Dan Sociu – UAU!

 (Desen de Elodie Chiper)

m-a privit de trei ori în aceeași seară
și era o privire de-aia, transparentă
pe-urmă a așteptat în fața mea, lîngă scară
pe urmă s-a tot foit lîngă bicicletă

sub un stîlp cu bec și-un roi de musculițe
îmbătate de lumină, bete criță
de posibilitățile luminoase ale unei seri de vară
de tînjirile dureroase dintr-o astfel de seară

a luat bicicleta de ghidon
a-ntors capul și iar m-a privit
la femei nu cred că am avut ghinion
dar nici prea des noroc așa tîmpit

cu-așa o femeie, așa o frumusețe
chiar și cînd m-am apropiat, dus de impuls
și-am văzut că era trecută de tinerețe
că nu văd bine la distanță

și idealizez des dar și cînd s-a dezidealizat
am continuat să zbor spre ea cu aroganță
ce lent și fragmentat narez
dar ce repede și fluent s-a-ntîmplat

am luat-o tare, i-am spus
eu, care nu urmez genul ăla de impuls
genul de impuls care m-a-mpins spre ea
i-am spus, calm ca niciodată

te-ai uitat la mine, și nu doar o dată
și ea
m-am uitat la mai multă lume
m-a-ntristat că umbla cu dume

că minte, era așa de clar mai-nainte
că mă place, că se uita la mine că mă plăcea
și-acum se prefăcea că vrea să plece
și se dădea inabordabilă și rece

dar nu era deloc rece
era, vedeam, expresivă și caldă
și eu calm și inexpresiv
cum simțeam că ar vrea să mă vadă

și ea repede, imediat
după ce mi-a zis că nu numai la mine s-a uitat
deși aici, la lectură, totul e întîrziat
repede, imediat, m-a-ntrebat

ești beat?
stăteam la doi pași de ea, treceau
mașini, n-am auzit
ce zici? am întrebat

te-am întrebat dacă ești beat
și eu i-am zis că nu beau
de ce? și s-a strîmbat
s-a gîndit că sînt un plictisitor

care nu bea și se-ngrijește și e plictisitor
de ce nu bei? m-am lăsat, mi-a explodat pancreasul
de ce ți-a explodat?
nici nu știu ce face pancreasul

și parcă s-a mai apropiat ușor de mine
pentru că i-am văzut ochii mai bine
ochii ei negri, întunecați
fața ridată și ochii încercănați

dar asta a fost doar o clipă
zborul meu scurt și-a pierdut o aripă
cînd s-a-ntors și s-a urcat pe bicicletă
am simțit că-mi slăbește, cum s-ar zice, firul la mulinetă

și-aroganța mea s-a făcut ferfeniță
i-am întors și eu spatele subit
du-te dracului de tizăriță
tot tupeul mi s-a fîsîit

poate c-ar fi vrut s-o opresc
s-o mai țin, să-i mai vorbesc
dar niciodată la viața mea
n-am tras de nimeni să mă vrea

nu voiam dragoste, nici măcar un futai
nu voiam s-aud că spune hai
nu voiam decît s-o mai privesc
că de-obicei nu mă fut decît cu cine iubesc

mi-ar fi ajuns să spună că da
s-a uitat la mine că mă plăcea
dar nimic mai mult
aproape niciun gând mai ocult

că și eu mai fac așa, mai fantasmez
că încă pot să luminez
măcar cît doar să vrea să zboare
spre mine-o musculiță-adoratoare

că știu cum e să fi fost frumos
cum e să fi fost tînăr și luminos
și deodată să nu mai fii
și măcar puțin puțin să învii

de la o privire ca altădată
dar fantezia s-a stins deodată
și-n mai puțin de-o clipă, într-o clipită
am rămas ca un bec spart pe-o stradă părăsită –

– dar nu eram cu-adevărat pe nicio stradă părăsită
țigăncile grase în capoate tigrate pe trotuar la o țigare
cu țiganii lor bătrîni cu părul alb și barba-ngălbenită
își odihneau mîncarea dup-o dup-amiază cu grătare

puștoaice negricioase, în maieuri albe cu buric și nerv
în cracii subțirei și-n voci, dansau cu telefoanele iluminate
mai mult le auzeam și uneori puteam să le și-observ
cînd le scoteau patrulele de noapte din obscuritate

le făceau pe fete vedete cu lanternele, în vise scurte, de-un flash
trei luni de vară înfierbîntaseră aerul și asfaltul ca-n Marakheș
ardea pielea pe ele mai viu ca aurul pe inele, ardea tinerețea
trecuseră ani lungi de cînd murisem și-mi trecuse de mult și tristețea

vieții în afara vieții, cînd încerci să atingi pereții și simți că-i atingi
dar sînt așa de ireali c-ai putea să te lași pe ei și să-i împingi
ca pe nimic, ca mimul într-o pantomimă, cînd nu e chiar nimic de-mpins
ca un beserker pe cîmpul gol de luptă cînd nu mai e nimic de-ucis

încă mă agitam prin realități, dar cu adevărat golit de realitate
nici nu încerc să spun și nici nu se poate, din fericire sau din păcate
mortul care umblă printre vii n-are decît ca viii aceleași cuvinte
și ce-ar avea să le spună le-ar face viilor goluri nesfîrșite în minte

dar mai bine povestesc, cum am făcut mereu, doar suprafața  infernelor
pentru că ăsta e și iadul meu, căderea mea  – coruperea suprafeței
eram mai lipit de prezent decît fetele alea de lumina lanternelor
ziua era a zilei, noaptea a nopții și dimineața numai a dimineței

trăiam în acum, pentru acum, lipit fără rest pe ce se simte și se vede
și știu atît de bine că numai cine-a trăit așa mă-nțelege și crede
pe ceilalți vă țin minte vag, vă risipeați în săli de clasă întunecoase
cuminței și spălați, orientați și ordonați și speriați, cu unghiile roase

la sînge de frica zilei de mîine, de poimîine, de răspoimîine, de frică
vi se ducea pic pic viața din voi, îi vedeam pe psihoparaziți cum vă strică
cum vă posedă umbra lor, cum vă lăsați stricați, cu supușenie de cîine
sclavii invidiei lor, hipnotizați ai promisiunii zilei de răspoipoimîine

eu plecam pe loc de unde nu-mi plăcea și unde îmi plăcea stăteam pe loc
aveam numai scopuri vii, de-o clipă, să găsesc pe jos înc-un chiștoc
să mă mut doi pași mai înspre soare, să bat orașul după fețe zîmbitoare
să-mi găsesc seara unde să dorm sau să mă las toată noaptea dus de picioare

mă hrăneam numai cu vodcă și bere și uneori cîte-un hotdog de plăcere
n-aveam bani și mă durea în cur, ce n-aveam aș fi putut oricînd să fur
dar nu voiam nimic, să merg, să zac, să citesc, niște tovarăși și-aceeași zi iarăși
și iarăși, cînd nu era soare, era căldura din baruri, rîsete și somn oriunde cu bocancii-n picioare

și-apoi Ștefan fotograful m-a luat în casa lui fără curent și apă, cu pereții reci
trei ani am retrăit acolo iernile copilăriei socialiste din anii optzeci
cînd toată familia dormea în aceeași cameră, la grămadă și acum grămada
erau Ștefan, fetele Didi și Anto și Cici, Bogdan, Gabi, Daniel și Dorin și pisica uriașă Rada

și ei erau cea mai bună din bulele mele cu oameni, o bulă totală, ca toate în care intram
că erau mereu mulți alții, bule permanente și grupuri de-o clipă, aproape la fel le iubeam
cum iubeam aproape la fel totul, fiecare zi era ziua și orice moment era bula totală
mă dădeam vieții cu botul întins, dar numai vieții vii și de-aia nu mergeam la școală

de pe la 12 ani, cînd am rămas fără tată, și m-am eliberat, din fericire și din păcate
de stăpînirea lui severă, din încă șase ani de școală, am fost prezent zece luni adunate
cînd eram acolo, eram cu privirea sub bancă, în vreo carte cu-aventuri și nimic
din ce spuneau sau încercau să-mi spună nu-mi schimba inima nobilă niciun pic

și eram încă prea mic, pentru că din liceu, de printr-a zecea, m-am eliberat de tot
și veneam pe la școală doar să mă distrez și să mai iau cîte-un zece, să le arăt că pot
nu învățam nimic niciodată, doar mă duceam direct în bazele lumii și mă-ntorceam
în aceeași clipă cu rezolvarea, foștii mei colegi pot să spună, fix așa eram și făceam

m-am născut să fiu cavaler, poetul războinic amant desăvîrșit apărătorul celor sfinte
cel care-i vrăjește și-i liniștește și-i stîrnește și-i trezește la viață pe toți prin cuvinte
cel în preajma căruia oricine se simte bine și uită de orice temeri mărunte
realistul suprem, care stă liniștit cu picioarele-n hău pe vârful oricărui munte

că știe că hăul poate să fie de o mie de kilometri adînc, nu contează
contează doar că stînca-i solidă, că vîntul bate lin și că mintea e trează
și pentru că știam că viața mă ține, beam la Deva, pe ruine
cu picioarele-n hău, la fel în Iași în Târgușor în campus, pe cămine

vedeam că viața mă vrea, coboram pe skateboard pe autostradă
kilometri prin ploaie, noaptea, printre mașini, viața însăși nu voia să cadă
băiatul ei deștept și frumos, puștiul curajos și cînd tot aluneca
pe scândura udă și roțile tremurau pe asfalt și-atunci încă-l voia

fără oprire, printre faruri, cu picioarele înfierbîntate, ca de fiecare dată
cînd aveam o misiune și-acum misiunea era să-i duc bunicii înghețată
două vafe-ntr-o sacoșă, într-o încercare nebunească
să ajung în sat cu ele pînă-ncepeau să se topească –

– acum știu că sînt slab ca o pală de vînt, inconsistent ca un cuvînt
pentru că știu că sînt atît de concret, din carne și timp și pot fi frînt
în două de moarte acum cum ar suna telefonul deodată
pentru că era să mor cu-adevărat și familia mea a murit aproape toată
și bunica mea diabetică, de-i duceam pe ascuns înghețată
a murit, săraca, și-nainte să moară m-a-ntrebat dac-am mîncat
și-a murit și tatăl meu și mi-a strîns mînuța lîngă salvare
și-a murit și bunicul cu toată firea lui zîmbitoare
și-a murit și nenea Ion, ce l-am iubit și pe el și-l iubesc
îmi vine să-i plîng mereu că nu mai trăiesc
și nu-mi mai vine nimic
nimic nu-mi mai vine
s-au dus și zilele alea cu adevărat pline
cînd trăiau și-i simțeam în lume
cînd ne certam și cînd rîdeam și făceam glume
și mă iubeau și îi iubeam și străluceam
pentru ei, pentru că avea cine să mă vadă
dormeam vara toți în livadă
pe plăpumi pe iarbă, sub pilote, sub crengi, la aer
și se porneau cîinii-n sat sau se-auzea cîte un vaier
și bunica, sperioasă, se îngrijora
și bunicul somnoros morocănos o liniștea
și capetele ni se scufundau în perne, grele
sub spațiile-ntunecate dintre stele
ni se auzeau apoi numai respirațiile
și greierii și broaștele și-apoi nici ele
numai tăcerea din vise, misterioasă
și-n oase căldura animală de acasă –

Ast-noapte, mă uitam cu mama la A serious man. În pat, unul lîngă altul, ea mare și buzată, se foia. Poate că nu mai stătuse de mult lîngă cineva întinsă. Filmul începe cu o poveste evreiască despre vizita unui strigoi la un cuplu. I-am povestit mamei noaptea și ziua cu Florinel. I s-a făcut puțin frică și m-a întrebat dacă nu mi-a fost și mie. Nu-mi fusese cînd l-am luat acasă, dar tot am ascuns cuțitele și ciocanul. Mama mi-a spus că ea n-ar fi făcut așa ceva deși mai demult dormeau la noi mulți așa-zis dubioși. M-am gîndit la toxoplasmoză și la lipsa de teamă. Fața asimetrică ar fi un semn de toxo, după Jaroslav Flegr. Avem fețe strîmbe, i-am zis și ea, ”da, și eu am un ochi mai mic, cînd eram mică îl țineam închis, zicea tata, fa, ce te uiți așa.
L-am visat o dată pe tata,  pe bunicu tău, eram în centrul vechi și l-am pierdut pe alei și nu l-am mai găsit.” A adormit și m-am dus la mine în cameră. Noaptea, m-am trezit și am plîns și m-am rugat scuturat de suspine pentru fetița de ea, micuța blondă cu un ochi închis, fetița de ea buzată și strîmbă și burtoasă acum, cu proteză acum și voce de copil. Am plîns și m-am rugat să-l găsească pe tăticul ei. Și dimineață cînd m-am trezit ninsese mult și mama era veselă și plină de energie. Ne-am dus cu treburi, mama purta o căciuloaie de contesă rusoaică și avea ceva din impozanța uneia. Și o eșarfă albastru deschis, culoarea ei preferată. La farmacie am pus două taloane roșii la tombolă, să cîștigăm o mașină roșie. Poate cîștigăm două, a zis mama și credea. E ca mine, crede orice, ca un copil.
Fratele lui Gabi mi-a crezut povestea fără rezervă. Iar mama lui a spus că la sfîrșitul vremurilor, inimile copiilor se întorc spre părinți și ale părinților spre copii.

