Alexandru Vlad – Scurtă vizită acasă

Stam acolo și tremuram de frig și mă uitam pe pereți și mă gândeam dacă se poate face altceva în gară decât să stai să te uiți pe pereți și să tremuri de frig într-o sală de așteptare murdară, de parcă peste noapte s-ar fi strâns acolo oameni numai să mănânce, să facă murdărie. Era frig, așa cum poate fi câteodată vara dimineața, de te face să crezi că-i toamnă deja, septembrie sau octombrie, un frig amestecat cu ceață, de parcă-i tot una. Ba ieșeam afară și mă uitam la cerul senin și albicios deasupra ceții și apoi iar veneam înăuntru, schimbam frigul de-afară cu cel dinăuntru, care intra mai pe nesimțite, și așteptam să mai treacă ceva din vreme.

Pe jos era plin de coji de semințe, coji de pâine, bucăți de staniol de la brânza topită și ghemotoace de hârtie. De astă iarnă nu mi-a mai fost așa de frig la picioare și m-am tot învârtit prin murdăria aia ca să citesc afișele, niște afișe pentru prevenirea incendiilor, păstrarea curățeniei, o Hotărâre prin care se interzicea ceva și alte afișe rupte pe jumătate și murdare. Auzeam de aici cum trec peste linie la barieră camioanele cu muncitori, coberele, cum le zice aici, ș-apoi cum măresc viteza înainte, erau singurele mașini care treceau la ora asta și nici trenuri nu trecuseră de când am venit eu. Am vrut să mă scol de pe banca unde stam cu mâinile înfundate în buzunare și cu picioarele întinse înainte, sprijinit chiar de colț și uitându-mă la murdăria de pe podea și la afișe, când a intrat ceferistul pe ușă cu mătura și fărașul, cu șapca pe ochi, cu părul cărunt și cu nasturi lipsă la bluză și s-a oprit înaintea mea și m-a făcut să salut, a dat numai din cap și a lăsat jos mătura pe cojile alea de semințe, nu știu de unde era atâta murdărie, când nu vedeam oameni, și a început să-ntrebe:

– Ai dormit în frig, așa-i? Sau ai venit cu cel de patru și cinci minute, cu fierăraia aia care merge la Huedin. Ce naiba te-a făcut să vii la ora asta, sau ai dormit aici?

– N-am dormit deloc aici.

A început să măture semințele de pe jos, abia acum vedeam ce multe pot fi.

– Aha, vasăzică, ai venit la patru și cinci minute. Ai venit la Nădășel la cineva, rude sau prieteni, dacă ai pe aici. Nu te cunosc și nici nu cred că te-am mai văzut vreodată pe aici.

Mă gândeam să-i răspund, să nu-i răspund, dar s-a oprit din măturat și s-a uitat la mine.

– În Sânpaul am venit.

– Aha, ai în Sânpaul rude sau prieteni, poate, dar nici din Sânpaul nu poți să fii, căci eu cunosc lumea și pe-acolo și în satele de mai sus, și te-aș cunoaște dac-ai fi din Sânpaul.

– Sunt al lui Lupaș, cu atelierul.

A ridicat mătura de pe podea, s-a uitat la mine, apoi a început să-o scuture, bătând-o în coadă.

– Tu ești vagabondul de fiu-său cu prima lui nevastă, pe care a adus-o cine știe de unde de prin satele alea de sus, niște sate de unde nu și-a luat nimeni nevastă până la el de când știu eu. Tu ești vagabondul ăla de fiu-său.

– Nu-s vagabond.

A mișcat din cap neîncrezător.

– Ba ești. Trebuie să fii, că știu și eu cum e cineva când nu e, dar tu ești. Toți sunteți vagabonzi și nu vă tundeți, așa că poți să zici ce vrei. Să te vadă numai milițianul din Sânpaul așa netuns și vezi ce-o să-ți zică. De ce ești așa gălbejit?

– Cum gălbejit? Nu-s gălbejit.

– Alb la față.

– Sunt bolnav. N-aveam chef să mă lamentez ca un țigan desculț, și nici să-i spun mai multe.

– Ce fel de bolnav, de nervi? și da cu mătura mai departe pe podeaua făcută cu motorină de pe care nu se ridica niciun fir de praf, ci doar cojile de semințe se strânseră într-un loc, de puteai căra cu fărașul de trei, patru ori ca să le duci pe toate. Nu i-am răspuns nimic, dar el continua să vorbească ca și cum aș fi recunoscut că aș fi bolnav de nervi.

