Melania Bancea – Capitolul 6

Făcuseră mai mult de jumătate din şedinţe, dar încă nu era convinsă că o ajutau din cale afară, pentru că jinduia în continuare după NO, mânca în silă şi nu-şi găsea liniştea. Posta pe site-ul de socializare doar articole vesele, fiindcă ştia că el le urmăreşte (îi confirmase asta în unul dintre rarele sale mesaje), nelăsând să se vadă că are sufletul cernit; în viaţa de zi cu zi, însă, se lăsa mult prea des prinsă în sarabanda gândurilor negre. Fiul ei era singurul care reuşea să o aducă cu picioarele pe pământ, dar probabil că se săturase şi el s-o vadă mereu îngândurată şi tristă, aşa că îşi petrecea din ce în ce mai mult timp la bunici, mai ales că aveau acum şi conexiune la internet, aşa că se putea juca pe computer în voie, în timpul liber.

Gândindu-se la coach Ian, îşi spunea că probabil o fi priceput în ce făcea, doar că problema ei s-ar putea să-l depăşească, să nu facă parte din sfera lui de competenţă. Uneori părea nepregătit pentru provocările ei, ezitant, contrazicându-se de la o şedinţă la alta, recurgând la inspiraţia de moment şi nu la ştiinţa comunicării, cum ar fi trebuit. Putea oricând rupe contractul cu el, juridic nu ar fi fost o problemă; era destul de stângaci întocmit, luat probabil cu copy-paste de la alţii; cu alte cuvinte, era vulnerabil, cu mari şanse de reuşită pentru un avocat ca ea. Ar fi rămas atunci chiar singură, fiindcă cu Serin vorbea rar, doar atunci când nu mai rezista şi o încercau gândurile negre. Femeia îi asculta confesiunile şi încerca să o ajute, dar nici soluţiile ei nu funcţionau întotdeauna. Scria atunci furibund în jurnalul ei, dar, după o vreme, a ajuns la concluzia că, în loc să se detensioneze astfel, mai mult se scufunda în melancolie şi depresie. A renunţat atunci şi la asta. Tot cu „Cocean” trebuia să descurce iţele încâlcite ale tumultului ei sufletesc. Fiindcă metoda lui nu părea a funcţiona mereu, a decis atunci să îl folosească doar pe post de confident; cine ştie, poate că, într-o formă sau alta, la un moment dat, să le scapere în minte soluţia salvatoare, ei sau lui, nu contează cui; important era rezultatul.

Animată de hotărârea aceea, în următoarea şedinţă a ignorat „tema” pe care i-o dăduse Ian data trecută şi a început să-i vorbească despre ce îi trecea prin minte în acel moment.

– Mi-am petrecut copilăria într-o casă în care nu aveai timp sau loc să-ţi asculţi gândurile de zarva şi zbenguiala copiilor neastâmpăraţi. Partea bună a lucrurilor era că trăiam fără constrângeri, a început ea.

– Interesant! Unde? a întrebat el.

– La bunicii materni. La munte, într-un sat numit Tulnic. Trăiau acolo mai multe generaţii de oameni, astfel încât mult timp nu am reuşit să identific exact care erau relaţiile de rudenie dintre noi. Aveam un unchi mai mic decât mine şi nepoţi de o vârstă cu mine sau chiar mai mari. Trăiam într-o comunitate de tip primitiv, în care însă domina cel care avea cea mai puternică personalitate, nu cel mai în vârstă sau cu rang familial mai înalt.

– Tu cum te descurcai? Ce poziţie ocupai?

– Eram printre cei care se impuneau, în ciuda staturii mele mărunte; cu vorba, cu pumnii, cu ghearele, cu strigătele, cu pâra la Buna, cu izmeneala pe lângă Moşu’, cu zâmbetul, cu ghionturile, cu promisiunile sau cu plânsul, când nu se putea altfel; cu tot ce puteam folosi, la urma urmei.

– Straşnic! remarcase el râzând.

– Da, straşnic, deşi nu realizam pe atunci asta. Mâncam când îi era foame „turmei”, dormeam odată cu ea, eram parcă parte dintr-o magmă primordială din care mă individualizam doar când mă incomoda cineva sau ceva. Fiecare zi era veşnică, prima şi ultima în acelaşi timp; nu exista „mâine”, iar pentru amintirea lui „ieri” era prea devreme.

