Poeme de Letiţia Vladislav, Florin-Corneliu Popovici, Gabriela Feceoru, Ofelia Prodan și Silvia Bitere

Letiția Vladislav

 

Pe marginea patului alb

ruginește pînă și noaptea,

visele strînse într-o batistă dantelată

uitaseră să mai trăiască

făcîndu-se din ce în ce mai mici

între ultimii bani mărunți

și fotografia regelui Mihai,

nu mai aveam nimic de pierdut,

viața trecuse pe lîngă mine

ca un tren defect pe o linie falsă,

de parcă n-ar fi fost destule linii false

între mine și Dumnezeu.

Cei plecați

își mai caută locurile de parcare…

***

Noapte de august

desenată în lumea mea

fără dintele din față,

mirosul de trifoi unduindu-se

ca un șarpe printre vise,

licuricii pierduți între holde și cer,

de parcă înnebuniseră stelele

tot uitîndu-se în jos,

tata, în lumea lui,

cînta ceva tomnatic în barbă

ascuțindu-și coasa cu gingășie…

În mine

se cuibărise Omul de pe Lună.

Viață într-un pumn de lacrimi.

***

Spectator anonim

într-un teatru de sezon,

doamne, cîți idioți au murit

pentru o dragoste

plutind ca uleiul pe suprafața sîngelui,

prea tînăr

să schimbe lumea,

cronicile mondene se scriu

numai după o sticlă de Johnnie Walker

și un soul ce te sfîșie

pînă dincolo de tine.

Cînd îl săruți,

deschizi ușa spre nimic,

lăsînd noaptea

să te acopere cu moarte…

***

În cămașă de forță

orice justificare se condamnă

cu moartea.

locuiam la etajul cinci

și-mi îmblînzeam cuvintele cu biciul,

oamenii vorbesc prea mult

iubindu-și pe întuneric pielea,

la marginea adevărului

închid ochii și rezistă

unor pasiuni în alertă,

singurătăți ce dor

și îi fac vulnerabili

ca niște pești

în plasa întinsă…

***

 

Florin-Corneliu Popovici

proprietarul de cuvinte

nu ştiu ce cuvinte să iau

cu mine în bagaj.

plec pe-o insulă pustie,

departe, la capătul lumii,

şi mă întreb dacă

îşi au rostul, dacă

îmi vor folosi la ceva,

devreme ce n-o să mă mai întorc

nicicând.

până să plec,

am luat, pe rând, cuvinte de la tine,

am luat cuvinte de la alţii,

am luat cuvinte de-nvăţătură,

am luat cuvinte de prin cărţi,

am ascultat cuvintele,

le-am făurit.

acum, însă, nu-mi mai trebuie,

vi le dau pe toate-napoi.

nu mai vreau să fiu

proprietar de cuvinte

şi nici să îmi mai umplu tolba cu ele.

uitarea,

singurătatea,

tăcerea

n-au nevoie de vorbe ca să spună.

 

te privesc

 

te privesc minute-şir,

te privesc cu nostalgie,

ca pe-un dor nebun de-acasă.

mă uit la tine

ca la o amintire,

ca la propria-mi copilărie,

ca la o icoană

scoborâtă de pe pereţi

de sfântă chilie.

te văd unduindu-te

ca un licărit de candelă

pâlpâind târziu, în noapte.

şah

am visat într-o noapte

că Moartea m-a invitat

la o partidă de şah,

aşa, amical,

undeva, sub un umbrar cernit,

departe de ochii lumii,

eu cu albele,

ea, desigur, cu negrele.

m-am învoit, însă cu o condiţie:

să renunţe definitiv la coasă şi,

măcar de data asta,

să joace cinstit.