– Poate că ești și periculos și ai și crize. Cine știe? Știam că bătrânii și femeile au probleme cu nervii, cum au fost două mai demult în satul de dincolo de Sânpaul, două femei care au fost duse la balamuc ca să aibă lumea liniște. Te-am întrebat dacă ești periculos când îți vin crizele alea și nu mi-ai răspuns.

I-am spus că vorbește singur și înșiră prostii și l-am întrebat dacă știe cât e ceasul, dar parcă nici n-ar fi auzit ce-am zis, a continuat mai departe să vorbească și să strângă cojile acelea de semințe în mijlocul podelei.

– Cred că sameni cu maică-ta, nici ea n-a fost întreagă toată viața. Femeile toate-s bolnave un pic de nervi, au altfel de nervi, dar ea era mai tare, era serios. Și ce vrei de la taică-tău, bani?

– Poate că bani.

Începu să strângă semințele și hârtiile pe făraș.

– S-ar putea să-ți dea, mai știi? Nu te-a văzut demult, cred că nu te-a mai văzut de când erai mic, dacă n-o fi fost pe la tine cumva. Știi că e însurat?

– Are și-o fată, am mormăit eu.

– Două.

– Se poate că două.

M-am ridicat în picioare să mă mai dezmorțesc și să mă încălzesc, și poate c-aș fi vrut și să plec dac-aș fi știut măcar cât e ceasul. El trânti cu zgomot ușa sobei de fontă în care a terminat de aruncat cojile și hârtiile, și pe urmă, luând mătura cu el, s-a apropiat de ușă.

– S-ar putea să nu-ți dea. E zgârcit, știe toată lumea și n-ai de ce să te superi pe treaba asta, că așa se împart oamenii, în două grupe: zgârciți și nezgârciți, și el face parte din cei zgârciți, venea cu trenul fără bilet pe scări și când i-a venit o amendă, i-a tot venit de vreo două, trei ori și n-a plătit-o și cred că neplătită a rămas.

Se  mai învârti de vreo două, trei ori prin sală cu mătura în mână ținută de la mijloc, apoi ieși și ușa scârțâi groaznic și geamul crăpat zăngăni. Am ieșit și eu când am fost sigur că el trebuie să fi intrat pe undeva. Soarele se ridicase acum mai sus în capătul văii, scăpase și de ceață, iarba începea să redevină verde și să strălucească de rouă, am trecut pe sub tabla neagră pe care scria numele haltei și-am ieșit în soare până la linia ferată, pietrișul scrâșnea sub picioare încă ud și strălucitor, iar fierul liniei era rece de se simțea prin talpa pantofului și m-am uitat în lungul ei – două raze reci strălucind în soare și luând o curbă ușoară acolo unde strălucea mai tare. Trebuie să fi fost spre șase jumate, dacă nu mai mult. Și-am luat-o pe linie ca să nu mă ud, apoi am trecut pe șosea și-am mers înainte până am simțit căldura soarelui în spate, mai ales pe umeri, deși aerul era rece și asfaltul și mai rece, și-apoi mi-am dat jos haina și la început mi-a fost frig, apoi iar am simțit soarele după o vreme.

Nu-i un sat grozav, ca altele. Casele sunt pe o parte a șoselei, iar în spate se ridică un răzor mare plin cu peri sălbatici, negri și țepoși, cu coroana rotundă și groasă, ca un cuib de cioară uriaș, iar pe cealaltă parte curge un pârâu la care nimeni nu s-a gândit să-i dea vreun nume, i se spune vale și atâta, cu malurile înalte și surpate și cu câteva poduri și niște ulițe ce merg până pe celălalt deal, de unde se scurg noroaie galbene și lipicioase când plouă, pline acum de praf mărunt și alb care se ridică și te-năbușă când trece vreun camion intrat spre moară. Știu că aicea toți tinerii trebuie să-mi fie veri și verișoare și oamenii mi-s rude aproape toți, țin minte cum maică-mea spunea că ai lui taică-meo sunt un neam mare. Dintr-atâția cunoșteam doar pe unul, asta din întâmplare, toți îi ziceau Slabu, era costeliv ca un țâr atunci când a fost recrutat și nu l-au luat militar, deși pierduse examenele, nu l-au luat pentru că nu avea greutatea necesară, nu voiau să-l aibă pe conștiință, iar noi îi ziceam Slabu și de ani de zile așa era strigat, încât te gândeai poate că așa-l cheamă printr-o coincidență între nume și înfățișare. Când m-a văzut, era împreună cu alții în haine noi și țepene, care întotdeauna când le purta îl obligau parcă să se poarte altfel decât în fiecare zi, a sărit șanțul ș-a venit drept la mine, fără să răspundă la cei ce-l întrebau cine-i?, de parcă după apariția mea n-ar mai fi meritat nici să le răspundă, întinse mâna încă înainte de-a sări peste șanț și o strânse pe-a mea cât de tare putea, așa avea el obiceiul, și-apoi se îndură să răspundă la careva peste umăr, după ce-o luase cu mine-n jos:

