_the_key_to_growth_race_em_with_em_the_machines.
16 Foucault, Nașterea Biopoliticii. Cursuri ținute la College de France (1978-1979), Editura Idea Design & Print, 2007, p. 220.
17 Friedrich Pollock apud Moishe Postone, Time, labor, and social domination: a reinterpretation of Marx’s critical theory, Cambridge University Press, 1993, p. 97.
18 Karl Marx, Capitalul, volumul I, în Karl Marx & Friedrich Engels, Opere, Vol. 23, Editura Politică, 1966, passim.
19 Nick Crossley, „Social Class”, în Michael Grenfell, (ed.), Pierre Bourdieu. Key Concepts, Acumen Publishing, 2008, pp. 87-99.
20 Pascal Gielen, „Transdisciplinary Lectures: Pascal Gielen and Michael Hardt | The New School”, YouTube, https://www.youtube.com/watch?v=HbnlG5QkkEg, 37:00.
21 Vezi Lucian T. Butaru, „Towards a Universal Basic Income. An Evolutionary Approach”, în Studia UBB. Europaea, LXII, 3, 2017, pp. 81-103.

 

 ***

 

Alex Boguș

Jargonul efemerităţii. Reflecţii asupra post-modernismului

Jumătate de veac ne desparte acum de evenimentele ce au avut loc de la sfârşitul anilor 60 pe întreg mapamondul – adunate generic sub titulatura de Mai `68 – de la studenţii din Berkeley, Paris sau Berlin până la primăvara de la Praga. Or, urmând invitația apelului putem afirma că a trecut jumătate de veac de când conceptul de clasă a fost abandonat, de când luptele politice au fost transformate total în lupte culturale şi identitate iar Noua Stângă, coabitând cu noul spirit al capitalismului, nu reuşeşte să articuleze alternative post-capitaliste viabile pentru că, nu-i aşa, clasa a fost abandonată. De la bun început voi încerca să deconstruiesc (sic!) această presupoziţie sau această ipoteză de lucru, arâtând în linii mari că cele două grile de interpretare din care putem citi evenimentele din `68, sunt separate în mod artificial şi cade în sarcina unei înţelegeri materialiste a realităţii istorice de a elucida inter-relaţionarea şi co-dependenţa celor două paliere interpretative. Voi încerca să clarific în cele ce urmează. Cele două direcţii, sau grile de interpretare, prezentate în apelul dosarului lasă la prima vedere ne-chestionată legătura dintre ele. Sunt aceste grile de interpretare comensurabile? Complementare? Au acestea o cauzalitate comună sau reprezintă doar discursuri parţiale şi eminamente non-universalizabile despre o realitate socio-politică ce mereu ne scapă? Or, ceea ce doresc să arăt în acest text este faptul că aceste grile sunt doar moduri în care poate fi citită schimbarea istorică: fie dinspre partea muncii, fie dinspre partea capitalului. Aşadar, putem interpreta evenimentele de la finele anilor `60 fie din perspectiva acţiunii clasei muncitoare, fie din perspectiva acţiunii clasei capitaliste. Eu aş dori să ofer o grilă de lectură în care cele două perspective se presupun una pe alta şi nu pot fi gândite separat. Pericolul de a le gândi fragmentat este diferit în funcţie de ralierea la unul dintre versanţii interpretativii: pe de-o parte există pericolul moralizării acţiunii clasei muncitoare, mereu responsabilă de propriile eşecuri sau neajunsuri şi niciodată pe deplin conştientă de sine ca o clasă, iar pe de altă parte există pericolul autonomizării mişcării capitalului atât de mult încât să devină aproape ilar să mai gândim depăşirea acestuia prin acţiunea subiecţilor istorici. În acest text voi alege să vorbesc mai degrabă despre primul, întrucât acest filon moralizator poate fi simţit de-a lungul apelului la contribuţii. În tuşe foarte groase acuza sună în felul următor: pentru că la finele anilor 60, conceptul de clasă a fost abandonat sau trecut pe linie moartă şi a fost înlocuit de teorii asupra rasei, genului, identitaţii sexuale samd (pe scurt, ceea ce a ajuns să fie numit identity politics) de o multitudine de actori care compun “subiectul istoric”, lupta împotriva capitalismului a şchiopătat grav iar retragerea în sfera culturală a clasei muncitoare a înlesnit drumul neoliberalismului care tocmai se cocea pe holurile şcolii de la Chicago. În primul rând trebuie stabilită legătură dintre mișcările sociale din Mai 68 și postmodernism, care după cum voi încerca să arăt nu este o chestiune chiar facillă, iar în al doilea rând trebuie decis dacă această profundă transformare sistemică a lumii a fost provocată de retragerea în cultural, în supra-structură a clasei muncitoare, sau în acest tablou trebuie să inserăm și acţiunea, lobby-ul şi influenţa elitelor financiare şi militare a lumii?