 

suflet de vioară

 

ar trebui

să nu existe altfel de viori

decât viori întâi,

fiindcă, nu-i aşa,

toate,

dar absolut toate,

au dreptul să-i cânte lui Dumnezeu.

au revenit zăpezile

 

au revenit zăpezile de altă dată,

mai puţin copilăria mea,

pe care mi-o doresc,

Acum.

cu ochii minţii-o văd:

de poveste, cristalină, fără de prihană.

au revenit zăpezile,

mai puţin anii de-atunci,

zăpada e tot albă,

imaculată, rece,

viscolul o stârneşte-n fuioare

 la fel de nervos,

mai rari oameni pe străzi însă,

şi mai fără de soţ arbori.

ţurţurii tot pe la streşini se ţes,

florile de gheaţă, în geam, tot acolo,

însă, dinlăuntru, nu-i foc şi nici chip de copil.

zidit

 

sunt zidit,

nu ca Ana a lui Manole,

între arse cărămizi,

nu ca lumina celui din Lancrăm

între filosofice cuvinte,

nu ca ideile-ncifrate

în masonic compas,

ci în propria mea singurătate,

mai puternic decât însuşi

Marele Zid.

infima publicitate

 

pierdut copilăria

şi cei mai frumoşi ani ai vieţii,

pierdut iubiri,

zile-nsorite de vară şi clipe-anonime,

urmele pe nisip, gândurile răzleţe,

Maya, fata Morgana şi castelele din Spania.

pierdut zâmbete

şi calde-mbrăţişări,

atingeri suave şi speranţe-ntreite,

cele câteva-mi lacrimi amare,

undeva, în neţărmurit ocean.

pierdut candoarea

şi miez de poveste,

pariul cu existenţa şi aripile pentru zbor.

pierdut sens de cuvinte,

biruinţă, celebrare, plăsmuire,

fascinaţie, mister, privire virgină,

cutezanţă, rodnicie, minune, suspin.

pierdut Startul şi ultimul Tren,

pierdut e Labirintul,

unde sunt şi eu.

***

 

Gabriela Feceoru

m-ai făcut depresivă voiam să scap de amintirile despre sechestrare și despre camera mea. voiam să încetez să-mi înfig propriile unghii în propria carne voiam să zâmbesc dar m-ai făcut să fiu singură. m-ai adus în acest oraș cu cinci ani în urmă aveam sentimentul că-l anim dar orașul m-a marginalizat și m-ai arătat cu degetul mi-ai arătat că nu sunt o familie ca tine mi-ai băgat pe gât alimente pe care nu le toleram. mi-era foame și nu mai aveam putere nici să ridic privirea. ai început să-mi spui că nu fac destul pentru tine ai început să mă faci să mă simt inutilă. când veneam să discut cu doi oameni adunați pe trotuar ei dispăreau și rămâneam vorbind. m-ai lăsat să cred că trebuie să umblu cu voal pe față m-ai dus în tot felul de locuri dubioase și mi-ai spus că acolo e casa mea. dar am descoperit nuanțe și fisuri și inscripții ieftine începusem să am probleme de comunicare. începusem să zac fără să pot să-mi adun lucrurile. invidioși la tot pasul trebuie să pășesc aproximând cercul de intimitate. m-ai dus între materialiști și oameni care-și previn și-nghițiturile și porționează salata m-ai adus între iscoditori și la ananghie clevetitori.