– Foarte interesantă remarca despre percepţia timpului, a spus el întrerupându-i pentru câteva clipe şirul rememorărilor. E descrierea chintesenţei copilăriei…

– Aş vrea să termin ce am de povestit şi abia apoi să comentăm, să disecăm, l-a amendat ea.

– Da, sigur, cum vrei, a admis el nu prea încântat.

– Libertatea era nemărginită; cerul, veşnic deschis… Nu-mi amintesc să fi fost timp urât vreodată, fiindcă frumoase ni se păreau şi ploaia, şi ceaţa, şi neaua… Apoi, deodată, Exilul din Paradis! Back to Civillisation! Adusă aproape cu forţa la oraş, primenită, probabil că şi despăduchiată, îmbrăcată ca o domnişoară; ghiozdanul în spate, vioara, în mână şi „Rupe-le gura la toţi, fata mamei!” Ulterior, am tot încercat să aflu de ce nu m-au mai lăsat ai mei la bunici decât după ce am intrat la liceu, dar n-am aflat. A durat opt ani ruptura aceea. Opt ani în care o visam pe Buna şi plângeam după ea în somn. Ani în şir în care tânjeam după Bina-Nebuna, cea care avea perioade în care refuza să vorbească, dar comunica cu noi prin gesturi, într-o pantomimă care spunea mai mult decât orice cuvinte iscusite; după Simi-Zurbagiul, care prefera să nu-şi facă apariţia pe acasă după câte o boacănă şi alegea să doarmă în podul grajdului din deal, mâncând ce-i duceam noi pe furiş; după Teo, cel căruia îi căzuse o oală cu apă fierbinte în cap, de a rămas cu creştetul defrişat pentru totdeauna; după Jeni-Roşcata, mătuşa mai răsărită ca mine doar cu trei ani, căreia i se rupea filmul câteodată şi rămânea într-o poziţie ciudată (pe care am recunoscut-o mai târziu în cărţile mele de yoga), legănându-se încet, cu privirea la zenit; după Costi, vărul meu mai mare, venit de la oraş cu ifose igienice pe care nu le înţelegeam pe atunci (Cum adică să nu-mi împrumute slipul când vreau să fac baie în pârâul de lângă casă!?); după Dumi, unchiul meu cel cuminte şi conştiincios, care venea la fiecare sfârşit de săptămână de la internat şi se culca în laviţa din odaia bunicilor; după Teo-Nărodu’, care ne aducea în casă, în primăverile încă înzăpezite, mieii abia fătaţi; după Ema, sora mai mare a mamei, care – după o copilărie în care se îmbrăcase cu ce-i pica sub ochi, de pe cuierul din târnaţ, indiferent ale cui erau iniţial hainele – a sfârşit prin a avea morbul curăţeniei patologice, aceea care te face să dezinfectezi cu spirt sanitar orice obiect atins de o persoană străină şi să nu mănânci decât din farfuriile şi cu tacâmurile spălate abitir de propria mână; după Vasi, cea mai vârstnică odraslă a bunicilor, aflată în cealaltă extremă, trăind într-o casă imensă, scăpată de sub control de când i s-au născut cei patru copii; de fiecare dată când o vizitam împreună cu mama, aceasta îşi petrecea zile în şir spălându-i perdelele, geamurile, covoarele şi draperiile, călcându-i mormanul de haine adunate pe masa din mijlocul sufrageriei, dereticând, frecând duşumelele, gătindu-i, punându-i dulceţuri şi murături, cârpindu-i rufele, în timp ce eu porneam cu verii mei – printre care şi sclifositul de Costi – în expediţii din care ne întorceam de multe ori cu cucuie sau cu genunchii juliţi.

– Fantastică familie! De roman sud-american, remarcase Ian.

– Fantastică sau nu, asta era. Nu am exagerat nici un strop descriind-o… M-am gândit uneori că poate ai mei s-au temut că mă vor pierde în puzderia aceea de neamuri. Sau doar au uitat că bunicii fuseseră cei care duseseră greul în primii mei ani de viaţă şi nu se gândeau că aceştia îmi duceau dorul, deşi nu fusesem singurul nepot pe care îl crescuseră. Era ceva de la sine înţeles ca atunci când nu aveau ce face cu progeniturile, unchii şi mătuşile mele să le trimită acolo unde unul în plus sau în minus nu părea să conteze. Pe când mai eram în „turmă”, se întâmpla să vedem în vreo după-amiază, la ora când venea cursa de la oraş, cum era ejectat, în staţia de lângă casă, un pui de om încărcat cu plase multe. Stătea în cumpănă preţ de câteva minute, apoi o pornea poticnit spre poartă, timp în care ne dădeam cu presupusul în legătură cu filiaţia lui, nefăcând nici un gest spre a-i ieşi în întâmpinare. Era de la sine înţeles că noul venit urma să devină un fel de băiat de mingi al tuturor; asta, până când avea să apară un alt novice care să-i preia sarcinile. Cum eu stăteam mai tot timpul acolo, eram un fel de veteran; făceam parte din staff-ul de conducere cum s-ar zice.