– Coleg de liceu, măi.

După ce descoperise că-s din Sânpaul și al cui îs, mă tot chema să vin în sat, să trec și pe la el, se lingușea mereu pe lângă mine și spunea la toată lumea că-s dintr-un sat cu el și că, desigur, suntem veri de-al treilea sau de-al doilea, de altfel aproape sigur că de-al doilea, zicea el, și mă descotoroseam de el cu greu, dar cred că nu mi-aș fi adus aminte de toate treburile astea dacă nu aș fi venit aici și nu m-ar fi recunoscut cum n-ar fi trecut nici două zile de când nu ne-am văzut, și zicând că, totuși, până la urmă am venit.

– Le-am spus la ai mei: l-am întâlnit pe băiatul lui cu prima nevastă. Și le-am mai spus: am fost și cei mai buni prieteni din toată școala până s-a mutat la Plastice. Să vedeți ce desenează, ce desene, de mult ar fi trebuit să se mute, făcea omul din trei linii negre și știai cine e, și nu puteai să te-nșeli, le-am și arătat o foaie, și vii cu mine acuma, că nu stăm departe, și apoi mergem amândoi să-l căutăm, sigur e-acasă, dar până atunci vii cu mine, vezi dincolo de nucul ăla și apoi de pod, arătă el cu mâna.

– E acasă?

– Bătrânul tău? E de mult acasă, n-a mai plecat de vreo două săptămâni.

– Cred c-ar trebui să mergem pe la el.

– După aceea. Am auzit ce-ai pățit și tocmai am vrut să le spun celorlalți că uite că…

Iar l-am întrerupt:

– Cred c-ar trebui să mergem la el acuma.

– Nu acuma. Mergem după aceea, și mă împinse din nou înainte, mergând când înaintea mea, când rămânând în urmă, după ce începea să vorbească, și grăbindu-se să pășească într-un rând cu mine.

– Să vezi cine e la noi…

Și-apoi tăcu, ridicându-mi complice din sprâncene și privind apoi vârfurile pantofilor, niște pantofi grozav de noi, țin minte că și pentru pantofii lui grozav de noi îl ironizam, unii râdeau de el și ziceau că-i dă cu cremă și pe talpă înainte de a-i pune în dulap. Am vrut să-i spun acum câte ceva, să-i răspund la câteva din potopul lui de întrebări, dar mi-am adus aminte că nu suntem chiar așa de buni prieteni, adică n-am fost niciodată prea buni prieteni și am renunțat să-i mai spun ceva.

– Vasăzică, tot ai venit până la urmă pe la bătrânul. Și de câte ori te-am chemat. Cred că vrei să-i ceri ceva bani, și asta o zise ca întrebare.

– N-ar fi rău să-mi dea ceva bani.

– Sigur, s-ar putea să-ți dea. Pe aici, îmi arătă el și mă prinse cu un braț pe după umeri.

Era cu mult mai scund decât mine și m-a prins cu un braț pe după umeri, cum făcea întotdeauna, și mă gândeam să mă desprind, întotdeauna dovezile lui de prietenie aveau ceva neplăcut, aproape libidinos, dar m-a tras după el:

– Uite, aicea stau. Hai să te vadă mama și ceilalți.

Speram să-mi dea ceva de mâncare, ceva ce să pot primi, căci simțeam cum îmi spânzură foamea în stomac, parcă acuma mi se dezmorțea. Când am coborât spre casă m-am prins de ruda de carpen, o rudă de carpen cioplită numai pe alocuri, pusă acolo să te sprijini când cobori, și m-am oprit și-apoi am pornit iar, dar mai încet, și Slabu m-a întrebat:

– Ce ai, nu ți-e bine?

