Andrei Gorzo – Peter-Pan-ii Anei Lungu: Un prinț și jumătate

Cinemaul Anei Lungu este unul intimist, într-o anumită măsură chiar privat: o etnografiere dinăuntru, nu lipsită de ironie, dar nici de autocomplezență, a unei mici lumi artistice-hipsterești-boeme. Dacă unii spectatori îl găsesc fermecător, iar alții îl găsesc iritant, asta poate să țină și de atitudinea unora și a altora față de segmentul social etnografiat.

Personajul principal al celui de-al treilea lungmetraj al ei, Un prinț și jumătate, este o actriță numită Iris (jucată de regizoarea de teatru Iris Spiridon). Aceasta locuiește într-o casă mare din Cotroceni împreună cu doi prieteni bărbați, și ei actori: Marius (jucat de Marius Manole) și István Téglás (jucat de István Téglás); Lungu a mai jucat și în trecut cu publicul ei acest joc gâdilicios al botezării personajelor cu numele actorilor. Uneori, celor trei li se alătură și fetița lui Marius, deși înțelegem că mama ei, adică fosta lui soție, nu prea vrea s-o lase. După prima vizionare a acestui Prinț și jumătate, eu unul am rămas cu impresia că Marius e acum cuplat cu István, dar prezentările oficiale ale filmului îl identifică doar pe István drept gay. În orice caz, micul loc menaj în trei are un aer pufos-asexuat. Sunt niște Peter-Pani – o familie alternativă, dar nu neapărat transgresivă, compusă din trei ființe cu siguranță speciale, dar și banale în anumite privințe.

Nu sunt stresați din motive de muncă și/sau bani. (Îi întreține Marius, căruia îi aparține și casa.) Au timp berechet să stea – ba făcându-și baie unii altora, ba chicotind tustrei (plus cățelul Luca) sub aceeași plapumă – și să îndruge verzi și uscate: dacă noi trei am avea un copil împreună, ce calități ar fi bine să ia de la fiecare dintre noi? Dar dintre noi trei cine o să moară primul? Așa ocrotiți cum sunt, moartea e ceva cu care s-au confruntat – chiar recent: în prima secvență a filmului, Iris, care e în doliu după un fost iubit, stă de vorbă cu un (tânăr) preot și împreună cu prietenii ei se tot duce la cimitir. Sunt în același timp superstițioși (își fac griji că lumânările nu se aprind cu bricheta și că numai preoții au voie să aprindă tămâie) și nepăsători (Iris scrumează pe mormânt de distrată ce e, iar ea și Marius chicotesc ghiduși pe seama pozelor și inscripțiilor de pe unele pietre tombale). Iris, care are o facilitate de a emite vacuități, balonașe colorate de vorbe fără șir, se lansează la un moment dat în următorul monolog: „Acuma e aproape de Dumnezeu. Și n-ai cum să nu fii fericit când ești așa. Tu nu-ți dai seama acuma, dar ăla e punctul maxim de fericire. Crezi că mai contăm noi? Nici nu mai știe cine suntem. Și asta e bine. Știi că, după ce mori, nu mai ai sex, nu mai contează cine ai fost. Nu mai ești nici soțul, nici fratele, nici copilul nimănui. Serios.” La care un prieten, altul decât cei doi, numit Dan și jucat de Emilian Oprea, lasă să treacă niște secunde și îi sparge balonașele cu un comentariu scurt: „Doamne, iartă-mă, așa tâmpită ești!” Umorul impasibil al momentului provine nu doar din ceea ce se spune, ci și din fixitatea cadrului (filmul e construit în mare parte din planuri-secvență de tip tablou) și din postúrile actorilor, care în timpul ăsta stau în picioare lângă mormânt. Această producție independentă (nefinanțată de CNC) e o comedie.