Viorel cerșește la magazinul din fața blocului. Mama zice că toți banii îi iau unii care vin cu-o mașină neagră seara. Se plictisește uneori și își aruncă mîncarea primită pe acoperișul magazinului. E îmbrăcat în roz, subțire, și nu tremură de frig, nu tropăie. Arată la fel ca acum 15 ani, are barba perfect îngrijită și părul la fel. Nu zîmbește niciodată, uneori dansează, fără ritm, fără bucurie și fără stîngăcie.

E ora zero zero zero zero, mă iubește-o fată fără nume, e doar o fată, nu-i cineva anume.

Alaltăseară, cu mama, la tv, vorbea Lidia Buble și simțeam numai dragoste pentru tot. A doua sau a treia zi după ce l-am trimis pe Florinel în Underworld, m-am trezit de lîngă Peliel și am fugit la o biserică din cartier. Am plîns aproape imediat după ce am intrat. Toți oamenii ăia săraci și urîței, bătrîni sau șifonați, ca mine. Și un băiețel în verde, care se juca în față, aproape de altar, după ce a pupat conștiincios icoanele. Maică-sa, în alb, vorbea cu un moș în alb tot, parcă prea în alb, de la ciorapi, sandale, la pantaloni, cămașă, barbă și păr. Prea de pictură naivă dar pînă la urmă cum altfel. Și cînd băiețelul arunca o pernă în sus, moșul l-a luat deodată și l-a răsucit cu capul în jos. Am văzut mai demult un derviș uriaș, la festivalul turcilor, cu un cap alungit în sus, în Parcul Titan făcându-i așa copilului lui derviș, și atunci l-a mușcat și de ureche. Băiețelul a țipat, un pic îngrozit dar incitat, și bătrînul i-a zis, credeai că te scap? Eram încă cutremurat după ultimele zile și mi-a venit scena la fix. Preotul nu se uita deloc la mine cînd vorbeam cu el, ca toți ăia în negru de pe străzi, care se fereau și se strîmbau, îi durea capul și le era cald în preajma mea. Cînd m-am întors acasă, am luat niște must pentru Peliel de la ”niște teatre” de-alea etno, vorba lui Cosmin, fratele ei, și l-am întrebat pe vînzător, tot în negru, dacă e fără alcool. Mi-a zis nu, mai întîi, pe urmă da, dar am gustat și părea cu alcool. Și Peliel mi-a zis că e. Dar prima dată ăla îmi zisese adevărul. Ca și celelalte lighioane în negru, prima dată îmi ziceau adevărul, n-aveau ce face. Sau poate a făcut o dublă negație – fără alcool etc. Poate eram prea în alertă și de aia vedeam otrăvire peste tot. Dar era fermentat totuși. Alaltăseară, Lidia Buble, care are 10 frați și surori sau așa ceva și e vioaie – ”tu mă scapi și tu mă prinzi”. Și ast-noapte, cînd mă gîndeam că mama o să moară cîndva și m-am întristat rău și pe urmă mi-am amintit cum fugea Peliel, caraghioasă, cum fuge ea, după Filou, cățelul nostru, cînd l-a scăpat în parc, aceeași fugă după ce a murit și fugea de mine la cîteva zile după, pentru că n-o lăsam să mintă la IML, să spună că a vrut cîinele ăla s-o atace pe ea de fapt, poate era adevărat, dar nu știa sigur și ea, de ce nu mă lași, mi-e frică de tine și a fugit și am simțit am presimțit nu știu ce, dar așa rău m-a întristat, m-a șocat, că m-am dus acasă și am adormit, eu, care nu dorm ziua – și ast-noapte mi-am amintit și mi-am dat seama cum am stricat dragostea ei de fată cu drogangeala mea și trufia mea și am plîns și am adormit o clipă și am primit mesaj de la Eli, am două numere Eli, e același număr, de două ori, nu mai știu de ce, ”Ce faci? Aseară te-am suflat cu aur”. I-am răspuns și m-am dus la baie, am mirosit dintr-un tub cu cremă de crini, și cînd m-am întors, îmi răspunsese (”am meditat și am venit la tine cu aur și lumină, nu mai fi trist, e amuzant:)” și era ora 00:01. 0001 – ENTJ, Arhanghelul Mihail. Eli, Peliel, dar și Eli Cel Viu, care-mi scrie prin ea, care-mi dă vise și gînduri sfătuitoare și alinătoare. ”tu mă scapi și tot tu mă prinzi.” Și acum, cînd scriu, tot bușăsc în plîns. Și numai dacă mă gîndesc la piesă sau o ascult, ca și ”Rău mă dor picioarele”.

În ziua cînd l-a omorît pe Filou cîinele de luptă, eram la seminar la Cinepub, ieșisem în pauza de masă și cînd m-am întors, pe un trotuar era un cîine mare, negru, care a întors încet capul și s-a uitat la mine, era extrem de sinistru, Chupacabra – și am simțit o slăbiciune ca atunci cînd iei gripă și simți virusul în tine. Și seara, după ce l-am îngropat, și intram în lift, murdari de sînge, telefonul Pelieliei însîngerat a început să cînte. PJ Harvey, little fish, little fish, swimming in the water, bring back my doughter. Cu un an înainte avortase (răm). Ne-am pus în pat, nu știam ce să facem, ce faci după ce-ți îngropi cîinele și ea și-a făcut un selfie, nu știu de ce și i-a apărut o față de alien. Ellen Alien, cum a spus cineva într-un film, într-o replică fără nici o legătură cu restul – și actorul s-a uitat la mine în ochi.

După nunta Deei cu sirianul, cînd am ajuns acasă, Peliel era moleșită de băutură și am interogat-o. Eram în faza de combat și trebuia să-mi știu dușmanii și aliații, crezând pe atunci că sînt două lucruri total distincte. Am întrebat-o de ce nu se bucură de viață și mi-a spus, ca hipnotizată, că e ca într-un film franțuzesc cu mai mulți inși pe care-i chema Pierre rătăciți într-o pădure. Și la un moment dat dau de un Kaufland. Așa și pentru ea, uneori dă de un Mega Image, care e realitatea obișnuită, pămînteană și i se pare cumva funny. Și că are o sensibilitate demonică dar și una reală. Mă privea cu ochii întredeschiși și vorbea direct, de undeva de departe. Poate nu era ea, poate era spectrul lui Florinel, încă rămas la noi în cameră, unde dormise și vorbea prin medială. Nu cred că există filmul ăla dar nici n-am căutat. Pierre rătăcește la Borodino, la Tolstoi. Gaddis, pe care-l traduc acum, spune că Pierre nu are principii întinse peste timp și spațiu, nu înțelege ce a mers cîndva și ce nu și ce-o să meargă întotdeauna. Cei care s-au răzvrătit împotriva Domnului, răniți de o traumă sau alta, asta au făcut, au respins principiile fundamentale, ale Tatălui. Nu e ca și cum nu le înțeleg, pentru că le au în ei, doar că nu vor să le dea atenție. Cum zicea Ionuța că fac colegii ei la orele de logică. Și de ce nu înțelegea profesoara cum de se prinde ea așa ușor, oare le-a învățat dinainte? Nu le-a învățat, sînt acolo. Și eu le-am respins, dar nu pe cele logice, ci pe cele fizice și afective. Mi-am respins sentimentele simple și regulile vieții trupești. Am respins trecutul și limitele firești în lumea analogă și am judecat totul și pe toți după virtual. Cine nu e ridicol de limitat cînd e judecat după virtual, după posibilități? Cine nu e depășit și plictisitor? Scopuri infinite și mijloace finite. Dar și mijloacele pot fi infinite, de la Dumnezeu, dar în cele din urmă tot de dragul finitului. Cum să iubești ceva dacă nu e finit, dacă nu e mic? Cînd mă pierd în virtualitate, în zerozerozerozero, totul e posibil și perfect și perfect combinatoriu, dar ce mai iubești acolo? Știu că oamenii au capacități de transformare infinite, în orice, și știu că eu însumi pot să transform orice, lumea însăși, ducîndu-mă în codul ei mașină și operînd acolo. Am aflat săptămîna trecută, cînd m-am urcat pe deal la Răchiți, pe pămîntul lăsat de bunicu. Cerurile se înroșiseră și am știut atunci că mi s-a dat voie să umblu la codul mașină. Cînd m-am întors în oraș (și pe drum cineva zicea în fața mea – se îndepărtează, iar celălalt, nu-i nimic, cîtă vreme încă merge), în fața unui chioșc cu mîncare, erau doi tineri și unul îmi zice: așa de supărat sînt pe viața asta. Și eu – de ce? Și el – așa-i de grea. Oare nu s-ar putea da un refresh?, mi-a zis și a dat din degete ca la o tastatură și mi-a zîmbit cu subînțeles. Lasă, că o s-o facem mai bună, i-am zis și s-au bucurat amîndoi, iar unul a zis, da, cînd ne-o fi mai rău să nu ne fie ca acuma. În zilele alea eram furios și mergeam repede și călcam apăsat – și îi judecam pe toți cei care și-au bătut joc de viață și de alții, pe cei nedrepți. Vîjîiau mașinile și unii, cei în negru, cădeau în bot pe trotuar (striga un copil, nevenindu-i să creadă ”uăi, o chicat așa în bot, merge și-o chicat”). Și îi durea capul și erau pleoștiți. Îi vedeam și la TV și la știri pe net și se schimbau lucruri zilnic, se îmbunătățeau, cei tari și aroganți erau mai pocăiți, au început să dea drumul la invențiile bune pentru oameni, ținute atîta vreme sub cheie, carne artificială ieftină, fisiune nucleară și altele. Demisii și căderi de capete și atitudini spășite. Prin mine și prin alții se făcea dreptate. Și cînd mă porneam să judec, mă sunau disperați tot felul, cum zicea și femeia aia în trenul inițiatic că o sună rudele. Și dacă pic pe gînduri sau adorm în timpul zilei, cineva mă scoate imediat. Și de ce eu – fiindcă n-am un eu? Că-i iubesc pe toți? Zicea vocea aia care vorbea prin Peliel, ”tu poți să vezi dragostea în alții”. Și atunci cum să dau la zero tot, chiar dacă aș putea și chiar dacă ar însemna să repar tot? Pe cine și ce aș mai iubi atunci? Cum zice rabinul ăla, mai întîi o să trecem printr-un extaz, o cunoaștere directă a lui Dumnezeu și pe urmă reîntoarcerea în trupurile noastre, în noi cei ce ne știm așa cum ne știm și așa ne iubim. Nu ”o lume ca nelumea”, dar aceeași lume, văzută cu o privire nouă, curățată de lacrimi, de dragoste.