m-ai dus pe o insulă plină de clevetitori care se uită unii la alții ca la niște mizerii de pe plajă. m-ai pus între scoici făcute nisip. m-ai dus între urne de vot și mi-ai promis. câte minciuni bilingve s-au spus în jurul meu numai câte am auzit eu. nu știam ce-i discriminarea rasială și ura până nu mi-ai arătat panourile și m-ai obligat să învăț limba ta ca să am un job și nu a venit de la mine tot de la tine. tu mi-ai arătat locul meu eu voiam să mă simt liberă tu mi-ai zis să-mi pun și colanți pe sub rochie tu mi-ai arătat alte atitudini și m-ai anulat și m-am rotit ca secundarul ceasului cu flori cinci ani în care am crezut că pot schimba relația cu societatea. m-ai dus pe un deal și m-ai împins m-am rostogolit printre tufe și ciulini și-am ajuns la margine pe pământ cu spini în obraji să mi-i scot singură. le-am explicat oriunde am fost că nu e ce cred ei acum aici e altfel de fapt nimic nu s-a schimbat doar că acum o faci altfel nu cu violență. tu ești ăla care-mi spune mie că nu am drepturi aici. tu ești ăla care m-ai cărat prin bucătării unde se făcea literatură proastă m-ai lăsat să bâjbâi atâția ani între dosare prăfuite în chirii unde dădeam tot ce câștigam. toți cei din jurul meu erau mult mai bine financiar și mai în siguranță numai eu nu mă prindeam.

când i-am privit pe amândoi
m-am văzut pe mine în rochia proaspetei lui soții
fața mea în locul feței ei
picioarele mele în pantofii ei
mâna mea pe buchetul ei
mâna mea în mâna lui

inelul ei picând pe degetul meu zâmbetul ei
format de obrajii mei. m-am întors
să citesc. citeam o carte cu o temă cu care mă identificam. m-am aplecat ciuci scaunul era

nu puteam să opresc lucrul ăsta şi nu puteam să mă gândesc la ceva pozitiv din viața mea
mi-am amintit cum în anul 1 de facultate
îți spuneam să mă transfer şi-ți spuneam

să fim împreună. şi te ştiam de când eram amândoi nişte copii, ne plimbam de-a lungul Jiului pe sub podul scobit săream pe pietre până în apă urcam în clădirea părăsită de la marginea oraşului veneam la

tine când erai bolnav cu portocale şi ce mai găseam şi tu veneai la mine când eram bolnavă. într-un Crăciun am acceptat ursulețul roz de împăcare şi mărgelele de lemn am acceptat inelele lipsite de valoare

erai cel mai talentat actor şi eu aşa ştearsă n-aveam nimic personal, cum nu am nici acum, doar poezia. ne întâlneam cu prietenii tăi îți era ruşine cu mine eram aşa
de pierdută în lumea ta de măşti şi costume

argintii. mă reflectam în ele şi-mi căutam adevărata identitate şi iar mă întorceam pentru tine oriunde aş fi fost. astăzi ne întâlnim prin oraş mânecă-n mânecă şi nu ne salutăm. astăzi avem grijă să nu dăm

interviu aceluiaşi jurnalist la aceeaşi masă în acelaşi loc. astăzi încă încercăm să ne demonstrăm unul altuia. pentru că şi atunci citeam cărți şi ne-ntrebam ce-am asimilat
pentru că atunci lucram ca o echipă. acum

fata asta care te cunoaşte de puțin timp ți-a cucerit lumea şi-a înțeles-o mai bine decât mine. mi-am dorit mereu să fii fericit încât am uitat de mine şi când s-au ivit situații urâte te-am alungat să nu trebuiască să te

urâțeşti şi tu. trec pe lângă voi doi şi ea se uită să vadă dacă e mai frumoasă decât mine. noi avem un copil împreună şi toată dragostea.