Și atunci cu grijă am început să trag aer mai tare și i-am dat brațul la o parte de pe umărul meu.

Am intrat în casă, după cât am văzut un pic mai târziu. Câteva minute n-am văzut nimic acolo decât o lumină ce-mi inunda ochii, care s-a topit și a lăsat întunericul camerei, o mulțime de fete urâte și îmbrăcate țărănci, portul acela îmi era cunoscut, cu șorțul legat sus și cu rochia lungă, și niște băieți bine făcuți, musculoși, cu fețe late și sprâncene îmbinate și care, probabil, terminaseră numai de câțiva ani profesionala și erau muncitori în oraș, sau la calea ferată. Simțeam că aproape jumătate din ei trebuie să fie de vârsta mea sau mai tineri, doar că erau mai bine făcuți, cu trăsături colțuroase, de păreau cu mult mai în vârstă decât mine. O femeie grasă, murdară, cu bluza desfăcută la gât se învârtea pe lângă scândura de călcat cu un fier nou-nouț în priză, scândura era pusă peste două scaune, și netezea mereu cu mâna, apoi stropea cu apă o fustă de culoare închisă, neagră poate, sau albastru închis, apoi când punea fierul ieșeau aburi și mirosea a pânză udă și încinsă. Era semiîntuneric peste tot, iar prin colțuri aproape întuneric și abia ghiceam mai departe, peste tot fete tot așa de urâte și îmbrăcate țărănci, și băieți. Parcă toți erau la fel de scunzi și bine făcuți, vorbind încet unii cu alții, nu auzeam ce vorbeau decât că vorbeau și că fetele chicoteau ca niște mâțe în călduri și l-am simțit pe Slabu că iar mă prinde de umeri, deși i-am spus că nu era așa înalt ca mine.

            – El el băiatul lui Lupaș, cu atelierul. E băiatul lui cu prima nevastă.

            – A avut un băiat cu prima nevastă? întrebă fără interes soioasa aia grasă de lângă foc, și dădu cu degetul ud pe fierul cald, făcându-l să sfârâie.

            – Sigur. Cum să nu, mamă.

            – Da? murmură unul din băieți, aruncându-mi o privire. Am simțit că unele fete nu mai chicotesc și știam că se uită la mine.

            – El ne e văr mie și la toți.

Slabu mă ținea încă pe după umeri și mă gândeam dacă să mă desfac sau să mai stau așa. Nimeni nu vorbea, nu auzeam nimic clar, decât niște șușoteli prin colțurile întunecate și câteodată chicotelile acelea de mâțe-n călduri, și simțeam că e prea cald în cameră, eram nădușit și începeau să-mi țiuie urechile, iar peste ochi juca ceața roșie. M-am încordat și țiuitul a dispărut, apoi am încercat să văd ceva prin cameră. Ceilalți s-au grupat iar cum au fost când am intrat, erau tot câte doi, câte trei, și-au început să vorbească unii cu alții, dar urechile mele nu auzeau încă nimic și nici ochii nu se puteau obișnui cu întunericul și simțeam că mi-s ude tâmplele de sudoare. M-am apropiat de zarea geamului și-am văzut o fată care n-avea încă șaptesprezece ani, se cunosc când nu au încă șaptesprezece, în pantaloni și cu bluză neagră pe gât, cu ochii mari asupra mea, ochii mari și negri, sau așa se vedeau în semiîntunericul acela și cu mâinile crispate pe carte, mâini albe și parcă mai albe, așa, apăsând pe carte, un manual de limba engleză de liceu. Toate celelalte înalte și slute parcă erau aduse acolo numai ca să-ți pară ea și mai frumoasă și frumusețea ei îmi da o senzație oarecum de durere, așa mi se-ntâmpla în ultimul timp întotdeauna când vedeam o fată ca ea, cu liniile ei care pentru moment parcă și-au făcut loc la mine în piept, asta poate era durerea și când mi-am dat seama că stau și mă uit la ea, mi-am și dat seama că stam și mă uitam de prea multă vreme, poate de câteva minute și mă gândeam că tăceam prea mult.

            – Mi-ești verișoară.

            – Nu știu.