Dovleac la cuptor și chișleac și la tv cu mama, seara, pînă adoarme, iar dimineața muncă. ”Pace, hrană și muncă”, Tesla. Sau Pușkin, tradus de Al. Philippide:
Iubita mea, e vremea. Vrea inima popas.
Trec zile după zile și fiecare ceas
mai smulge-un fir de viață. Noi mergem mai departe
și, tot croind la planuri, deodată dăm de moarte.
Nu-i fericire-n lume dar gîndul liber este.
De mult visez o soartă tihnită ca-n poveste.
Rob ostenit, mi-i gîndul să fug de toate
spre colțul meu de muncă și de plăceri curate”

Livia Cotorcea zice că Pușkin a murit pentru că și-a închis posibilitățile, că și-a încheiat drumul, atras de iluzia familiei și a tihnei (ca Florinel, cum zicea, la urmă, spre gară – ”noi credem că Dumnezeu e izolat de oameni și de familie, în măreție, dar el e chiar tati al meu”). Dar Pușkin a murit că s-a făcut sclavul țarului și al unei femei orgolioase, că s-a păcălit cu orgoliu, cu pofta ochilor și strălucirea proastă a lumii. Așa l-am păcălit, neintenționat, pe Florinel, i-am dat costumul scump de la baron. Greșeala lui Gog (sau Magog?) e că nu înțelege cum influențează, prin voia lui Dumnezeu, cele mici pe cele mari și invers, crede că e doar invers. Cîte priviri lucind a dispreț n-am văzut în viață cînd spuneam ceva de bun-simț dar o spuneam eu, sărac și neimpozant. Cît dispreț față de țărănuș, cum îi disprețuia sultanul pe moldovenii lui Ștefan sau Chevronul pe cei de la Pungești. Cît de megaloman par, și un pic, rezidual, și în ochii mei, cînd spun că am un rol în schimbarea lumii. Dar Dumnezeu a luptat prin moldoveni, direct. Dumnezeul modest și ascuns, binevoitor și ierător, nu ditai sultanul, nu ca la catolici o seniore glorie și alte beșini mărețe, cu o putere atît de discretă, că dușmanii lui, dacă există așa ceva, tind să o uite, pentru că ei uită ușor ce-i esențial. Și iar trimit armatele lor grandioase și iar și-o iau de la țărănușul ninja. Io no soy marinero, soy capitan. Onegin i-a văzut prea tîrziu strălucirea Tatianei, a crezut că-i doar o țărancă. Aceeași sclipire vicleană a avut-o și Florinel cînd l-am chemat să doarmă la mine, după care mi-a zis că el dacă vrea, Dumnezeu suflă pe toată lumea din București, chiar și de la Hilton, ca să doarmă el. Adică să nu cred că îi fac vreo favoare, deși pe urmă repeta insistent mulțumesc mulțumesc la orice și vai ce sacrificiu ați făcut. Ospitalitatea, ceva firesc la oricine, pentru el nu era. Mie mi-era doar că e cam rupt de realul fizic și să nu-l las așa aiurea pe străzi. Îl credeam că e un mistic și credeam ce spune, era ca un ecou al preocupărilor mele și poate și un pic am fost sfidător la primejdia posibilă dar care era primejdia, să ne omoare? Am ascuns cuțitele și ciocanul și am stat cît de cît vigilent dar pînă la urmă nu părea periculos, abia cînd mi-a zis Peliel la telefon, adu-l, dacă nu-i periculos, m-am gîndit că ar putea să fie. Dar chiar mă interesa ce avea de spus, îmi plăcea de el, mai ales că, deși rupt de nevoile fizice și cu tot cu șapca lui albă bizară, nu părea psihotic, părea un credincios, un căutător de transcendență, ca mine și mă bucura mult prezența lui, că-mi confirma că nu-s singurul. Și am găsit ce-am căutat și cum ar putea să-mi pară rău.

O măsură disperată a lui Gog sau Magog care-o fi din zilele de după înfrîngere a fost să ”schimbe” kilogramul. Ca și cum există așa ceva, în esența lui și pînă acum a fost aproximat greșit. Genul ăsta de concretism e ce-i mai comic la gîndirea lui nenaturală.

Și eu sînt copil dar mama e copil deplin, aseară, la teatru, după 15 ani de cînd n-a mai fost, mai întîi a vrut să cumpere o ciocolată caldă lui Ionuț de la un bar butaforic din spatele scenei, pe urmă, acasă, Dănuț, dar actorii ăia erau tineri, nu? Cum adică, mama, păi nu i-ai văzut?  – dar înțelesesem deja întrebarea.
Azi dimineață s-a dus la biserică cu lista ei lungă de acatiste, unde pune pe toată lumea care-i place sau care ne ajută. Cînd ne despărțeam eu și frate-miu de cîte o fată, voia să le șteargă dar o rugam noi să le lase. Era bucuroasă azi cînd i-am zis că Ciprian Șiulea nu mai e așa bolnav, că-l pusese și pe el, la rugămintea mea. Cînd dădea frate-miu la ECLA la Berlin, a pus pe listă ”Comisia de la Berlin” și se amuza o colegă care a văzut-o în cancelarie. Credința e simplă, cel mai simplu lucru – vorbeau niște triști la tv despre terapia cu îngeri și theta nu știu ce și un popă despre post, pios și mieros dar cu accente amenințătoare și un pic ne-a intimidat dar după vreo 5 minute am izbucnit în rîs cu mama, în același timp. Ce căcaturi sinistre, cînd e așa de simplu, ceri și ți se dă, ce ai nevoie dar și uneori ”după cheful lui Ivan”. Și cu postul extrem, îi place ei să zică o poveste, cum i-a spus un preot că ”o mai las pe preoteasa mea să mănînce cîte un oușor, că doar n-o să vrea să intre direct pe poarta principală a Raiului, poate să intre și mai prin spate”.
Și mi-a mai zis că un băiat cu care am făcut eu meditație mai demult la engleză, nu știa nimic, era zero, acum e prof de engleză la liceu. N-are nici o legătură cu cele de mai sus, doar mă laud.

Cînd mă uitam la Moartea domnului Lăzărescu cu ex-exa mea, Ioana, spre sfîrșit, cînd ajunge Lăzărescu la ultimul spital, ea era scoasă din sărite, în felul ei adevărat și delicios, că de ce se mișcă așa de greu doctorițele și asistentele alea obosite după o noapte de gardă, eu eram atins adînc de bunătatea lor, două perspective la fel de corecte și de necesare.

După ce a plecat trenul cu Florinel, m-am dus spre Basarab, pe lîngă linii și m-am pișat la un perete, ca orice bărbat după o luptă. Și pe perete scria, cu alb-argintiu, ”am numai dragoste”. Simțeam încă în mine pericolul, deși nu știam de ce fusese un pericol dar îl intuiam în oase, dacă nu m-aș fi grăbit, dacă m-aș fi lăsat tras în jos, îngreunat de felul lui de a mă întîrzia, ca un șarpe care a înghițit pietre ca să obosească și să încetinească pasărea care-l duce-n gheare, dacă nu m-aș fi tras înapoi la timp, cînd am pășit în tren și l-am îmbrățișat și trenul deja fluierase – în mintea mea umană, pămînteană, scăpasem doar de un inconvenient posibil, că ar fi rămas Florinel pe capul meu, în București, și ar fi trebuit să am grijă de el, să-l plasez undeva să doarmă și pe urmă, vorba baronului, ”s-ar fi izbit ca un bondar de pereții Bucureștiului”, dar deja cumva știam că miza era mult mai mare, era ăla mic, cu ochelari, care citea în ușa trenului cartea cu titlul Underworld, cine citește în ușa trenului, la plecare, nemișcat, neatent la ce vorbeam noi și înainte, toți oamenii ăia pe care-i vedeam pe geamuri, fantomatici, își urcau bagajele și atmosfera generală și discuția de dinainte, de la Pronoia și Isma`il, deja începeam să știu că e ceva mai mult. Și cînd am scăpat, am simți că am scăpat de ceva absolut înspăimîntător, de moarte, și m-am dus la salon la Peliel și am stat după un colț și am plîns, parcă îmi revenise sufletul, îi iubeam pe toți, pe cățeii ăia aduși la tuns și pe stăpînii lor și pe angajate, îi iubeam cu o toleranță cum n-am avut niciodată. Ne-am dus acasă și îi vorbeam și îi tot vorbeam Pelieliei despre ce simt, despre revelație și totul era ușor în jur și în mine. Găteam ciuperci și vorbeam cu ea și a sunat deodată un telefon în bucătărie, unul de-ăla de pe vremuri, a țîrîit tare, l-a auzit și ea. Și pe urmă i-am spus că am înșelat-o și cu altele și m-a pocnit o pocăință reală, o părere de rău și o umilință adîncă, m-am băgat în cadă și simțeam că mă duc în jos, în Iad, am simțit o clipă infinită deznădejdea înfiorătoare a Iadului, mă scufundam și am bătut tare cu palma în mașina de spălat, de multe ori și Peliel n-a venit imediat, dar a venit și și-a băgat capul pe ușă și mi-a spus, să știi că sînt izolată acum, dar sînt cu tine, sau așa ceva – și m-a salvat. Dacă nu venea atunci, m-aș fi dus de tot în deznădejde, mi-aș fi condamnat singur sufletul. Doamne binecuvînteaz-o cum deja ai făcut-o și-ți mulțumesc că mi-ai dat-o pe lîngă mine, chiar și atît cît a fost.

Trebuie să scriu tot, mi-a zis și Florinel cînd a urcat în tren, că o să mă inspire și i-am spus nu știu dacă mai scriu, am mințit atîta în ce-am scris și el ba nu, ei, nu, lasă, scrie.

Captain America, pe care Daniel mi l-a sugerat (”ai văzut că a murit ăla de la Marvel”?), un băiat slăbănog, ofticat pe bătăușii care l-au chinuit de mic dar curajos – i se injectează un ser și devine un superluptător. Visul meu de mic. Cum trăiam, înainte de culcare, scene de răzbunare pe toți ăia care mă chinuiau. Și la antrenament, le zice – unul dintre voi o să-l trimită pe Hitler direct prin porțile Iadului.
Florinel nu era Hitler, deși fusese ”cel mai tînăr președinte al PRM Alba-Iulia”, cum s-a lăudat – dar nici n-a fost mult timp (și nici nu există pe google). Și trăise pe banii unei femei mai în vîrstă, la Nisa. Era un mic amăgitor pentru bani, disprețuitorul celor săraci (prima dată cînd nu mi-a plăcut de el, cînd a zis ceva în sensul ăsta, cu oamenii proști care nu știu ce, tonul lui, de sus – și eu le-am zis așa lui Mădălin și lui Adi cînd am luat LSD, în parc, dar n-o credeam, era numai ca să nu se paranoizeze Mădălin că e lume în jur, să-i ignore, cum am făcut cu Gabi, cînd am luat cu el). Dar nu satan sau alte prostii dualiste care mă mîncau săptămîna trecută – și nici măcar, că niciodată n-am putut să absolutizez răul în cineva. Răul e un fel de prostie, de îndepărtare de principii naturale, cum să crezi în PRM? În Vadim Tudor? În unul care zice jidanii nu știu ce, țiganii nu știu ce. Cum credeau Cioran în naziști sau Eliade? Sau, mai subtil, dar la fel de stupid, cum de se puteau extazia amicii mei de pe Discuția secretă la Iohannis, unul care umblase cu dubioșenii legale ca să-și facă avere? La Iohannis greșeala era și mai veche, fusese un fizician talentat și și-a abandonat talentul ca să se facă altceva, total străin de el, numai pentru bani. La fel toți talentații, cum și Peliel, o voce așa de frumoasă și a lăsat-o în paragină. Nu zic că ar fi trebuit să trăiască din asta, dar nici să n-o lase de tot. Florinel vorbea așa de frumos, de charismatic, ne-a citit dimineață psalmi cu atîta talent actoricesc și ce-a făcut cu el? Ține-te de ce ai mai bun, nu? Sau măcar încearcă să nu-l pierzi sau, și mai rău, să-l deturnezi în ceva dubios, să fii vorbitor pentru PRM. (dar avea 18 ani și a fost dat afară din partid cînd n-a vrut s-o voteze pe Olguța Vasilescu)

Piesa pe care am văzut-o aseară cu mama și Ionuța era despre conflictul dintre subiectivitatea naturală, simțul comun, și așa-zisa obiectivitate socială – trei prieteni, unul își cumpără un tablou alb pe alb pe o sumă imensă, doar pentru că e semnat de un mare artist avangadist. Tovarășul lui subiectiv îi spune că e absurd să dai atîția bani pe așa ceva și celălalt zice că ”sincer, da, dar în realitate, nu”, în realitate putea să-l vîndă mai scump, perpetuînd un sistem absurd. Ce se întîmplă acum, prin lucrarea ascunsă a lui Dumnezeu, e trecerea de la societatea Delta la Alfa, de la așa-zisa obiectivitate, care e doar una contruită, la subiectivitatea naturală, simțul comun, Legea Tatălui, care nu e făcută să te pedepsească, e doar saturniană, are grijă de tine, e simplă, e ca o armonie muzicală, dacă o încalci, ai dizarmonie, îți face rău la cap, nu e dictatură, cum nu poți să spui că e dictatură regula corpului să nu mănînci prea mult, c-o să-ți fie rău. Și așa-zisa obiectivitate e făcută de cei care vor să mănînce prea mult, mai mult decît alții și în cele din urmă de la alții. E a copilului care vrea să fie cel mai iubit, nu iubit, cel mai – poate pentru că n-a crezut că e iubit, pentru că nu iubea nici el, pentru că era bolnav, îl durea capul și cînd te doare capul ești egoist. Și îl durea capul pentru că n-a urmat o regulă simplă, interioară, s-a răzvrătit împotriva ei. Te dor picioarele cînd porți papuci nepotriviți dar frumoși, ori că nu vrei să-i aibă altcineva, ori că neapărat îi vrei, idolatrie, concentrarea tuturor eforturilor într-un singur punct, pe un singur aspect, ca o greșeală de compoziție în artă. Banalități, dar le-am cîștigat cu muncă adevărul.