Mecanism desprins din geam și geamul nu mai poate fi rabatat mă faci haotică pentru tine de fapt nu contează poezia când îți recit versuri de Angela Marinescu de Mariana Marin de George Vasilievici de Constantin Virgil Bănescu îți recit versuri de Olga Ștefan îți recit versuri de Livia Ștefan versuri de Medeea Iancu versuri de Mihók Tamás versuri ale prietenului tău versuri ale lui Mihai Vieru versuri ale altor poeți care mai trăiesc doar în mintea mea te-ntorci să dormi te duci să urinezi te-apuci să gătești îți pui rețeta pe repeat mă faci să o iau razna mă faci să nu mai gândesc limpede sari de la o stare la alta și de la o idee la alta mă contrazici ca apoi să fii de acord cu mine îmi ceri copii de parcă ar fi copiii de cerut mă constrângi să-ți fac copil și nu te cunosc decât de o săptămână de fapt m-ai constrâns de prima dată spune tu ce e asta și spune tu că mă comport eu urât cu tine când în asemenea circumstanțe oricine te-ar fi alungat spune tu că-n privirea ta nu-i ceva toxic probabil că nu-ți meriți prietenii nu-ți meriți părinții și nu mă meriți pe mine și nu din pricina înfățișării tale ci din cauză că te faci ursache victimă să vină la tine lumea să te salveze pe tine lumea să faci lumea care ține la tine să sufere ca tine mai știu câțiva care au trecut ca niște vaporașe fără urme prin lume și ca tine pur și simplu nu vreau fie ce o fi să zici ce oi vrea despre mine oricum tot ce ai zice ar fi lipsit de simțul realității pentru că tu ești lipsit de simțul realității suntem niște zimți de sticlă ne privim printre efecte-cârlige suntem niște umbre ne privim pe niște mese eliberate suntem niște fețe de pernă îmbâcsite așa suntem noi împreună așa mă simt eu când sunt cu tine când fluturii de noapte au zburat în mine s-au ivit lumini colorate cu tine am avut cel mai mare coșmar de tine mi-e frică ei zic că ești tu prea bun eu zic că ești tu prea dornic să faci fluturi să zboare să se oprească-n viermișori e probabil primul poem aluvionar pe care-l scriu despre tine și probabil ultimul am acumulat frustrări în secunde am acumulat starea aia când vrei să cizelezi și n-ai pe cine starea aia când un specimen rar obosește să mai alerge cu bolul după acel specimen comun și de vrea va mânca specimenul comun va crește și de nu va mânca va stagna nu e menirea umanității să nască și să crească pui menirea umanității e să se nască și să se crească pe sine am crezut în marile iubiri în ceea ce citeam în poveștile eterne dintre scriitori am în minte mereu povestea lui Paul Celan cu Ingeborg Bachmann o iubire o sete de viață și de literatură cele mai frumoase poezii și-au scris dragostea este o influență reală eu nu scriu aici îndrăgostită fiind eu scriu dându-mi seama că m-am avântat fără să cunosc m-ai luat eu nu sunt ceea ce tu credeai eu nu sunt Paul Celan mi-ai zis eu nu scriu dragă atât și nu citesc atât probabil te-am prostit cu câteva cuvinte probabil cu câteva gânduri și probabil cu câteva rânduri dar eu nu scriu nu vreau eu așa ceva nu vreau să mă amestec în lumea literară nu acum nu am gânduri nu am dar tu ce ai am zis am rămas cu cuvintele în gură și gura a rămas surprinsă sunt și unii fluturi care zboară înduioșător și aripile lor par strălucitoare dar când îți muți privirea pe perete și-apoi o întorci fluturii se arată ca niște dragoni fioroși aruncând flăcări afumând libertatea mi-ai afumat libertatea nu-mi mai pot deschide telefonul fără să fii cu telefonul în ochii mei fără să-mi numeri pașii pe stradă nici nu te cunosc fluturașul devine restrictiv atât de mic și totuși atât de restrictiv un fluturaș pe care-l las să zboare într-acolo unde va găsi lumina potrivită pentru calea lui el are doar dorințe domestice și acest poem. vax.

***

 

Ofelia Prodan

Interpretul

Când și-a început meseria, toți îl iubeau pe Interpret.

El le deschidea ochii – Acest text transmite

o idee esențială pentru umanitate,

păstrați-l cu grijă în muzeu,

altfel ciopârțiți trupul tainic și sacru al omenirii!

Iar acest text e de-o frumusețe neasemuită,

fără el nu putem înțelege

frumusețea trupului tainic și sacru al omenirii!