            Am tăcut o clipă și mi-am dat seama că nu fac bine, și chiar dacă mai făcusem, știam că nu fac bine, dar mă gândeam că totuși merită s-o fac, și-am întrebat-o mai departe ce învață.

            – Ce-nveți acolo?

            – Johnson.

            – Care, Samuel sau Ben?

            – Ben Johnson.

Am început să-i vorbesc în englezește despre dramaturgul ăla despre care, în fond, nici eu nu-mi aminteam prea multe, cine știe ce. Nu știu dacă am zis prostii și am făcut greșeli, sau am vorbit clar și bine, dar m-am uitat numai la ea până când am știut că tac și am terminat și mă uitam la mâinile ei cum strâng cartea și nu mai zicea nimic.

            M-a mișcat Slabu și pe masă era o farfurie de supă străvezie și rece, probabil de ieri și m-am gândit că se vede pe fața mea că-s flămânzit. Fața de masă era dată la o parte de pe colțul acela și cădea ceva lumină de la geamul mic din spatele meu. Am început să mănânc, vreo câțiva se uitau la mine, dar restul își vedeau de treabă, de discuții, și am încercat să mănânc mai repede. Fata venise la colțul mesei și se uita la mine cum mănânc. Vedeam ochii ei acuma în lumină, vedeam un fel de curiozitate în ei și erau ațintiți numai spre mine și mă gândeam să nu mai mănânc, dar eram pe terminate deja și lingura începea să sune în farfurie. Când am terminat am observat că mi-a curs ciorba pe piept și mi-a umezit cămașa, apoi m-am ridicat în picioare și fata continua să stea acolo în colțul mesei, uitându-se la mine cu ochii ei mari și strângând cartea la piept. M-am ridicat atunci grăbit în picioare, dar mi se tăiase respirația de graba cu care mâncasem și îmi simțeam privirea împăienjenită, și a-nceput fluieratul acela slab și continuu, apoi a apărut o verișoară de-aceea de-a mea în haine de țărancă, înaltă și slută și mă întrebă ceva, n-am auzit ce voia să zică, o vedeam doar înfiptă acolo drept înaintea mea și mișcând din buze insistent.

            – Pleacă de aici, pleacă și lasă-mă în pace, am strigat eu răgușit. De ce strigasem oare, că nici măcar nu auzisem ce zicea, ori voia să zică? Pare-se că s-a stârnit rumoare, iar ea, cea urâtă și înaltă, continua să mă întrebe ceva. Am căutat cu mâna pe masă și am dat de farfurie și de lingura cu care mâncasem. Le-am răsturnat. Am vrut să pun mâna pe farfurie, dar n-am mai avut timp, n-am putut. Unul din verii mei, scund și grozav de îndesat, abia acum vedeam ce puternic trebuie să fie pe lângă mine, s-a îndreptat spre mine. Slabu s-a pus în fața lui.

            – Lasă-l, dă-i o șansă măcar.

            Eu m-am tras în spate cu ochii la vărul ce venea spre mine, cu capul între umeri și am răsturnat fierul cald pe fața de masă. Am încercat să-l ridic și m-am ars la mână și auzeam cum fața de masă din mușama se topea sfârâind. Am renunțat să mai ridic fierul.

            – Ai de gând să-i dai trei perechi de palme? întrebă Slabu pe vărul cel scund, care încă se apropia de mine.

– Da.

– Dă-i măcar numai una.

Mi-a dat nu una, ci trei perechi de palme și la prima am căzut peste scândură și scaune, apoi la a doua am căzut jos, dar m-am ridicat, apoi am căzut pe podea. Fluieratul parcă îl auzeam mai tare în timp ce încercam să mă strâng lângă masă. Am mai simțit o lovitură de pantof, dar nu m-a durut, sau cel puțin nu am mai simțit aproape deloc. Picioarele mesei erau cu vopseaua scorojită și plină de noroi de pe picioare, la fel și podeaua, noroi vechi de cine știe când. Îmi intrase o țeapă în mână și mă durea, dar fluieratul nu înceta. M-am ridicat în picioare cu greu și mă clătinam un pic și-mi dădeam seama, aveam capul limpede, că nu mai trebuia să stau aici. Mi-am căutat haina întorcându-mă după ea și n-o găseam nicăieri, nici nu-mi aminteam unde o pusesem. Ceilalți veri ieșeau pe ușă unul câte unul. La biserică băteau clopotele, nici n-am băgat de seamă când au început să bată și urechile-mi vuiau. Camera se golea, acuma o vedeam aproape goală, până și grăsana dispăruse pe undeva. Puștanca se oprise în fața mea și mă privea, și cred că zisese a doua oară când am auzit-o:

– Tu de ce ce ești înalt?