În părculeț la primărie era un fel de scară/cod, cu numere, litere și semne. De la 0 la 47. 47 e și paralela pe care e Botoșani (iar Răchiți e pe 47, 47), Chișinău, Odessa (direcția spre care mi s-a arătat că trebuie să merg, în Piața Matache), Mongolia. Pe partea cealaltă e Newfoundland, o rasă de cîini negri. Într-un mesaj a doua zi după ce a plecat Florinel, Pronoia îmi zicea – azi trebuia să vină un oaspete din Newfoundland, bine că n-a mai venit, bine.

Jung zice că gînditorul introvertit crede că totul are legătură cu el; așa e și nu e așa. Gînditorul introvertit nu e un ”eu” pentru sine, poate doar pentru ceilalți, e, ca toți introvertiții, conectat direct la principiile universale, la conștiința unică. De aia mă jenez de ce fac alții sau sînt mîndru de ei, indiferent că sînt străini sau apropiați. De aia și înțeleg pe oricine și relaționez direct cu interiorul fiecăruia, ca și cum m-aș recunoaște în el. Daniel zîmbea ironic aseară cînd îi spuneam că am intrat cu scandal în clădirea Parlamentului – și s-a dat la știri? Măcar așa avea un efect. Nu înțelege ce efect are cu adevărat și normal că nici nu insist, nu-i nevoie. Efectul e un mesaj transmis în rețeaua nevăzută. Dar m-am supărat pe mine ast-noapte că iar n-am avut curaj, de teama ridicolului, să spun – Dumnezeu m-a pus să trimit un mesaj.

17, mi-a apărut numărul ăsta de multe ori, cică e numărul lui Iisus. Am găsit o notație de jurnal de acum cîțiva ani, de după ce m-am dus la un salon de masaj și la cîteva zile vinovăția a lucrat ca o karma instantă.” Am primit primul meu rol ca figurant într-un film, ”deținut dubios” într-un lot de 7 care intram în boxa acuzaților în cătușe, aduși de un mascat, la sfîrșitul unei scene de 17 minute. Pînă intram, așteptam într-un WC dezafectat, toți 7 înghesuiți, cu mascatul și tipul care ne dădea semnalul de intrare. După prima repetiție, cînd m-am trezit înghesuit între ceilalți, mi-am dat seama că trebuie să aștept pînă intră restul, ca să fiu primul care iese. În felul ăsta aveam și mai mult spațiu în WC, dar și apăream primul în scenă. De fapt al doilea, pentru că colegul meu de cătușe, singurul pe care-l simțeam amenințător, a intrat vreo două duble primul pe ușă și m-a tras după el. Inacceptabil. Așa că data următoare am pus cătușa pe mîna dreaptă, ca el s-o aibă pe stînga și să fie nevoit să intre după mine. Încă ar fi putut să forțeze, dar ceva din el a cedat. Era mulțumit să fie în față în boxa acuzaților. Îmi plăcea de el, dar nu cred că o să ajungă prea departe. Tatuajele lui stupide îi arătau limitele. Prima oară cînd ne-am pus cătușele, înainte să înceapă scena, m-a tras după el spre banca unde stătea gagică-sa și s-a lins cu ea demonstrativ, își tot mișca brațul ca să mă manipuleze. Nu i-am zis stai băi mai liniștit, am așteptat calm să-i fur mai tîrziu spotlightul. La plecare, în fața rulotei cu haine, a intrat înaintea celorlalți, și a mea, deși încă nu venise garderobiera, și și-a luat cămașa verde. Aș fi putut să fac și eu același lucru, chiar am vrut, înainte să intre el, dar mascatul făcuse o criză de nervi, el venise primul acolo și i se părea greșit să ne băgăm în rulotă în absența costumierei, să nu se fure ceva și pe urmă să se dea vina pe noi, zicea el. Într-un alt mod subtil l-am bătut pe nemesisul meu și la arta răbdării, spre sfîrșitul zilei cam intrase agitația în el, numai eu eram calm.”

Acum, în timp ce ascult Rupert Sheldrake, Is the Sun Consciouss, caut Botoșani pe twitter și dau peste o postare de ieri de la 7:55 PM (cînd eram la gară cu Daniel – cînd a ieșit el la țigară?) a unuia ”person generator”, a menagerie of saints and scounderls randomly generated – On the outskirts of Botoșani you meet Elwood Bahamonde, an anxious scene-shifter in a gold wetsuit. Sheldrake vorbește despre ideea lui Newton că spațiul e organul de simț al lui Dumnezeu, cum știe el ce e întîmplă peste tot (salut!). Cu cîteva înainte îmi dădusem singur love la un poem, deși nu-mi dădusem.

Florinel era un om al lui Dumnezeu, cu credință adevărată, străbătuse țara pe jos, trimis de Dumnezeu, cu o șapcă ridicolă pe cap, albă, cu un simbol în mijloc ”lipit cu ou”, cum mi-a zis el și picioarele lui umflate, de care nu-i păsa prea, erau mărturie a credinței lui totale și faptul că nu prea înțelegea mare lucru din lume, era cu adevărat naiv. În același timp, era în el o dorință de strălucire lumească. Eu invers, scriitor vestit etc dar cu o sete de credință, de miracol, aș fi vrut să fiu și eu un nebun întru Hristos ca el, să-mi permit să fiu ridicol. Niciunul dintre noi nu ducea pînă la capăt identitatea momentană, nici el n-a ajuns la Constanța, unde-l trimisese Dumnezeu și, din poveștile cu Nisa și ce zicea cu Hilton, că ar fi putut să stea oricînd la Hilton, se vedea că e atras mai mult de strălucire, de putere, chiar și șapca lui de căpitan al Domnului – și s-a văzut asta a doua zi, cînd i-am dat costumul de la baron și s-a transformat în Esau, adevărata lui identitate. Și nici eu nu-mi dusesem pînă la capăt oportunitățile de putere, atîtea ocazii să strălucesc, atîtea femei frumoase interesate de mine, prietenia cu baronul, reprezentant al puterii lumești (nu mi-ar fi fost greu să mă lipesc și eu de o femeie ca a lui, o baroneasă) și totuși pînă la urmă nu le-am înhățat, eu eram Iacob și asta e adevărata mea identitate, de om blînd, neambițios, păstor ”care trăia în corturi”, căruia îi plac copiii și să stea să cînte și să pălăvrăgească, nu să umble după vînat, dornic de etern și spiritual, nu de cele ale momentului, iubit de Rebecca, mama lui, și mai puțin de tatăl lui, mi-a plăcut mai mult să vorbesc cu femeile și mi-au plăcut valorile feminine. Am mimat binecuvîntarea de la tată, am furat-o, dar nu m-am simțit niciodată bine cu ea, am făcut tot posibilul să evit puterea lumească, naturală și Dumnezeu m-a și ferit de ea, ori de cîte ori mă apropiam de ea, primeam un șut în cur (cînd trebuia să fiu consultant creativ la New York, s-a dus în ultimul moment, cînd să fac un serial cu Boncea, l-a reținut DNA-ul și tot așa).  Lui Florinel îi stătea mai bine costumul și cămașa cu butoni argintii, știa să-l poarte, mie șapca de nebun, care a bătut din pet la Parlament ca un ridicol și a renunțat la București pentru că a visat într-o noapte că trebuie să se întoarcă în Botoșani, de unde nici n-ar fi vrut să plece vreodată.
Florinel era roșcat și păros ca Esau – și lui Isma`il, tatăl, îi plăcea de el, dar Pronoia, mama, m-a ajutat să-l ”înving” – și bunicul meu a făcut-o pe mama după ce a sprijinit-o pe bunica de ”fîntîna lui Iacob”, iar rîul din Răchiți se cheamă Sitna, ca rîul biblic din povestea lui Iacob. Precum în Cer, așa și pe pămînt.

Mă îndepărtez de viitor și-mi repar trecutul. A observat și mama că sîntem ca în 2005, cînd locuiam împreună și eu scriam la revista Povești adevărate – doar că acum e mai bine, traduc o carte de istorie și nu mai bem, deși sîntem mai în vîrstă. Pe atunci așteptam un job la memorialul Ipotești, pe care s-ar putea să-l primesc acum. M-am întors acasă, cum n-a mai apucat Eminescu, ba chiar mă întorc la el acasă. N-a mai apucat că l-au internat, cum zicea Gabi aseară, și pe mine ar fi fost cît pe ce, cînd mă duceam spre Parlament. Vlad și Cosmina, burghejii nonconformiști, voiau să cheme salvarea, dar credința i-a oprit, Peliel și Gabi nu, deși se întrebau, Isma`il a spus că și el a avut o psihoză și că a ieșit din ea. Eminescu a făcut două greșeli (dar nu contează, a fost un martir pînă la urmă și de aia lumea l-a iubit, așa cum și Ianuș, cu toată megalomania lui), a intrat la Capșa și a anunțat că se duce să-l împuște pe Rege, nu s-a putut abține să se dea mare și a doua a fost că s-a lăsat dus de ”prieteni” la baia centrală, de unde l-au cules autoritățile, dezbrăcat și neputincios. Prima greșeală a fost de fapt că a vrut să-l împuște pe Rege, de ce să-l împuști? Putea doar să meargă la el și să-i transmită ce-a fost chemat să transmită, că i s-a terminat puterea. S-ar fi oprit și atunci să se relaxeze. Era să o comit și eu, cînd m-am oprit la turci să mănînc o ciorbă – și n-aveau decît de linte, roșie. Credința mea naivă, directă, m-a salvat – știam că ciorba de linte roșie l-a oprit pe Esau. Vînzătorul mi-a și zîmbit cînd a văzut că am făcut alegerea bună. Am ocolit puțin, aiurea, cînd m-am dus la Conservator să caut un toboșar. Băiatul ăla pe care l-am găsit acolo la subsol mi-a zis că el bate tare, dar nu vine cu mine dacă nu e ”un proiect” pregătit, oficial. Și mi-a zis că nici n-o să găsesc la Conservator pe cineva dispus. Și am zîmbit, adică înțelesesem și el mi-a zîmbit. M-am dus mai departe, în viteză și tot încercau să mă oprească unii și alții, se întețiseră apelurile telefonice,  mă suna insistent și o fată care n-avea de unde să știe că sînt pornit, Isma`il după mine, Dan, hai să-ți dau ceva, Vlad și el, m-am dus așa, fără tobă, și pe la parcul Izvor am găsit un pet de Neumarkt. Mi-am adus aminte de titlul stupid al unei cărți, Grădinile Neumarkt. Cu sticluța aia am mers bătând în palmă și strigînd cu o voce mai mare ca mine, cum n-am avut niciodată, poate doar cînd eram mic și urlam de se auzea pe toată valea. Primul rînd de jandarmi mi-a zis că nu mai e nimeni la Parlament și că oricum nu pe acolo se intră. La a treia poartă abia a încercat unul să mă oprească – a sunat telefonul la poartă. Mi-a zis să răspund și i-am spus du-te tu, că e jobul tău. S-a dus și am luat-o la fugă spre intrarea principală. Ieșeau niște turiști sau ce erau și mi-am făcut șoul. ”A venit tati, gata cu voi, afară cu voi!”. Am intrat și m-am luptat cu un dita polițaiu și cu încă unul. Cumva simțeam că mă lupt cu jumate de forță, că aș fi putut mult mai mult dar că nu era bine s-o fac și polițaiul simțea și el, i-am văzut frica în ochi și transpira. Arăta fix ca toți bătăușii care s-au luat de mine vreodată. I-am zis, dă-mi drumul să transmit mesajul, vrei să cadă tavanul ăsta peste tine? Tehnicolor, Hollywood anii 50, dar cum altfel? Hașem are umor și apreciază un pic de ridicol. M-au pus în cătușe de-alea care dor (și a doua zi mi-au dispărut rănile – i-am arătat și Pelieliei dar n-a comentat, deși văzuse și ea – așa trebuia să fie, să fiu singur în credința mea). M-au plăcut jandarmii, că vorbeam frumos și le-am luat apărarea și spuneam lucruri de bun-simț. Și unul, cel de la prima poartă, mi-a zis ”oricum se înregistra tot”. Dar apoi ”dar e mai bine așa, să rămînă scris”.
I say madness is too pure like mother sky.