Vorbele lui meșteșugite le alinau sufletele întristate

de secole sângeroase din trecutul îndepărtat

până în viitorul și mai îndepărtat.

Dar Interpretul a început să vadă mai bine

și cu cât vedea mai bine

cu atât găsea mai multe imperfecțiuni –

Acest text vrea să transmită o idee esențială

pentru umanitate, din păcate,

pleacă de la premise contrafăcute

și, în ciuda faptului că demonstrația e impecabilă,

concluzia e total greșită!

Iar acest text se vrea de o frumusețe neasemuită,

dar nu e decât o copie palidă

a unui text vechi care la rândul lui e o copie

și mai palidă a unui text atât de vechi

încât s-a șters și nimeni nu mai înțelege nimic!

Interpretul a început să vadă apoi aproape perfect –

Nu există texte care să transmită

vreo idee esențială pentru umanitate,

ci numai texte care transmit idei precare!

Pe de altă parte nu există nici texte

care să reflecte vreo frumusețe neasemuită,

ci numai texte care reflectă

ideea de frumusețe din moda secolului respectiv!

Când Interpretul a început să vadă

Perfect, a exclamat trist –

Nu există nimic esențial și nimic frumos în vreun text!

și și-a scos ochii zicând –

Am văzut mai mult decât destul!

Însă cu ochii scoși, Interpretul a început să vadă

ideile esențiale care puneau omenirea

în mișcare de milenii și frumusețile

neasemuite ascunse acolo unde ochiul uman nu vedea nimic.

 

 

recuperatorii

avea o ușă în mijlocul frunții și o vestă antiglonț

cu care dormea și pe jumătate mort.
m-am strecurat pe ușa aceea înăuntrul craniului său.

am încremenit. acolo era o umbră de foc

și focul lumina un mecanism uluitor de complex și complicat
care punea în mișcare lumea dinafară.
m-am adăpostit la umbra de foc. el mi-a dat vesta antiglonț
zicându-mi – îmbrac-o repede, după colț
te așteaptă recuperatorii! ce recuperatori, întreb timid
privind ca picat din lună. cei care vor lumea
așa cum au proiectat-o ei cu mii de ani în urmă! nu e bine!
nu e bine, repet și eu tac și îmbrac vesta antiglonț

prin care treceau mii de gloanțe explozibile, încât arătam
ca Universul în momentul Big Bangului.
în urma mea, recuperatorii. eu eram îmbrăcat numai
în explozii galactice, ei nici să mă vadă nu puteau.
și îmi cade din cer o supernovă care ia
chipul unei femei fertile supradimensionată.
eu de ea mă îndrăgostesc. îmi dau jos vesta antiglonț
să mă vadă la trup. mă vede și chipul ei pulsează lumină primordială.

ne încleștăm animalic și, ca din nimic, se pornește

o ploaie torențială de stele care topește silențios vesta antiglonț.
recuperatorii mă văd printr-o fereastră de fum

îmbrățișat cu femeia care se făcuse cometă.

se strâng în jurul nostru, dar femeia e departe, își urmează

coada de foc și gheață și orbita. ei mă prind,

îmi deschid ușa din mijlocul frunții. intră înăuntrul craniului meu.
încep să regleze mecanismul după modelul lor arhaic.

urlu de ciudă și apare el din interiorul meu secret și închide ușa.
și tot el prinde între degete pe fiecare recuperator.
îi transformă în soldăței de plumb pe care îi aliniază
în poziție de tragere în fața mea. le poruncește atât – foc!

 

 

călătorie prin cosmos

 

nu eram nici nomad, nici sedentar,

dar era o umbră de locuință care sângera la picioarele mele

și o lumină nomadă se strecura ca o pisică galbenă

în urechea mea dreaptă. oamenii mă priveau

oarecum respectuos și-mi ziceau:

„tu ai venit din pântecul spintecat al balenei lui Iona

și ai tone de adevăr pe conștiință, noi te vom elibera,

îți vom ușura povara și îți vom da lapte negru de mamă,

îl vom cerne printr-o sită, îți vom broda pe trup

un trup fals de nomad și pe chip un chip fals de sedentar

să nu te recunoască nimeni.”

eu muream în chinurile închipuite ale facerii

și mă nășteam într-o femeie albastră la suflet de durere.