– Cum ai resimţit desprinderea de magma primordială, cum îi zici tu?

– Ca o smulgere din pântecul matern. Aşa trebuie să se simtă probabil copiii născuţi prin cezariană. Stau bine mersi, timp de nouă luni, la căldurică şi întuneric, ca apoi brusc să se deschidă cerul deasupra lor şi două mâini imense să-i apuce de picioare şi să-i scoată într-o lume plină de zgomote, lumini şi mirosuri ciudate… Mă rog, indiferent de motivul pentru care m-au izolat de bunici atâta timp, m-am simţit nedreptăţită şi constrânsă să fac ce nu voiam. Mi se părea o pedeapsă, dar nu înţelegeam motivul ei; o ruptură, desprinderea crudă şi inexplicabilă din universul mereu în schimbare al copilăriei…

– Când te-ai întors acolo, cum a fost? a întrerupt bărbatul liniştea care se aşternuse.

– Am stat doar trei zile atunci. Majoritatea dintre cei ştiuţi plecaseră la oraş. Mai era doar Teo-Opăritu’, dar şi ăluia i se aprinseseră călcâiele după o codană din sat, aşa că nu prea stătea pe-acasă. Aveam să-i revăd însă pe toţi peste vreo şaptesprezece ani, atunci când bunicii şi-au serbat nunta de aur. Atunci m-am simţit însă înstrăinată de mulţi dintre ei, deşi împărţiserăm aceleaşi haine, bucate, bucurii şi necazuri. Mai mult chiar: atât de mult se diversificase familionul, încât apăruseră persoane pe care nu le cunoşteam, dar cu care eram în grad strâns de rudenie. I-am numărat o dată, ajutată de mama. Suntem aproape o sută. Nouă unchi şi mătuşe, cu soţii lor; în medie, cam trei copii de pereche, majoritatea dintre ei, căsătoriţi şi cu odrasle la rândul lor. Asta doar din partea mamei, că tatăl meu a avut şi el patru fraţi, de la care m-am ales cu patru verişori, dacă-l scădem pe bietul Daniel, mort la 18 ani. Dacă vreodată aş dori să-i adun pe toţi la un loc, cred că aş umple sala Filarmonicii cu ei.

– Fantastic! Nu mai întâlneşti aşa ceva în ziua de ai. Detaliază, te rog, întâlnirea aceea!