Însă dacă este ceva care să fi produs această retragere în cultural pentru Terry Anderson, Jameson, Callinicos sau Perry Anderson este tocmai postmodernismul înţeles ca sentinţa de deces a meta-naraţiunilor totalizatoare şi unificatoare, în speţă a marxismului. Postmodernismul este contestat atât de către conservatori întrucât introduce relativismul moral şi distruge orice urmă de pioşenie faţa de autoritate şi ierarhie instaurând o teroare a corectitudinii politice, cât şi de marxişti întrucât necesitatea istorică a materialismului dialectic nu reprezintă decât o metanarativă care nu mai poate servi ca explicaţie istorică pentru schimbarea socială (glumind, dacă a murit subiectul, cel revoluţionar îi urmează). Ori e clar că odată cu denunțarea subiectului revoluţionar ca o mascaradă, clasa nu poate decât retrogradată în divizia secundă a narativelor explicative despre lume. Iar odată cu abandonarea conceptului de clasă se produce o transformare a mişcărilor de contestare la adresa sistemului axată astfel pe lupte identitare mai degrabă cantonate în sfera culturală decât în conditiile obiective, materiale, economice ale lumii. De la lupte sindicale şi insurgenţe anti-capitaliste se ajunge la societatea civilă, proteste civice şi un corp politic extrem de fragmentat şi divizat pe linii culturale şi nu pe linii de clasă.

Callinicos rezumă pe scurt programul său împotriva post-modernismului: “In my book I attack postmodernism on three fronts: philosophically, I develop a realist critique of postmodernism’s demolition of the truth and the subject; politically, I deploy the resources of Marxist social theory against the idea that we now live in an post-industrial society, or “New Times”; aesthetically, I challenge the claim that what is called Postmodern art represents a qualitative break from Modernism.”1

Astfel, modul de funcţionare a capitalismului din economiile aşa-zis post-industriale, chiar dacă este istoric diferit faţă de modul sub care se prezenta capitalismul anilor 30 să zicem – iar stadiul istoric al acestei diferenţe este tocmai statul bunăstării – legităţile şi tendinţele istorice după care functionează capitalismul sunt fundamental aceleaşi şi nu există niciun motiv să ne gândim la ceva precum o societate “post-industrială”. Totuşi problemele cu postmodernismul nu se rezumă doar la unele ce ţin de istoria ideilor şi a teoriei abtracte. De la arhitectură şi artă până la sociologie şi psihologie/psihanaliză ceea ce a fost condamnat au fost contaminările şi colaborările la care postmodernismul s-a pretat faţă de capital şi de funcţionarea sa. Însă dacă ne uităm atent la principalele acuze ale studenţilor la adresa sociologiei şi psihanalizei putem observa că reproşurile acestora erau în aceeaşi zonă: sociologii şi psihiatrii s-au pus în slujba statului pentru a produce indivizii necesari bunei funcţionări a capitalismului. Concomitent, studenţii reclamă caracterul de clasă a universităţii din a cărei rânduri doar 6% proveneau dintr-un mediu muncitoresc.