și femeia asta mă iubea ca pe un prunc părăsit

în adâncul oceanului unde vorbeam

cu Iona și Iona profețea venirea unui alt prunc mesianic,

frate siamez cu mine, dar eu eram mai puternic

și îl ucideam amânând pentru încă

două mii de ani redempțiunea. femeia mă creștea iubitoare

ca pe un cozonac pus la cuptor și mă alinta

cu trupul ei care iubea trupul meu fals de nomad,

și-mi săruta cu buzele ei negre chipul meu real de sedentar

care lumina până departe în cosmos.

acolo era un hău prin care defilau toți bătrânii

care nu mai puteau să îmbătrânească,

dar nici să stea în sfera lor orbitoare de liniște infinitezimală.

un călău orb îi conducea în miezul cosmosului,

unde o altă femeie mă lua în grija ei și mă hrănea printr-un tub

cu un fel de dragoste incoloră. eu îi spuneam că vreau

să mă țină la pieptul ei cald, dar ea și-a desfăcut

coastele zicându-mi în gând să fiu cuminte,

altfel mă închide înăuntru de câte ori renasc și mă ține prizonier

până la următoarea evoluție de origine supranaturală.

am stat cuminte ca un miez de nucă

în coaja lui lemnoasă și, când am ajuns la stadiul de nimfă,

femeia mi-a dat drumul în cosmos și în mână o busolă.

am navigat mii de ani lumină și am ajuns

tot pe pământ și pământul era tot cât o nucă

pe care mi-am îndesat-o, cu spaimă de vidul cuantic, în vintre.

oamenii mă vedeau și vociferau cu oroare:

„să prindem acest hibrid blestemat, să-l anihilăm

până nu se divide și se amestecă multiplicat sub diverse forme

de viață imaterială cu femeile noastre încă fertile.”

dar eu levitam peste lume și ei ridicau o închisoare

virtuală și feroce cu biostructură

numai pentru spiritul meu fecundat precoce și inutil

cu idei onirice. hoinăream ca un fluture

de noapte prin aerul dens, când un copil bolnav de bătrânețe

m-a prins din zbor. copilul mă omora

și se sufoca de bucurie și eu mă sufocam în mâna lui

mică și albă, dar un nomad malformat

ne-a salvat pe amândoi doar

cu puterea imbatabilă și impură a gândului său.

și de-abia am început să mă nasc

din mine însumi, că un sedentar amorf m-a răpit

și m-a întrebat dacă am pe cineva

să-i dau în schimbul meu și, după ce am deliberat câteva secole,

în schimbul meu am dat-o pe femeia

care m-a hrănit prin tub cu dragoste incoloră.

poetului Ion Mureșan

 

eu meșteresc și șlefuiesc
fiecare poem
întocmai ca pe o bijuterie.
poemul trebuie
să fie aproape-aproape de perfecțiune,
dacă nu chiar perfect.
dacă nu e, iau o pauză moderată.
respir adânc. fumez două pachete de țigări.
schimb două-trei perechi de ochelari.
apoi meșteresc din nou.
poemul e din ce în ce mai
aproape de perfecțiune.
o atinge milimetric. îi face cu ochiul.
beau o sută de vodcă și citesc poemul
unor tinere fete și femei.
eu am o mare slăbiciune pentru ele, recunosc.
și ele pentru mine, recunosc.
eu rostesc fiecare cuvânt,
fiecare vers, gesticulând amplu,
redundant, însă rostirea
sacadată cu o inflexiune mistico-etilică
a vocii mă termină și transpir.
dar poemul trebuie
să penetreze ființa tinerelor fete și femei.
dacă nu, meșteresc din nou la el, zi și noapte.
până când devine esență de poem.
din esența de poem,
vă vorbesc din experiență, poți meșteri multe poeme.
cu cât mai multe poeme,
cu atât mai multe tinere fete și femei.