Am tăcut și am simțit mai clar cum îmi fluieră urechile în timp ce încercam să-mi obișnuiesc ochii cu lumina ca să pot s-o văd acum la față.

            – Ești înalt și subțire.

Ea încă se uita la mine, frumoasă cu ochi căprui, parcă numai ei, ochii, mă întrebau, iar restul îmi spunea altceva, ochii pentru care am greșit, căci știam de la început că nu fac bine, dar credeam că totuși trebuie să mă uit. Acum o vedeam la lumină, dar cineva o luă de mână și o trase după el.

            – Hai, Lena, lasă-l.

Cineva mi-a aruncat în brațe haina mototolită și plină de praf. Am ieșit clătinându-mă în drum și i-am văzut pe ceilalți luând-o în sus pe stradă într-un grup mare, pe Slabu nu-l vedeam cu ei și abia acum am băgat de seamă ce mulți au fost. Am luat-o și eu în jos și am tot venit și nu mai aveam de gând să trec pe la gară, dacă m-aș fi întors parcă m-aș fi întors numai până la gară, ca să nu mai trebuiască să răspund la întrebările ceferistului, parcă aud cum mă întreabă:

            – Vasăzică, tot aicea ești. Ai venit înapoi. Ai dat o raită ca să vezi cum e și te întorci înapoi la oraș unde lucrezi, sau poate nu lucrezi. Lucrezi acolo?

            – Nu, acuma nu lucrez, aș răspunde eu.

– Ți-am spus că ești vagabond și ai zis că nu și nu mă înșel, căci și eu am doi băieți, dar altfel, acuma trebuie să fie în sat, cu ceilalți. Auzi?

– Da.

– Spune, ți-a dat taică-tău bani?

– Nu-i treaba ta. Când am tren?

– Nu-i, recunoscu el. Dar nu cred că ți-a dat că-i om zgârcit, sau ți-a dat puțini. Nu-i așa că-i zgârcit?

Aș ridica din umeri și n-aș răspunde altceva, după cum nici el nu mi-a răspuns când am tren. Cam asta m-ar întreba, dar o s-o iau pe linie înainte până la gara următoare. E vreme bună, apoi nici n-am chef să-l văd, să mă tot întrebe în timp ce mătură și să mă mir cine a putut lăsa atâtea coji de semințe și hârtii când aici nu-i nimeni și nici azi-dimineață n-am văzut. În dreapta și în stânga era câmpul, iar în mijloc linia și eu mergeam tot pe linie înainte, adică pe lângă linie, pe cărare, soarele urcase pe cer și era cald, eu țineam haina plină de praf pe mânecă și mergeam așa, numai în cămașă, pe lângă linie, și oțelul ei strălucea în soare, arcuindu-se undeva înainte, iar în dreapta și în stânga era câmpul plin până departe de căpițe de fân și printre ele mușuroaie ca niște căpițe mai mici, așa cum se vedeau bine acum, căci aruncau încă umbră.

 

[Vatra, nr. 12/2018, pp. 10-13]

 

 

3 comentarii

  1. A republicat asta pe fata noptii și a comentat:
    „Aș ridica din umeri și n-aș răspunde altceva, după cum nici el nu mi-a răspuns când am tren. Cam asta m-ar întreba, dar o s-o iau pe linie înainte până la gara următoare. E vreme bună, apoi nici n-am chef să-l văd, să mă tot întrebe în timp ce mătură și să mă mir cine a putut lăsa atâtea coji de semințe și hârtii când aici nu-i nimeni și nici azi-dimineață n-am văzut. În dreapta și în stânga era câmpul, iar în mijloc linia și eu mergeam tot pe linie înainte, adică pe lângă linie, pe cărare, soarele urcase pe cer și era cald, eu țineam haina plină de praf pe mânecă și mergeam așa, numai în cămașă, pe lângă linie, și oțelul ei strălucea în soare, arcuindu-se undeva înainte, iar în dreapta și în stânga era câmpul plin până departe de căpițe de fân și printre ele mușuroaie ca niște căpițe mai mici, așa cum se vedeau bine acum, căci aruncau încă umbră.”

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.