M-am trezit ast-noapte și vedeam ferestrele maternității luminate, ardeau ca în flăcări. Și dimineață s-au pus ciorile pe acoperișul de vizavi să mă spioneze, și în copacul de la geam. M-am uitat la ele intens și au plecat. A rămas numai una. Cînd m-am dus pe pămîntul nostru de la Răchiți, se așezaseră pe el sute de ciori. Am alergat spre ele și au șters-o, în afară de una.

M-a înfierbîntat mai devreme o nedreptate și mintea a început să judece agresiv și am început să bat ritmul în masă. M-a sunat Daniel și m-a chemat afară cu vocea lui prefăcută.

O femeie care urla pe străzi și în biserică și înjura, posedată, cînd s-a apropiat de mine, s-a liniștit.

Cînd era în ușa trenului, Florinel a găsit cruciulița în buzunarul interior al costumului (o pusesem eu mai devreme – dar de ce o fi căutat în buzunar? N-avea nici un sens). Și mi-a zis, zîmbind, ha, presupun că de acum înainte trebuie s-o port.

Un scrib poate ar trebui să scrie alb, esențial, fără divagații și interpretări și speculații uneori, de multe ori?, orgolioase, copilărești. Dar scribul unor întîmplări dumnezeiești e altceva și însuși sufletul lui e implicat în toate. Îmi văd rolul ba mare ba mic și uneori poate spun lucruri care numai mi s-au năzărit, dar ceva din ele, greu de explicat, ceva din acel moment cînd s-au petrecut, îmi zice că nu doar mi s-au năzărit.
Trebuia să mă văd cu Daniel acu cîteva seri și a apărut la ”capăt la unu”, cum se zice, din dreapta, deși el stă în stînga, să zicem că s-a dus la chioșc, deși nu-și luase nimic. Dintotdeauna am avut impresia că ascunde ceva dar în ultima vreme sînt foarte sensibil la asta. Am coborît și în urma noastră a început să meargă pitica din parcul Curcubeului. E parcul lîngă care am crescut eu, după ce m-am mutat de la Răchiți, pe strada Curcubeului. La intrare e și un panou cu toate culorile. În parc stau uneori pitica și niște prietene de-ale ei cu aer de vrăjitoare, vorbesc foarte urît, cu voci urîte (pe voce și numai pe voce ar trebui să mă bazez întotdeauna). Și nu se uită deloc la mine. Venea în urma noastră și făcea poze în stînga și în dreapta cu telefonul, poza continuu și striga David! David! Pe cine strigă?, l-am întrebat pe Daniel și mi-a zis – vorbește la telefon. Dar nu vorbea. Și cînd mă întorceam să mă uit, nicio clipă nu se uita la mine, ca atîția alții din ultima vreme.

Cînd am fost la gară s-o aștept pe Peliel, mă întinsesem pe o bancă și ascultam cum se mișcă minutarul mare al ceasului. A apărut deodată grăbit un polițist cu părul prins în cîrlionți de-ăia de evreu tradițional. Unde mergeți?, m-a întrebat agitat. Aștept pe cineva, i-am zis și s-a liniștit. La Berlin, cînd m-a prins ploaia pe drum, la Galeria, la haine, un evreu tot de-ăla, imens, cu o cămașă albă, a trecut pe lîngă mine și cînd m-am uitat pe un suport de haine, era o cămașă albă, care n-avea alarmă. Mi-am îmbrăcat-o, mi se potrivea. Cu o noapte înainte dormisem la Liana,

Liana, după 10 ani,

tot

în Berlin, unde

s-a mutat la 22 de ani, în anul în care

am venit și eu pe

acolo. Atît de frumoasă, subțire, cu

un ochi mort, care-o

făcea și mai specială, entuziastă

și furioasă, ambele cu

intensitate, mereu în gardă, să

nu fie bănuită de

sentimentalism, dar clar sentimentală

– și acum la fel, dar

mai stins, mai matur. Am

tovărășit împreună vreo 4 luni, aveam 29 de

ani, mă

lăsasem de

băutură și mă apucasem de droguri. Mergeam

cu ea în cluburi, unde

intra pe listele DJ-ilor, care o

plăceau mult, ieșea în evidență chiar și

în Berlin, o

dată un

puști iranian cu bani, care îi făcea chefurile,

ne-a spus că părem pe

LSD tot timpul, aveam ceva

asemănător, poate de aia nici nu ne-am cuplat

pînă la

capăt, o

singură dată, cînd dormeam împreună, am

atins-o și mi-a

îndepărtat mîna, dar sigur eram

îndrăgostiți cumva

unul de altul, am văzut și la ea

cîteva semne, deși se

ascundea bine și era chiar ostilă

de atîtea ori, iar eu am

probleme să cred că e ceva,

dacă nu văd clar. De fapt cred că făcea ca

mine, păstra

distanțe mentale mari, ca să se protejeze. Totul era

frumos și mistic,

bîntuiam prin oraș prin zilele

întunecate de toamnă și iarnă, prin trenuri

și locuri

cu oameni

noi și mă și simțeam ca o fantomă, postum, e

greu de explicat cuiva

așa o stare dacă n-a trăit-o, dar

eu o știu de mic, e

starea de visătorie în care mă simt

cu adevărat acasă, nu o

visătorie psihedelică neapărat,

dar o rupere de tot ce-i

în jur, atît de profundă, că

dacă văd ceva din realitatea exterioară, ce

văd are

aură.

Cînd am ajuns

la ea, L. tocmai își

dăduse demisia din jobul de

gunoieră la clubul Berghain, unde se angajase

în primul

rînd

pentru drogurile pe care le găsea pe podele. Nu s-a

urîțit, deși se văd

nopțile ultimilor zece ani pe tenul

ei, dar poate după

abstinențe lungi, ar arăta mai

proaspătă. Altfel, e tot așa de fermecătoare,

cu vocea

încărcată

de o suferință aristocratică, ca o alintare

sublimată și intuiește

orice cu aceeași acuitate. Dar pe

la trei dimineață,

după ce am fumat cu ea mult hașiș,

în timp ce vorbeam în

bucătărie la distanță de un pas

mare unul de altul, cînd

s-a lăsat pe spate, am văzut-o

pe alta. Era o cu totul altă femeie, cu alte

trăsături

și vocea

cumva diferită. O femeie mai banală și mai

pămînteană, dintr-un

orășel de provincie, care a

renunțat total la sofisticare și vorbește

normal și

așezat,

realist și așa mai departe. Aproape că o și

știam pe femeia aia, sau

cel puțin tipul ei, iar ce spunea

și tonul pe care vorbea

era diferit de cel obișnuit al lui

L. Dacă a fost o

halucinație, a fost una lungă și

ciudată, dacă pot să

zic așa, ciudată pentru că era

foarte firească, fața cealaltă stătea acolo

perfect, nu

erau

contururi schimbătoare, nu se transforma și în

altceva, doar dacă se

ducea L. înainte cu corpul, îi

apărea fața pe care-o știam, dar și atunci se

ducea iar

în chipul

provincial, de care de altfel îmi plăcea. Nu

m-am speriat deloc, nu

m-am gîndit că am înnebunit, cum

nu mă mai gîndesc de

mult la asta, deși am cele mai

schizofrene perspective în cap, dar m-am gîndit

că-i văd

umbra, ceea

ce o să devină?, sau cea de care s-a ținut

departe.

Asta scriam

despre o parte din

perioada aia într-o ficțiune pe net –

mi se pare comic acum că

mi-era frică de ea, dar ce calde

mi se păreau prin contrast gesturile ei

pozitive.

”Din

septembrie pînă

la

sfîrşitul lui octombrie, n-avusese deloc căldură în

apartamentul pe care-l

subînchiriase de la Maximilian, un

neamţ de 30 de ani, cu

un început de chelie în creştetul

capului şi figura unuia

de 40, dar cu o atitudine făcută

de puşti dezinvolt.

Muzician ratat, inginer de sunet la un

studio de film. Lumină

avea numai în bucătărie, deci

acolo dormea, pe o canapea distrusă, culeasă

probabil de

pe stradă

de fostul chiriaş. Prin camera celaltă trecea

doar, la început, în

drum spre balcon, cînd prindea cîte

o dimineaţă mai caldă.

Încerca să se relaxeze, să-şi

bea ceaiul la soare şi să-şi mănînce

tartinele. Să-şi

facă tabieturi, ca să se simtă mai acasă. De fiecare

dată, după cinci minute

se întorcea în bucătărie.

Prefera să mănînce acolo, printre saci cu

materiale de

construcţie, sticle reciclabile şi gunoaie. Nu avea

încă

o oglindă, dar

se bărbierea zilnic în reflecţia sa

neclară, din fereastra

deschisă, sprijinită de perete.

Cînd ieşea pe casa scărilor, era o oglindă

mare lîngă

uşă şi

acolo se putea vedea aproape în întregime.

Uneori urca înapoi trei

etaje şi schimba cîte ceva.

Descoperea tot timpul zone bărbierite prost, la

colţurile

gurii, pe

gît. Intra sau ieşea cîte un vecin şi i se

făcea ruşine. Nu voia

să dea impresia că se admiră, se

apleca şi se prefăcea

că-şi leagă şireturile. Nu avea

nici duş şi se spăla

într-un lighean, în baia

strîmtă. Suferea de frig, stropea pereţii

cînd se

clătea. Se

speria cînd auzea voci pe hol, lîngă uşă,

dădea muzica mai tare,

să le acopere. Apoi mai încet, ca

să nu fie prea tare,

să-i supere pe vecini. Nu avea duş

pentru că Maximilian,

cel de la care subînchiriase, nu

avea chef să cheltuie pe îmbunătăţiri. O

lege

berlineză spune

că dacă ai ocupat, la începutul anilor

90, un apartament

părăsit şi l-ai păstrat mai mult de x

ani, după x ani e al

tău. Maximilian mai avea puţin de

aşteptat, iar între

timp, ciupea ceva bani din chirie. Nu

făcea nimic, doar trecea

pe acolo la începutul lunii şi

colecta. Îi promitea mereu că o să-i aducă o

veioză,

pentru camera

cealaltă. De fapt, ar fi putut să-şi

cumpere una şi fără

ajutorul lui Maximilian. Ar fi putut

să-şi cumpere şi o

oglindă din Flee Markt. Şi încă o

lingură, o farfurie şi

o furculiţă. Dar drogurile se

gelozesc dacă le strici banii.

Erau însă şi

momente,

care se

prelungeau uneori pînă la ore, cînd nu-şi mai

revenea din sperietură.

Vocile de pe hol se auzeau la fel

de clar, oricît ar fi forţat butonul rotund de

volum al

subwooferului. Şi nu-l speria atît că erau la fel de

clare, mai degrabă că

erau tot timpul la fel de discrete.

Oricît ar fi forţat

butonul rotund, conversaţiile de pe

casa scărilor ajungeau

nealterate pînă la urechile lui.

Conversaţiile erau doar

monoloage scurte, de cîteva

secunde, după care se mutau la etajul următor,

dar

creierul său le

păstra, nealterate, în bucătăria rece.

Mame care le vorbeau

copiilor în germană, bărbaţi care

le vorbeau cîinilor în

germană. Îşi cumpărase boxele

de la Flee Markt, într-o după-amiază

friguroasă de

duminică. Se apropia ora închiderii şi tarabagii îşi

strîngeau marfa. Lăsau

în urmă ceea ce nu mai aveau chef

să ducă înapoi acasă,

uneori cam tot ce nu vînduseră.

Caspian răscolea prin cutiile şi sacoşele

abandonate.

Rareori

îşi lua cîte ceva, dar era distractiv. Le-a

văzut cu colţul

ochiului, argintii, strălucitoare. 7 boxe

minunate. S-a apropiat de

proprietarii lor. Cereau 15 euro

pe ele. În orice alt loc din lume ar fi fost

considerate

mama

chilipirurilor. Nu şi în Berlin. O punguţă

dolofană de iarbă. Trei

pastile. Două tripuri. Trei,

chiar. O intrare la un club. Două mese la

vietnamezi. Să

fii

nebun să arunci banii pe obiecte. A făcut cîţiva

paşi mai departe, s-a

întors. Nu i-a părut deloc rău.

Lăsa muzica deschisă

şi cînd era în casă şi cînd

ieşea. Să aibă grijă şi de singurătatea

pereţilor,

cum aveau

şi de a lui.