Chiar dacă unele din grupurile studenţeşti ce au pornit revoltele din Mai `68 se reclamau de la diferite tradiţii nou-înfiinţate deconstructiviste sau situaţioniste (într-un cuvânt postmoderne) protestele ca atare, pornind de la organizare şi până la mesaje şi revendicări, reprezintă mai degrabă vechea decât noua stângă. Clasa este încă un concept operativ în analizele lui Cohn-Bendit asupra cauzelor mişcării studenţeşti. Acesta spune că “I know that a theoretical language is necessary, and regret that the writings of Marx are, at least in part, hard going even for scholars and, in their present form, a closed book to most of the working class – which does not mean that they cannot be understood, once they are translated into simple language. But as it is, they are accessible only to the bourgeois intellectual – cultural inequality is no accident, but part and parcel of the oppressive structure of both capitalist and ‘communist’ societies and in fact ensures their survival. This is precisely what the revolutionary students were trying to say when they decried the universities and schools as ‘factories of privilege’: the present educational structure ensures that the majority of working-class children are barred not only from the bourgeois society we are trying to overthrow, but also from the intellectual means of seeing through it.2 Badiou afirmă că revoltele din Mai `68 nu au fost impregnate de jargonul sau firul retoric al noii Stângi, nefiind încă vorba de nicio disidenţa la adresa metanaraţiunii marxiste, ci era mai degrabă în continuitate cu discursul luptei de clasă şi a emancipării proletariatului.  Astfel „In ̍΄68, that conception [that I have defined as orthodox Marxism] was broadly shared by all actors and everyone spoke the same language. No matter whether they were actors in dominant institutions or protesters [contestataires], orthodox communists or gauchistes, Maoists or Trotskyists, everyone used the vocabulary of classes, class struggles, the proletarian leadership of struggles, mass organizations and the party”3. Sursele protestului erau Marx şi Kropotkin, dar mai ales Sartre, Althusser, Lefebre sau Guevara. Criza productivităţii ce a lovit majoritatea economiilor dezvoltate din Vest nu a trecut neobservată de către actorii revoltelor din Mai `68,  Jeunesse Communiste Revolutionaire declarându-şi “notre refus total de cette societe de chomage et d’oppresion, d’hypocrisie democratique et de violence reactionaire”.

Ocuparea de la Berkeley a debutat în momentul în care studenţi au început să fie ridicaţi din campus pentru propaganda considerată de către stat ca fiind comunistă şi anti-guvernamentală. Paranoia anti-comunistă din era McCarthy a dat un impuls miscarii anti-război care a ajuns mai apoi să se dezvolte şi să ajute emergentele mişcări pentru drepturi civile ale populaţiei African-americane şi de emancipare sexuală. Războiul din Vietnam, precum şi cel din Algeria au fost catalizatorii mişcărilor studenţeşti din SUA şi Franţa punând în joc puternice sentimente anti-imperiale şi rezistenţă pasivă dar generalizată împotriva imensei industriii de război. Dezvoltarea autonomismului în Italia şi încercarea de a demonstra faptul că pentru reproducerea sa capitalismul are nevoie să colonizeze întregul spaţiului social şi cultural (de la şcoală la munca afectivă) au reprezentant dezvoltări importante a teoriei critice, chiar dacă analizele despre imaterialitatea muncii şi despre subiectul istoric al multitudinii nu pot fi gândite decât coexistând, simultan, cu alte tipuri de regimuri de acumulare capitalistă de pe întregul glob, mult mai brutale şi ce presupun o clasă muncitoare foarte disciplinată, supusă şi deci “clasică”.

Însă tocmai această identificare, sau cel puţin apropiere extremă între postmodernism şi mişcările sociale din `68, pare trasă de păr si de ne-susţinut. Departe de a fi disidente faţă de jargonul stângii, aceste mişcări erau mai degrabă disidente faţă de politica dusă de partidele comuniste – să nu uităm că partidul communist francez a fost cel care a spart primul greva în Mai `68 – şi de birocraţia de care dădeau dovadă. Noua Stângă pare să apară mai degrabă după acest eşec al mişcărilor de revoltă de la finele anilor `60 de a produce o schimbare reală a relaţiilor de putere din capitalism. Întrebarea ce a provocat aceste neajuns este una importantă cu siguranţă şi nu cred că poate fi decisă într-atât de uşor, însă întrebarea asupra condiţiilor necesare unei atare schimbări este una importantă. Ori şi un repros ca al lui Adorno şi Marcuse, că în spatele mişcării studenţeşti nu există condiţiile obiective necesare unei profunde transformări a societăţii, implică că acestea totuşi există şi că gândirea asupra lor ar trebui să ne releve şi de ce protestele şi mişcările sociale au luat forma istorică pe care au luat-o. Iar aceasta este tocmai punctul pe care doresc să îl subliniez: postmodernismul este prea adesea înţeles ca o frustrare politică sau mobilitatea socială (Callinicos), înţeles exclusiv pe partea culturii iar intersecţiile cu economicul nu vin decât ca trădare şi aservire capitalului, şi mai puţin ca o formă culturală pe măsură mutaţiilor ce aveau loc la nivel politic, economic şi social pe întreg mapamondul.