Protagoniștii sunt pe cât de „culturali” (adică preocupați de arte), pe atât de neintelectuali. După proiecția unui film la realizarea căruia au participat Iris și István (după genericul de final e vorba despre filmul precedent al Anei Lungu, Autoportretul unei fete cuminți, din 2015, în care, într-adevăr, apar amândoi), un spectator care se cunoaște cu István și care e el însuși actor și poet vine să discute cu ei. Stau tustrei și învârt clișee romantice – „a fi” versus „a te preface”, „natural” versus „artificial” – fără ca măcar să le articuleze, să le integreze în propoziții complete. Se mulțumesc să-și paseze de la unul la altul, ca pe niște formule de recunoaștere, aceleași câteva cuvinte în română și în maghiară – „să fii simplu”, „să fii adevărat”, „să fii”. La acest nivel de micro-observație (prea „dinăuntru” ca să devină satirică, dar valabilă etnografic) excelează filmele Anei Lungu.

Lui Iris îi cade cu tronc actorul și poetul care a venit să discute cu ea și cu István. László Fehér pe numele lui, acesta (jucat de László Mátray) e un bărbat înalt, blond, cu ochi albaștri, care trăiește ca un eremit în mijlocul naturii (într-un sat din Covasna), călărind și citind Tolstoi. (Ca și trioul de personaje principale – de fapt, ca toată lumea din filmele Anei Lungu –, nici el nu pare a trebui vreodată să-și facă griji din ce trăiește.) Lui Iris nu-i trebuie mai mult pentru a începe să vadă în el un prinț. Acaparată de această fantasmă de școlăriță, își ia prietenii după ea într-un quest transilvan, iar filmul se transformă într-un basm ironic – sau într-o însorit-ironică fabulă rohmeriană, după cum just a descris-o criticul Victor Morozov. Traiectoria fantasmei lui Iris e ușor de prevăzut: ea e sortită să intre în coliziune cu realitatea recalcitrantă a sexualității lui László, care are propriile lui dorințe și predilecții, care insistă să trăiască în filmul lui, nu în al ei. Anticiparea coliziunii e binevenită, într-un film a cărui primă jumătate duce lipsă de fricțiune dramatică – protagoniștii (al căror autism social este fără fisură) nevenind niciodată în contact cu oameni altfel decât ei.

Înainte de a sparge bula fantasmatică a eroinei sale, regizoarea o întreține cu brio: îi face cadou lui Iris – ca și publicului, de altfel – un lung și magnific travelling de urmărire în dreptul „prințului” călare, urmat de un nu mai puțin încântător plan-secvență în care, sub supravegherea lui László, Iris se urcă pe calul lui și merge în cercuri, simțindu-se ca o prințesă (este și îmbrăcată într-o rochie albă) și din postura asta venind în contact cu prințul ei, cu István (care încearcă s-o pozeze) și cu un splendid câine lățos care se mai încurcă în picioarele calului. Dacă principalul atu al Anei Lungu ca artistă este acela că are o lume (riscurile fiind cele aferente condiției ei de insider-iță: distanța insuficientă, lipsa de perspectivă, o tandrețe care poate deveni greu de distins de narcisism), principala dexteritate tehnică a regizoarei Lungu este aceea de a genera o aparență de spontaneitate, de interacțiuni nescenarizate în prealabil: dialogurile lasă frecvent impresia că au fost improvizate de actori și, prin acest recurs la cai și la câini – prezențe mai puțin regizabile –, ea mărește uneori coeficientul de impredictibilitate al activității din cadru. (O altă dexteritate de-a ei ține de folosirea uneori tachinantă a elipsei temporale: de exemplu, István apare la un moment dat cu piciorul rupt fără ca spectatorului să i se ofere vreo explicație pentru asta.)

În galeria de personaje feminine a cinemaului românesc contemporan, portretul lui Iris are o originalitate certă – la fel de certă ca relevanța lui etnografică. Odată ce rămâne singură în noapte cu László, la marginea pădurii, emisia ei de generalizări prostești („Se îmbrăca frumos ca toate unguroaicele… Mi se pare de o mie de ori mai interesantă literatura decât geografia.”), alternate cu trimiteri literare adolescentine (Salinger, Eliade), se intensifică defensiv. Credința în Dumnezeu și alte subiecte generice de adolescentine conversații „profunde” sunt atinse în treacăt în timp ce prințul,  tot mai băut, începe să dea semne de nerăbdare. Și idila basculează în farsă, cum era de așteptat – neașteptată rămânând însă secvența onirică sau supranaturală, în orice caz jucăușă, care vine imediat după aceea.

 

[Vatra, nr. 8-9/2018]