***

 

Silvia Bitere

trăiesc într-un anotimp etern

unde totul este de un alb imaculat

ca foaia scriitorului care a încetat să mai scrie pe ea versuri

atât de alb este timpul omului aici

încât răcoarea lui îi face bine ochiului obosit

ca o femeie decupată aleargă vremea prin noi

și mi se face așa un dor de mine

când mă văd zbătându-mă ca un pește pe uscat

milă mi se face de mine

plâng în surdină la marginea rotulei

dar

aplecată pe genunchi cred în eternitate

și pentru că nu semăn cu nimeni decât cu mine

am hotărât să nu mai bat câmpii pentru alții

*

acum pot rosti cuvântul domnule

nu mai sunt acel autist de versuri pe care-l știai

am învățat că tot ce vine din mine

trebuie să iasă și în afara mea ca să potolesc apele

să nu mai creadă omul că sunt doar o încăpere fără ferestre

iată zidul pe care a crescut buruiana ar fi strigat

și ce mare scofală ai realizat prin tăcere

însă eu în timp am învățat despre om

știu să resuscitez sentimente

particip la înmormântări și iau cuvântul

tocmai ce m-am întors

pe post de bocitoare

de la înmormântarea unei lăcuste

*

eu nu mai știu copile cum apar zilele și nopțile în viața noastră

focul când se aprinde prin unirea gleznelor

de parcă-s pietre umblătoare prin lume

cum se ciocnesc zorile de tâmplă într-o nemaipomenită uimire

și alb dacă mi-aș duce peste ochi să mi-l acopăr

orbirea nu ar fi suficientă

tot aș vedea firul de iarbă

cum mi se culcă sub talpă istovit

*

am atins un prag al saturației

al lehamitei al scârbei

și-aș fi vrut să fac din toate chestiile astea

ceva frumos

înfloritor

să transform gunoiul în operă de artă

dar nu se poate dar nu am reușit dar nu voi reuși

e prea multă milă abandon perversitate în cavouri

pornesc adesea de la tinerețe

ei, bine, am obosit de atâta tinerețe

dar nici bătrânețea nu mă încântă

cu osul ei șubred

singura alinare ar veni dintr-un pahar de vin

pe care să-l beau cu voi

iar voi să vă plângeți la mine

că știți despre ce vorbesc

aș deveni fericita voastră

aș uita de mine

ca de dracu

*

De la nașterea noastră
Nimic nu mai are sens
Decât în memoria oarbă
Și orbirea este un destin
Crezi în destin?
Un luciu pe o bicicletă pegas
Pe care eu am învățat cândva să merg și mearsă am fost
Prin lumea de pe pământ
Și pământul mă ținea
Pentru că existase cândva un om
Descoperise gravitația
Iar gravitația îmi dădea dureri de cap
Deci aveam cap!
Și capul așezat pe un eșafod
Zâmbea sarcastic trupului
Am zis să desfac sticla veche de țuică
Primită în dar de la tata

Zice: să fie după moartea mea
Care moarte? Asta nu m-ai întrebat
Și să beau până când sfinții să-mi strige
Ajunge
Ieși de sub lumea asta și du-te în tine
Adânc și bea din țuica ta
Și nu cere nimănui ajutor
Orbul nu cere milă niciodată
Și dușmănia lui este justificată
Nu există decât acum și nici acum nu există
Se cheamă taină
Taina nu este de împărțit
Iubirea, da
Iubirea există cu siguranță în zona oarbă
Unde adesea călcăm inconștienți

 

 

 

[Vatra, nr. 10-11/2018, pp. 47-55]

 

 

 

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.