Beaturile

din amintire îl ajutau

să-şi reconstruiască trecutul. De

fiecare dată cînd mai

recupera o secvenţă la filmul

Berlinului, simţea că lipseşte ceva. Mergea

dintr-o parte

în alta

a oraşului, cu metroul, însoţit de cineva, dar

nu reuşea să-i

reconstituie nici vocea, nici figura, nici

numele. O simţea doar

lîngă el, de multe ori ca pe o

prezenţă agresivă, dar de care se simţea

legat.

Mărşăluiau

împreună prin frig, alergau pe sub poduri,

ascultau muzică, mîncau

faţă în faţă noaptea, în

dughene turceşti. Auzea ritmurile orientale,

nostalgice,

simţea

cum i se dezgheaţă mîinile la căldură, rîdea

fericit, simţea că

rîde împreună cu cineva, simţea

complicitatea, îşi

amintea şi unele vorbe pe care i le

spunea, dar în memorie

nu era nimeni.

Într-o noapte,

în

Kreuzberg, s-a

văzut pe el însuşi la 18 ani. A intrat în

anticamera unei bănci.

Pe podea, între bancomate, pe o

haină îmblănită, stătea ghemuit un puşti cu

părul

creţ. S-a

oprit pe trotuar, după uşile de sticlă ale

băncii şi l-a privit

fix, rugîndu-l, tăcut, să se

trezească şi să-şi ridice capul. După

cîteva secunde,

puştiul a făcut-o. Avea figura lui de pe diploma de

bacalaureat, cu

mustăcioară.

Prima şi a doua

oară

cînd a luat

acid, Caspian a adormit şi s-a trezit

dimineaţa, în acelaşi

loc, fără nici o amintire şi

aparent fără nici o schimbare. A treia oară

era într-o

staţie de

U-Bahn. Era cu fantoşa aceea din majoritatea

amintirilor berlineze.

Simţea că are încredere în ea,

că se simte în

siguranţă cu ea alături. Ea? Ceva îl

făcea să creadă că

era o femeie. Era extrem de agresivă

de multe ori, ca un

bărbat, dar nu era un bărbat. A pus

timbrul sub limbă şi a

aşteptat zece minute. Era în

staţia de U-Bahn, dar era şi în Bucureşti, la

metrou la

Universitate, într-o seară de vară. O seară

plăcută,

canicula se

mai domolise, venea de la job şi urma să se

întîlnească, la o

terasă, la o bere, cu Cimmeria şi

cîţiva prieteni. Nimic

din toate astea nu era vizibil, nu

era un decor care s-ar fi

materializat deodată în jurul

său. Dar era mai mult decît o simplă

senzaţie, decît o

nostalgie foarte convingătoare. Apoi a început să se

euforizeze ca de la

alcool. Nu mai simţise asta de doi ani,

era minunat. Şi o iubea

pe Cimmeria cu aceeaşi dragoste

luminoasă de dinainte de spitalizare. Fantoşa

era în

continuare

lîngă el. O percepea acum ca pe un copil

fericit, care tocmai îl

trăgea de mînă în interiorul

unui tren galben.

A

doua zi

i-a scris Cimmeriei un mail în care o implora să-l

ierte şi să fie

împreună din nou. A stat toată noaptea

în bucătărie şi a

citit, rulîndu-şi joint după joint.

Din minut în minut

tresărea, fericit, sau disperat, după

cum îi fluctuau

gîndurile. O să zică da – urmau

scenariile de după da,

val după val de plăcere

fantasmatică. O să zică nu – şi i se

încleştau

maxilarele. A doua zi dimineaţă s-a dus la internetul

cafe

de la colţul

străzii şi a citit răspunsul ei. Îi spunea

că şi-a făcut cu o zi

înainte testul de sarcină şi că

o să aibă un copil cu

un alt bărbat. Maxilarele i s-au

încleştat şi cei şase dinţi pe care şi-i

pusese în

România,

înainte de a pleca, i-au ţîşnit afară.

Cînd îţi cad

dinţii

în vis,

înseamnă că o să moară cineva din familie. Dar

dacă îţi cad în

realitate, fără ca nimic să-i fi

atins, în afară de

înţelegerea profundă, fizică, a

sfîrşitului?

De cînd primise

răspunsul Cimmeriei,

îşi descoperise un fel de capacitate

specială. O nebunie

confirmată în fiecare zi, matematic.

Lumea era influenţată

direct de stările conştiinţei

sale.

Dacă era

somnoros,

maşinile se mişcau mai încet, oamenilor de pe

trotuare le cădeau cu

regularitate obiecte din mîni şi

nici nu se opreau să le

ridice.

Dacă era

trist, şi era deseori, ploua şi se

întuneca devreme.

Dacă era furios,

lucrurile o luau razna, pe panourile de

ştiri din gări apăreau

numai veşti despre catastrofe.

Cobora într-o seară pe Danziger şi şi-a

amintit deodată

cum,

în copilărie, a căzut într-o groapă cu apă

îngheţată în

şantierul abandonat din spatele blocului.

Amintirea l-a oprit în

mijlocul trotuarului şi l-a făcut

să zîmbească, amar. O

vulpe, venită probabil din

Tiergarten, a apărut printr-un gang, s-a oprit

în mijlocul

intersecţiei şi a blocat circulaţia.

Cînd s-a

despărţit

de

Cimmeria, a început criza economică.

Cînd era

liniştit,

lumea era

liniştită, cînd băga multe droguri, întreaga

lume o lua razna, vreme

de cîteva zile.

Începea să

înnebunească. Începea prăjeala.

Fusese într-o

noapte în Regenzentrum

şi luase înainte cîteva linii de

MDMA, jumătate de timbru

şi fumase multă iarbă. Pe

podeaua uneia dintre sălile clubului era o zonă

cu dale

argintii şi

Caspian se plasase acolo şi dansa, convins că

pe dedesubt trece

metroul. O parte din noapte a mixat

Raumschmiere şi de cîte

ori ducea mulţimea pînă aproape

de apoplexie şi uita să

o mai coboare, Caspian simţea

încă un tren trecînd pe dedesubt.

Însoţitoarea lui,

fantoşa, dispărea în mulţime, dar din cînd în cînd

se

apropia şi el îi

arăta dalele. Îşi amintea cum îi

striga ceva, pe deasupra

muzicii, şi apoi o simţea foarte

aprope, păşind pe

ipotetica gură de aerisire. Se gîndea

că dimineaţă, cînd

trebuia să plece, nu aveau de făcut

decît cîţiva paşi, de

coborît o scară probabil, pînă

la staţia de metrou de

sub ei. Dimineaţă, cînd s-a

făcut lumină afară şi s-au deschis ferestrele

clubului

întotdeauna momentul preferat al lui Caspian ;

simţea că repetă, în

intensitate, Geneza – a înţeles

că aveau totuşi, ceva

mai mult de mers pînă la tren.

Deasupra peronului, cît au aşteptat sosirea

trenului, au

auzit,

clar, cîteva minute, uzina lui Raumschmiere,

deschisă pentru

producţie.

În

octombrie a plecat pentru

două săptămîni într-o ţară

din nord, din capătul lumii, iar cînd s-a

întors,

apartamentul

arăta cu totul altfel. Era cald peste tot,

erau saltele pe jos, în

dormitor un şir de beculeţe verzi

atîrna pe perete, toate

colţurile erau decorate ingenios,

pe treptele unei scări

de lemn, de zugrav, cineva aşezase

o pereche de pantofi

negri de damă, cu toc. Unul pe o

treaptă şi celălalt pe treapta următoare, ca

şi cum o

femeie

invizibilă ar fi urcat scara. Şi în mod evident,

nu Maximilian fusese cel

care îi aranjase casa.

Nu

fusese niciodată

atît de singur. În primele trei luni, nu atinsese nici

o altă fiinţă vie,

doar un cîine la o petrecere de la

marginea oraşului. Nici

măcar în metrou sau în tramvaie,

berlinezii păstrează

distanţe clare între ei. Nu avea

internet, pentru că

Maximilian nu avea chef să-i pună şi

actele de închiriere

erau la el. Nu vorbea la telefon cu

nimeni. Într-o noapte,

l-a agăţat în Friedrichshain o

fată din Spania, Bertha, micuţă, cu figura

îmbătrînită oribil de

droguri. S-a lăsat dus de ea în

hostelul în care lucra şi a stat acolo trei

zile. Aveau un

borcan

plin cu iarbă şi în aceeaşi cameră mai dormea un

spaniol, Rafael, care nu

spunea niciodată nimic şi le

gătea paella. Cînd a intrat în ea, a simţit

ceva

asemănător

eliberării din clipa cînd, cu cîţiva

înainte, în spital,

i-au scos sonda din nas. Era prinsă

pe nări cu un leucoplast

care se dezlipea des din cauza

căldurii şi tubul de plastic i se clătina în

gît, îi

atingea

pereţii esofagului şi îl înnebunea. Nu mai

trăise aşa ceva nici

cînd făcuse prima dată dragoste,

în adolescenţă.

Simţea că se reconectase la ceva

esenţial. Că înviase.

Lumea se liniştise şi se culcase

la picioarele lui. Dar nu

suporta să o privească pe Bertha

mai mult de cîteva

secunde, i se făcea frică de ea,

părea că poartă pe

faţă una dintre măştile alea

japoneze ale Răului. A dispărut cînd s-a

terminat

borcanul. Au

urmat alte luni de singurătate. Dacă nu punem

şi fantoşa la

socoteală. Dinspre care simţea uneori

venind spre el valuri

reci de ură.

Caspian îşi întinse

încet picioarele,

dezmorţindu-le. Muzica i se opri brusc

în minte. Pe uşa

neglijent vopsită a balconului se

opriseră din drumul lor

cîţiva gîndaci. Cînd Caspian a

ieşit din meditaţie,

s-au pornit mai departe.”

Cînd a dormit Peliel la Botoșani, visam spre dimineață că eram în Berlin și cădeam, cu spaimă și ziceam – de ce mă lași să cad. Lîngă ea am avut și celălalt coșmar, la București, după toate tulburările, după ce am intrat la Parlament, a doua zi după ce a fost Abbadon pe la noi, cică să vorbim dar voia să mă consulte, mi-era teamă că o să mă interneze, i-am spus că nici măcar nu-i psihiatru și l-am dat afară. Dar înainte să-l dau afară, a trebuit să trag un pic de el, că nu se mișca. I-am văzut ochii galbeni și era mare și inert. Am visat deci că mă luptam pe scara blocului cu unul așa și în spatele lui era cineva care ne privea și i-am strigat Tu cine ești? Și m-am îngrozit, am luat-o spre ușă să intru în casă și am strigat, Mihai, ajută-mă și apoi, mama! Și cînd m-am trezit, Peliel mă atingea dar într-un fel pe un sfert, nu chiar convinsă, nu cum am luat-o eu în brațe cînd a fost cutremur și s-a trezit speriată. Mi-am luat cîteva lucruri și-am plecat. Am ajuns în centru să-mi plătesc amenda de la Parlament, la CEC. O funcționară în negru se uita speriată, agitată și celelalte funcționare zîmbeau satisfăcute, probabil le chinuise, părea genul. Nu mergea imprimanta, am ieșit puțin afară, cînd m-am întors, a mers. Apoi drumul spre Botoșani, cu inițierea și pericolele ei. A doua zi dimineață m-am dus la Orofteana, unde stă Mihai, bărbatul maică-mii, căpitan în armată. Pe drum, la ocazie, am adormit și șoferul m-a trezit, hai, mi-a zis, că s-a speriat și ceața de tine. N-a vrut să meargă cu mine mai departe de capătul satului, se temea. Și pe urmă am văzut Raiul, cum mi-a zis acordeonistul în tren. Era totul nou și curat, multe flori galbene și verde intens, culoarea vindecării. Eram hotărît să merg la Mihai și să-l rog să mă treacă granița spre Ucraina. Nu voiam să plec dar trebuia, ca să-mi demonstrez credința. Cînd înaintam prin ceață, i-am auzit tusea. A apărut de pe o cărare. Trecusem de casa lui. Dan, ce faci aici? Am avut un vis. Păi, ce ești Luther King ăla? Am rîs cu poftă, Doamne, ce descărcare. M-a dus la crîșmă să bem o cafea. Mi-a zis că dedesubt sînt beciuri evreiești, ca la Răchiți, sub casa copilăriei mele. Mi-a zis că n-aș fi putut trece granița, că dacă mai mergeam un pic, mă împușcau ăia. Un bătrîn de acolo a spus că nu. Am fost s-o văd pe mama lui, care are 91 de ani. Era veselă, am vorbit, mi-a povestit de viața ei, de dragostea ei pierdută. Aș fi vrut să rămîn acolo dar Mihai mi-a zis că n-are unde. Bătrîna voia să mănînc ciorbă de fasole dar am refuzat. Nici cafeaua n-am băut-o. Simțeam că dacă mă lenevesc, o să rămîn acolo să mor și bătrîna o să-mi ia din viața mea, s-o adauge la a ei. Mai era puțin timp, teoretic, pînă venea cursa înapoi spre oraș dar a trecut foarte încet. Pînă la urmă am luat-o, bătrîna s-a întristat. La plecare, am văzut merele roșii, roșii. În Dorohoi, m-a întrebat paznicul de la informații? Ai fost la Orofteana? Și te-ai întors? Bravo. I-am dat niște rachiu pe care mi-l dăduse Mihai pentru mama. N-a vrut să bea atunci, i l-am pus într-o sticlă de jumate găsită pe jos. Pe urmă a început să vorbească cu cineva, apăsat, despre un potop. A ieșit soarele, eram fericit.