O asemenea poziţie este susținută de David Harvey pentru care postmodernismul este o situaţie, o contingenţă istorico-geografică ce poate fi explicată materialist prin dinamicile marcate de contradicţii ale capitalismului. Postmodernismul nu este citit exclusiv într-o grilă negativă, Harvey recunoscându-i şi unele merite, mai ales în privinţa atenţiei exersate în privinţa diferenţei şi Celuilalt – în acest sens recuperarea unor aspecte ale organizării sociale precum rasa, genul sau religia pentru materialismul istoric este una importantă – sau în privinţa recunoaşterii forţei reale pe care o deţine ordinea simbolică creată de imagini şi discursuri şi cum aceasta ajunge să modeleze realitatea la fel de bine ca raporturile economice. Aşadar postmodernismul ca “A mode of thought that is anti-authoritarian and iconoclastic, that insists on the authenticity of other voices, that celebrates difference, decentralization, and democratization of taste, as well as the power of imagination over materiality, has to have a radical cutting edge even when indiscriminately used. In the hands of its more responsible practitioners, the whole baggage of ideas associated with postmodernism could be deployed to radical ends, and thereby be seen as part of a fundamental drive towards a more liberatory politics […]4 Există aşadar anumite aspecte ale gândirii postmoderne care merită păstrate şi integrate în teoria critică marxistă. De asemenea, Harvey afirmă că grija postmodernismului faţă de naraţiuni totalizatoare şi dominatoare este totuşi justificată doar că materialismul istoric şi geografic (grila lui Harvey de a recupera materialismul istoric) nu reprezintă astfel de naraţiuni, ci mai degrabă moduri de interogare deschise a realităţii sociale decât un corpus rigid de cunoaştere. Altfel spus, marxismul nu este o meta-naraţiune care trebuie abandonată, asta în timp ce pentru Harvey şi complementarul este adevărat: nici postmodernismul nu poate fi înlăturat cu totul întrucât manifestarea sa nu este decât în conformitate cu realitatea socială şi politică a vremii. Iar o asemenea înţelegere mi se pare că presupune  o poziţie materialistă rezonabilă, ca inter-relaţionare între dintre cele două nivele sau grile interpretative şi fără a cădea în vreun fel de critică moralizatoare a noilor mişcări sociale. Aşa cum Harvey se întreabă la începutul cărţii nu atât cât de bună de o anumită interpretare, cât mai degrabă de ce ajunge să se impună acea interpretare la fel trebuie să ne întrebăm în cazul trecerii în rezervă a conceptului de clasă. Aceasta s-a întâmplat pentru că un grup de academicieni, artişti şi profesionişti au reuşit să impună o nouă viziune explicativă asupra realităţii sau pentru că demersul lor de fapt a fost susţinut fix de forţele – elitele financiare, militare şi politice – care doreau oricum schimbarea regulilor jocului şi trecerea spre un regim de acumulare mai prietenos cu investitorii. În aceeaşi grilă se pot citi şi recentele dezvăluiri ale CIA despre interesul pe care serviciul l-a avut faţă de noua teorie critică franceză. Aşadar interesul agenţiei nu era vreo conspiraţie prin care drepturile minorităţilor vor ajunge să înlocuiască analiza de clasă, ci pur şi simplu o încercare de a controla bătălia pentru hegemonie culturală, o luptă pe care istoria ne arată că a fost câştigată într-un fel sau altul.

Concluzionând, postmodernismul şi mişcările şi revoltele studenţeşti – şi nu numai – din `68 nu se află într-o legătură atât de strânsă încât să putem afirma că naşterea Noii Stângi se petrece odată cu aceste proteste, ci din contră: eşecul acestor proteste mai degrabă duse într-un jargon “clasic” şi “de clasă” a dat naştere treptat la noi forme de naraţiuni despre capitalism în care clasa nu mai are un rol atât de proeminent. Dar pe de altă parte post-modernismul a oferit şi nişte instrumente pentru a articula nişte sensibilităţi identitare şi non-autoritare care trebuie înţelese în contextul lor economic şi politic.

____________

1 Marxism and Modernism: An exchange between Alex Callinicos and Paul Wood, în Oxford Art Journal, Vol. 15, Nr. 2, Ianuarie 1992, p. 120
2 D. Cohn Bendit – Obsolete Communism. The left-wing alternative, Andre Deutsch Limited 105 Great Russel Street, London WC, 1968, p. 14
3 Badiou – The communist Hypothesis, Verso Books, 2010, p. 25
4 David Harvey- The Conditions of Postmodernism, Blackwell Publishers, Cambridge, Massachusetts, p. 355

 

 

 

[Vatra, nr. 6-7/2018, pp. 119-126]