Înainte de Florinel, am mai ținut la noi în casă un pribeag, cu cîțiva ani în urmă, cînd stăteam la Obor, mi l-a adus Ștefan I., unul de care-a fost el îndrăgostit; era frig afară și băiatul ăla primise niște bani de la un american care-l iubea, Ștefan îi lua o taxă din ei, că și așa cică îi juca la păcănele. Au venit amîndoi cu multă iarbă și și-au injectat ketamină în bucătărie. Pelieliei nu-i plăcea situația dar eu am plusat, mă convinsese Ștefan să-l țin pe ăla o noapte și m-a momit și cu iarba. Mi-era cumva teamă de ăla, mă simțeam amenințat de el, ca bărbat, părea genul care i-ar plăcea Pelieliei, mi-a și zis că seamănă cu primul ei iubit. Am vorbit mult și ne-am confruntat, la un moment dat intrase în camera ei fără să bată la ușă și i-am zis. A spus că e ”un călăreț cu prea mult cap”, mi-a plăcut ce-a zis, altfel, vorbea multă metafizică într-un fel aiurea, ca Mitoș, parcă nu se lipea nimic de nimic. L-am văzut cum se teme de flacăra aragazului și m-am mai liniștit. L-am culcat în bucătărie și toată noaptea am stat cu o curea lîngă mine, cu catarama înnodată, pregătită să ne apăr. Mi-a zis Peliel că îmi simțea încordarea. Cînd s-a dus atunci la aragaz, a avut un fel de a merge ca și cum ar fi fost un mort purtat pe picioare, cu capul căzut, fără viață. M-am dus noaptea în bucătărie și l-am întrebat dacă vrea o pătură. A șters-o înainte să ne trezim.

În multe Biblii e o expresie tradusă cu ”vai”, dar e ”Uau!”, e uimirea credinței confirmate, cum a fost la mine.

Ieri deschid o carte de nuvele de Cervantes la o pagină marcată cu un colț îndoit, la povestirea Licențiatul Sticloanță. Era despre un tînăr care ajunge la un moment dat în tovărășia unei cutre – așa îi zice Cervantes – care vrea să-l ia în posesie, dar cum nu reușea, îi dă să bea un praf special. După aia, tînărul suferă de o afecțiune psihică, i se pare că e de sticlă și că n-ar trebui să fie atins, că e fragil, dar începe să spună adevăruri directe tuturor. Azi intru pe google la Lilith să-i văd poza pe facebook (nu mai am cont dar pot să le văd profilurile). E în negru, cu un rînjet care mi se pare pervers. Pe cover photo scrie mare CUTRA ( e o revistă feministă dar nu contează). Cînd i-am spus că mi-a strecurat în cafea un praf, acum cîțiva ani (poate drogul violului din care zicea ea că ia? Ce-ai făcut de revelion? Am luat niște drogul violului dar nu s-a întîmplat nimic, mi se părea comic dar de fapt era foarte trist), pentru că am simțit o schimbare în mine și am urmat-o peste tot în seara aia, a spus că sînt ”paranoic ca maică-sa”. Noaptea a dat refresh minții mele și am văzut-o iar cu zîmbetul ei frumos, ea era Lailah dar atunci trebuise să fie Lilith, ca să învăț cu adevărat supunerea interioară față de cineva – Layla got me on my knees, așa cum Abbadon era de fapt și vechiul și dragul meu prieten, Mihr, pentru că cu cine ți-e cu adevărat greu să lupți, ca să simți că ai luptat cu-adevărat?

S-a întors mama de la masaj și mi-a spus că fizoterapeuta e o fată care vine pe la biserică pe aici și a avut cum mulți ani o tumoră la creier; m-a sunat atunci mama și m-a întrebat dacă pot să fac ceva pentru ea, să adun bani. I-am zis că nu dar să încerce la Formula As, că ei fac de-astea. Din cîte țin minte, a încercat și a strîns (formula as, pe care-i disprețuiam). Acum e bine. Cît am făcut terapie cu ea și a fost antrenoarea mea, două ședințe, am crezut că mi-a dat-o Dumnezeu. Ana, grația Domnului. În timp ce lucram, îmi simțeam forța renăscînd. Cînd am plecat prima dată de la sală, eram plin de energie, dar nu ca atunci la Parlament, acum era fizică. În seara asta, am ieșit afară și m-am dus pe străzile întunecate ale Botoșaniului, întristat. Mă gîndeam dacă să îi scriu un mesaj Anei, să o chem undeva, la o întîlnire. Dar nu voiam. Sufletul meu se împotrivea. Pe drum am trecut pe lîngă o pisică. A fugit la început, pe urmă a venit cînd am chemat-o, dar se simțea la distanță. Săptămînile trecute fugeau de rupeau cînd eram în preajma lor. Am ajuns pe Împăratul Traian, lîngă gangul pe care-l visez uneori. Visez că mă opresc acolo, că e pericol dincolo. Am trecut. Dincolo era Moara de Foc și valea unde mă dădeam cu săniile legate trenuleț, cu capul înainte, fără teamă. Mi-am amintit dar nu mai simțeam nici o nostalgie. Ca și cum ar fi fost în altă viață. Dar altfel decît spuneam pînă recent ”în altă viață”. Acum era exact ce spuneam. Știu că am fost în moarte și că nu există moarte. Am ieșit pe după blocuri și am vorbit cu Peliel, ca să-i aud vocea, să știu ce știam iar, că pe ea o iubesc. Simțeam că se terminase irealitatea, vorbeam ca pe vremuri cu ea. M-am dus la Mall și am intrat în librărie. L-am deschis pe Jung, zicea de povestea lui Hiawatha. Ca și Ghilgameș, forțează limitele, fără să se teamă de pericol. Se luptă cu tatăl și se duce în inconștient prin mamă (tatăl nu-l lăsa, ca Isma`il cînd mă tot punea în realitatea standardelor, iar Pronoia voia să ne ducem în jos undeva). Postește, pentru că mama înseamnă hrană și e periculos să se piardă în ea, incestuos. Așa o simțeam și pe Pronoia. Intră în inconștient și moare și deodată lumea devine o plăsmuire. Se luptă cu zeul (Florinel) ca Iacob și zeul intră în el și prin el face ceva pentru oameni. Poate schimbă un ciclu istoric, anunță unul nou. De la Hiawatha au luat porumbul. Intră în codul mașină, modifică realitatea. se luptă cu mama negativă și cu tatăl negativ, cum m-am luptat în prima seară cînd am venit cu duhul rău, impunător, al mamei, cînd am forțat-o să mănînce, ca să vadă ce simțeam cînd eram copil. Apoi m-am luptat cu Nuțu, care seamănă cu tata, m-am luptat cu multe ale lui și în cele din urmă cu beția, care l-a omorît pe tata. Nu vrea să mănînce, cum nu voiam eu și își retrage libidoul din lume și lumea se fantasmează, cum mi s-a întîmplat. E o tristețe a ce află dar e și descoperirea realității nemuririi și a dumnezeirii. Moare prietenul lui, care reprezenta pofta de viață. Așa am simțit cu Gabi, că întîlnirea cu lumea asta mistică l-a dus altundeva, a scos din el nepăsătorul vesel. Mai departe multe altele. Ce l-a salvat a fost că nu s-a lăsat înghițit de puterea zeului, posedat total de ea și s-a întors la omul din el. Cum era să pățesc eu cînd voiam să trec granița în Ucraina.
Dar ar trebui să povestesc, măcar pe scurt, pentru că sînt prea multe amănunte. În seara cu Florinel, m-am întîlnit cu o femeie cu care vorbisem pe Facebook prima dată. Aveam o pornire erotică spre ea, cum am avut cu atîtea, ca pe urmă să se transforme numai într-o ședință de terapie, cum știam, ca și la celelalte, că o să fie. Era, cum am aflat a treia zi din poza ei de pe facebook, Uriel. Apoi cu Camael M-am certat cu ea, susținea că nu poți să te muți așa una două în altă parte (i-am zis că o să mă mut cu Peliel altundeva), că trebuie să plănuiești. Și eu insistam că nu-i mare lucru să te muți, mai ales dacă ai făcut-o mai des. De data asta am confruntat-o cu putere, nu ca pe vremuri. A zis că pleacă de la masă și i-am zis valea. Am răzbunat momentul cînd m-a dat afară. Dar, subtil, i-am și transmis că n-a fost de fapt o problemă, că nu m-a aruncat afară în frig, că mă descurc să-mi găsesc chirie oricînd. În drum spre ea trecusem pe Magheru pe lîngă biserica aia italiană și mergeam repede, dar am intrat o clipă pe ușă, cît să mă miruiască, bucuros, preotul care tocmai trecea. Cînd m-am întors acasă, simțeam mistica în aer, irealitatea. Atunci m-am întîlnit cu Florinel. Întreba de drumul spre Constanța, mergea pe jos pînă acolo. Nu voia nimeni să i-l arate, fugeau de el speriați. Purta șapca albă și avea ceva straniu, ca și cum nu avea reacții firești, de moment, la nimic. În același timp, nu părea nici schizofrenic sau vreun profet înfierbîntat. Mi-a plăcut mult de el, l-am luat acasă. Mai întîi am vrut să-l trimit la Adi, pe urmă am zis să-l iau, dacă tot stau aproape. Peliel a zis că e ok, dacă nu-i periculos. De la primul Florinel, cel adus de Ștefan, căpătase mai multă încredere. Am luat conserve de fasole și i-am gătit. A intrat în baie, i-am spus eu să facă duș și a stat mult fără să dea drumul la apă, ca și cum nu știa ce să facă, cum se face. Cînd a intrat, Peliel a zis, tare, ce-i cu ăsta și i-am zis să tacă, să nu-l jignească. I-am dat hainele mele și semăna cu mine. Cînd stătea în picioare, uneori,  i se părea că mă vede pe mine. Am discutat mult despre religie și despre morală și el avea păreri severe, pe care i le contraziceam. Zicea ”dragul de el”, uitîndu-se într-o parte, ca și cum ar fi vorbit cu cineva, cînd îi plăcea ceva ce-am zis. Vorbea foarte frumos, minunat, era o plăcere să-l asculți. Avea picioarele extrem de umflate, pînă la genunchi erau ca doi stîlpi. I-am zis că-i dau un antiinflamator și a zis că nu, că vrea ulei. S-a uns cu ulei pe ele. În timp ce vorbeam de triburile lui Israel și altele, zicea Peliel că la televizor apăreau turme de animale care fugeau și alte corespondențe. Spunea absurdități, că stă în Alba Iulia și n-are căldură și curent (ca mine la Ștefan V cîndva) și că-și mai face cîte o cafeluță pe balcon la un foc de cartoane. I-am spus la un moment dat că eu fac lucrurile pentru oameni, sau așa ceva și el a spus nu mai știu ce, dar Peliel i-a spus – tu operezi pe o undă mai mare. Cînd ne-am culcat, am rămas treaz. Cînd mă uitam la el, se întorcea deodată și se uita și zîmbea cu toată gura. La un moment dat m-am trezit brusc și l-am văzut înaintînd spre baie. Înainta exact ca celălalt boschetar, ca un duh, ca un mort reanimat. Trecea pe lîngă patul nostru încet, fără să vadă nimic nici în stînga nici în dreapta. Peliel mi-a zis că visa că o acoperă cineva cu o pătură neagră și cînd se trezea, eu mă uitam la ea și o linișteam. Noaptea zicea că-l doare stomacul și i-am dat o pastilă aiurea, ca placebo, că nu le găseam pe cele bune. Dimineață, ne-a citit mie și Pelieliei psalmul 50, foarte frumos dar ca un actor. Peliel a plecat la muncă și am rămas noi. I-am spus să renunțe la hainele lui de boschetar, că-i dau eu altele. Întîi n-a vrut, pe urmă da. I-am dat costumul de la baron, cu care ziceam că mă duc la nunta colegei Pelieliei. I-am dat și pantofi șmecheri, dintre cei primiți de la Marian stilistul A fost foarte încîntat că are cămașă cu butoni. Îi stătea foarte bine, se și mișca foarte elegant. Și-a legat și bărbuța, a zis că și-a făcut barbă de beranger, păstor. I-am cerut șapca albă în schimb, n-a vrut să mi-o dea, dar pînă la urmă a trebuit, i-am luat-o cu de-a sila cumva. Ideea era să prindă trenul de la două spre Alba, îl convinsesem eu că trebuie să se întoarcă acasă, adică mai mult îl zorisem s-o facă. Pe urmă m-am gîndit s-o sun pe Pronoia să-l filmăm la cabina noastră roșie, Poarta Iadului (sau a Cerului?). L-am dus acolo și am vorbit cu el pe drum de multe. A sunat și mama, mi-a zis să dau de pomană, că e pomenirea morților. A vorbit și ea cu el. La Isma`il și la Pronoia a fost foarte încîntat, voia să fumeze iarbă, le-am zis celor doi să nu-i dea, că are aritmie, cum îmi zisese el. Am plecat, i-am lăsat să-l filmeze, doar că a fost în camera cealaltă, nu la cabină, că încă nu era gata. Am plecat și am mîncat o ciorbă. M-a sunat baronul. I-am spus de musafir, că dacă vrea să-l aduc la el (mă gîndeam să-l plasez undeva, în caz că pierde trenul), și baronul m-a întrebat ce-i cu el, iar cînd i-am zis că l-a trimis Dumnezeu, că a venit pe jos de la Alba-Iulia, mi-a spus ”mă temeam de asta; a mai fost unul așa și am rămas cu el pe cap, se izbește de pereții Bucureștiului ca un bondar; nu pot, Dane, mă tem că nu sunt destul de bun”. M-a sunat Pronoia, hai, vii? Am venit, Isma`il plecase. Florinel (așa își zicea el, Florinel, și vorbea la persoana a treia despre el, zicea ”și lui Florinel îi plăceau butonii”, iar în buletinul lui scria Paul Florin, m-am uitat cînd și l-a lăsat pe mașina de spălat, dar n-a înțeles a doua zi cum de știu) era schimbat. Era căzut cumva la față, am crezut că de la iarbă, am certat-o pe Pronoia că i-a dat, ea s-a înroșit, dar nu de la asta era. Își dăduse seama de ceva, am aflat că se uitase la înregistrările cu mine. M-am pus lîngă el pe canapea și nici nu se uita în ochii mei, zicea ”am dormit la tati ast-noapte și eu n-am știut”. Cum îi chema pe părinții tăi?, l-am întrebat, da, a zis și Pronoia, zîmbind, cum îi chema pe părinții tăi? Dar nu mi-a răspuns. A spus pe urmă că noi am jucat în piesa Judecata, cu subtitlul Boschetarul, dar că eu am jucat un boschetar moldovean, în trening, care bea țuică, în regia lui Dabija și el unul elegant, în regia lui Lelio. Cine-i băi Lelio, îl întrebam? (Leul, ca pe inelul lui, Leul din Iudeea, zicea, sau diavolul care urlă ca un leu?). Era oricum furios cumva și nu mai era timp pînă la tren, l-am grăbit și trăgea de timp, a zis povestea cu femeia adulteră, dar a lălăit-o, și eu hai hai hai. A chemat Pronoia un taxi, nu veneau, apoi un Uber, mai era puțin timp, dar înainte am ieșit din cameră și m-am întors cu sacoul negru pe mine, de la costum, îl lăsase pe hol. Cînd m-am pus cu sacoul lîngă el, zicea de ce l-ai pus pe tine, de ce. Mi-era frig, tremuram lîngă el, dar oare se speriase pentru că aveam cruciulița înăuntru? Și înainte ne-am uitat și pe Facebook, să-i văd pagina, a zis că e Didi Sfiosu pe fb și erau mulți cu numele ăsta, prea mulți și mulți fără poză, fără nimic. Am tras de el hai mai repede și tot amîna, pînă la urmă l-am dus jos și acolo s-a înveselit, i s-a schimbat starea, părea împăcat, mi-a zis ”noi spunem că Dumnezeu e departe de oameni, dar el e tati al nostru, al meu”. Cînd era sus mai spusese ceva despre cum ”s-a luptat 4 ore cu diavolul”, cu mine? Cu cine? Nu s-a înregistrat nimic pe cameră, numai sunet, nu și video, că n-avea baterii, deși Pronoia îmi zisese inițial să iau, pe urmă că să nu mai iau. Mai spusese și că ”ți se dă un dar ca o bombă cu ceas, îți explodează în mîini” și eu ”Nu mai venea Uberul și el era vesel, oare pentru că întîrziam, că pierdeam trenul? I-am spus că s-a cam lăsat prins în competiție din cauza Ramonei și el mi-a zis, cu o voce sinceră, ”cum, noi ne-am luptat ca doi bărbați, nu ca doi futalăi”. Vorbea ca și cum se dusese orice efect de la iarbă, clar și frumos. A venit Uberul, deși mai erau vreo 10-15 minute. Dar am ajuns la timp, la gară șoferul zicea ”casa e acolo” și arăta spre internaționale și eu ”nu, e dincolo”, cu o senzație de urgență maximă. Înăuntru erau cozi imense, așa că i-am dat un milion și i-am zis să dea la naș. I-am luat și apă și un croissant și a zis că nu-i nevoie. Peste cîteva zile, cînd aveam să merg cu trenul inițiatic, am înțeles de ce nu voia, că nu trebuie să bei și să mănînci nimic pe tren dar povestea asta poate o s-o spun altădată, poate nici n-ar trebui s-o spun. Și l-am urcat în tren și din aceeași seară, am început să văd clar pe facebook butaforia din spatele unora, rînjetele demonice și tot restul.
Am fost la botez (a doua zi? Nu mai știu) și erau îmbrăcate în negru vreo trei fete, plus mama mirelui, Peliel ar fi vrut și ea. Pe urmă la nuntă, unde a fost iar o serie de teste, ultimul cînd am furat mireasa și am cerut mirelui, fiul directorului companiei de gaz din Siria, să bată la tobe. Și a venit la sfîrșit toboșarul, unul mare, creț, care i-a învățat să bată ritualic. Ca și cum știa de la început că o să fie asta în program. Și după tobe, s-au liniștit toți, erau resemnați. Înțeleseseră că li s-a dus vremea. Așa și cei de pe fb sau de pe străzi, îi vedeam cum se transformă în bine și poate și uitau ce au avut. Alții n-au înțeles. Poate de aia trebuie să spun toate astea, să-i anunț.
Doamne ajută, Doamne miluiește-ne.

Eram în Arad și fuseseră mai multe dar le-am uitat,
pe final mă duceam spre hotel și-am văzut o femeie care intra pe o ușă roșie și un copil striga ceva glume după ea, m-am dus și-am deschis ușa și am intrat, ce-i aici, am întrebat, ei, ce-i, un salon de masaj (în Arad, în realitate, acum cîțiva ani chiar îmi căutam salon, în zilele de la festival, cînd n-aveam ce face dar niciodată nu mă ducea cu adevărat), și-am coborît și erau fete și una mai antipatică repede a sărit că să mă servească dar în spatele ei era una frumoasă, cît e, am întrebat-o, 10-20 de lei, mi s-a părut foarte ieftin dar era provincie, normal, am plecat, am zis că mă întorc și aia antipatică zicea hai acuma, dar cea frumoasă, taci măi că poate-l sperii pe ăla, nu mi-a plăcut c-a zis ăla, am ieșit și coborau spre ușă unii cu fețe ca de carnaval și cînd am ieșit în stradă, l-am văzut pe un băiat pe care-l știam, mi se părea gay că era foarte delicat, își pusese instrumentul muzical într-o cabină telefonică fără geamuri pe care o lega cu un cordon tricolor și l-am întrebat ce faci și el îmi depozitez deocamdată ăsta aici i-am zis să-l pună la mine la hotel și el lasă că nu știu ce, ne-am luat rămas-bun și cînd i-am întins mîna am căzut jos în fața lui, pe pămînt, într-o grădină și i-am zis jenat, am căzut și el ei, nu chiar, și m-am ridicat, am mers spre hotel dar am luat-o aiurea și am găsit drumul spre gară, se vedea gara și nu înțelegeam cum, am zis că poate să și plec dar aveam banii și toate alea în camera de hotel și mi-a ieșit în cale o fată frumoasă, cu buze mari, frumoase, în tricou portocaliu, veselă, m-a întrebat pe unde să ajungă nu știu unde, am uitat, că e cu o gașcă de prieteni și trebuie să stea undeva și i-am zis haideți la mine în cameră, că mă gîndeam că eu oricum plec, sînteți mulți și ea hai să vezi și m-a luat de mînă, era veselă și plăcută, vorbea mult și am ajuns la o casă la niște trepte, erau niște băieți cu bărbi blonde și păr lung și ziceau bancuri religioase, unul tocmai zicea unul că venise un ceva, un diavol sau un înger?, îl chemase și îl imita cum apare, cînd mă chemi așa, vin la tine așa, cînd mă chemi altfel, a zis și a apărut în partea cealaltă, mă uit la tine cu ochi lubrici, nu știam ce să cred de ei, dacă-s niște proști care fac mișto de cele sfinte dar îmi dădeau impresia că sînt mai înțelepți de fapt ca mine și mai curați și că fac glume numai așa, iar pe o canapea în casa aia demisol cu trepte albe era unul cu capul în jos, îl știam de undeva, am vrut și să-i zic, el era îmbrăcat mai în culori închise și am plecat cu toți, numai ăla a zis că ce să mai mergem, hai să stăm aici și pe drum ea mă tot ținea de mînă și ei veneau gălăgioși cu noi și nu-mi dădeam seama pe unde să mergem și îi ziceam, zîmbind dar și jenat, s-ar putea să nu găsesc imediat, o să fii dezamăgită? și ea de ce, și eu, că nu găsesc și ea nu părea să aibă nici o problemă și am văzut deodată în față o pisică mare și pe urmă în stînga la baza unei statui sau ceva, un tigru mare, cu auriu, și i-am zis fetei să stea liniștită, mi-am dat seama că e momentul meu s-o impresionez, am luat-o cum ne țineam de mînă și am dus-o de acolo și o calmam, tigrul a început să coboare repede și am urcat cu ea pe ceva, ceilalți rămăseseră în urmă, a venit unul dintre ei și a zis să găsim ceva să ne luptăm și a luat nu știu ce obiect să-l lovească și eu cu aia?, mai bine cu asta, și am deschis apa la un robinet ca dintr-o cișmea și am încercat să țin jetul cît mai țintit, între timp ea nu știu unde dispăruse dar a reapărut repede și a venit tigrul deodată și a trecut printre noi o fanfară și am scăpat apoi imediat se făcea că povestea cineva finalul și îl și vedeam, că am găsit cu ea o stradă lungă, cu case albe, ca-n suburbii americane și ne-am mutat, sau numai ea?, s-a mutat acolo, erau cadou, și zilnic cînd se ducea fetița ei la școală venea tigrul dar trecea fanfara rugul aprins și-l îndepărta.

Ast-noapte am trecut pe lîngă maternitatea unde m-am născut, dar nu știam, mi-a zis mama acasă, cînd m-a și învelit cu o pătură din păr de cămilă, cum aveam în copilărie, că-mi era frig și mi-a povestit iar cum a fost, cum eram întors și i-a făcut cezariană, cum a aflat tata la cămin la el și a ținut în el, numai mergea țanțoș și misterios printre colegi. Am fost pe acolo cu Gabi și Daniel și pe drum spre casă Daniel s-a transformat în bătrînul înțelept și bun care-a fost dintotdeauna. I-am scris Pelielei că am renăscut și mi-a spus că știa, că-i pare rău că am suferit atîta în pîntec (cu o mamă cu vreo 7 planete în Leu, cum altfel) dar că se bucură. Am aflat totul, cum știi totul cînd te naști, pe urmă uiți. Dimineață, cu mama, la biserică –

Clopoțeii cădelniței ca
zurgălăii unei sănii care vine prin cer
după copilul pierdut în ninsoare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.