– A pus mână de la mână tot neamul şi le-au făcut o petrecere-surpriză. De cu dimineaţă au început să se adune în curtea principală, care veniţi pe jos, care cu motociclete, care cu maşini, care cu autobuzul închiriat de Pirat, soţul mătuşii Nina, cel care şi-a pierdut un ochi într-o încăierare cu nişte beţivani, la o nuntă. Bunicii priveau cruciţi adunarea aceea pestriţă – pentru că unii veniseră cu prietenii sau prietenele lor pe care nu avuseseră până atunci ocazia să le prezinte celorlalţi –, neştiind ce-i aducea acolo; se temeau că s-a întâmplat cine ştie ce nenorocire şi familia ţinea să le fie aproape în asemenea momente. Au fost cât pe ce să păţească precum Momo, un personaj din Un mafiot la Hollywood, care a făcut infarct când, după ce urcase din greu câteva etaje, a intrat în casă şi o mare de prieteni, rude şi vecini au urlat în cor: Surprise! Abia când a văzut că se îngroaşă gluma, le-a spus mama – organizatoarea evenimentului – despre ce era vorba. Stabilise totul până în cele mai mici amănunte: cine ce aduce şi ce are de făcut; colectase banii de cadou – o maşină de spălat rufe şi un aragaz cu butelie – şi le prezida pe gospodinele care găteau care pe unde apucau: în bucătăria de vară, cu oalele şi tigăile ei atârnate de pereţi printre tufele de ierburi de leac puse la uscat; în camera de sus, pe soba cu care se încălzeau bătrânii; în curte, sub mărul creţesc ale căror fructe ne strepezeau dinţii când le mâncam; sau în cuptorul din faţa casei. Buna încerca să se facă de folos, dar era alungată de peste tot de către fetele, nepoatele şi nurorile ei, care intraseră în competiţia „Cea mai pricepută bucătăreasă”, aşa că a sfârşit prin a se aşeza pe un buştean, în curte, în mijlocul nepoţilor şi strănepoţilor pe care îi pupa uimită de cât de mari s-au făcut de când nu i-a mai văzut. Moşu’ a reacţionat la acea aparentă debandadă luând drumul pădurii, în care s-a afundat călcând rar şi apăsat. Cum nu m-am dat niciodată în vânt după gătit, dar atunci nu aveam încă curajul s-o recunosc, m-am limitat să fiu un fel de „piar” al comunităţii, aşa că vegheam discret ca relaţiile dintre membrii ei să se păstreze în limite cât de cât civilizate, mai ales că unii – mai ales cei care rumeneau purcelul şi batalul pe un grătar, lângă pârâu – se adăpaseră deja conştiincios din damigenele cu vin aduse de unchiul Teo şi deveniseră euforici, chiar uşor irascibili unii dintre ei. Mi-am asumat ingrata sarcină de „diriginte” al lor, aşa că le-am confiscat băutura şi am închis-o în pivniţă, după care am luat-o pe urma bunicului, pe trăoaş în sus, punând o distanţă cât mai mare între mine şi bărbaţii care începuseră să vocifereze din ce în ce mai întărâtaţi, furioşi pe „tupeul mucoasei” de mine. L-am găsit pe bătrân reparând un gard de crengi şi de nuiele cu care încerca să ţină la distanţă jivinele pădurii. Părea că pentru el nu era decât o zi ca oricare alta. Am vorbit un timp cu el, mai mult prin semne, fiindcă era surd bocnă de când căzuse de pe casă, în urmă cu patruzeci de ani. Ne-am întors acasă abia când Buna a bătut în gongul – de fapt, un butoi vechi, de tablă – cu care ne chema la masă de obicei. Spre surprinderea mea, am fost întâmpinată cu o voie bună la care nu mă aşteptasem. Ştiam despre ce era vorba, dar am vrut să cred că era vorba şi de dragoste acolo, nu doar de bucuria celor cărora li se încheia astfel scurta perioadă de abstinenţă… Îmi amintesc de ei cum erau atunci…ce diferiţi totuşi faţă de felul în care îi purtam în memorie… Cei care fuseseră subţirei, deveniseră aţoşi, uscaţi; fetele grăsuţe erau deja obeze; blonzii deveniseră şateni sau cărunţi de-a binelea; aveau boli şi metehne care se agăţaseră de ei în toată acea perioadă în care existaseră în memoria mea într-o formă idilizată… Încercarea mea de a mă întoarce în „Colonia copilăriei”, din care mă smulseseră ai mei, dăduse greş; se pare că mă smulseseră cu tot cu rădăcini… Îi urmăream cum se distrează, beau şi mănâncă, spunându-mi întruna că fac parte dintre ei, deşi mă simţeam la milioane de ani-lumină. I-am revăzut la diverse nunţi şi înmormântări, dar nu am reuşit să mai comunicăm cu adevărat niciodată. Când se rupe ceva în mine, nu mai poate fi reînnodat; poate doar cârpit cu stângăcie… mai mult un by pass decât un restitutio ad integrum…”

– Asta e tot? întrebase el. Mai vrei să spui ceva?

– Deocamdată, nu. Întreabă-mă tu, dacă vrei. Sau spune-mi cum vezi tu istoria asta.

– Ar fi multe de discutat, se eschivase el. De vreo două minute însă mă tot sună clientul următor, aşa că va trebui să lăsăm asta pentru altă dată. Mulţumesc totuşi.

– Îmi mulţumeşti!? De ce?

– Pentru că ai împărtăşit cu mine nişte lucruri atât de intime. Mă voi gândi la ce mi-ai povestit şi vom discuta despre asta peste două săptămâni.

Nu au mai apucat să vorbească despre „asta”. Pur şi simplu, ea a uitat să-l sune pentru următoarea şedinţă. Avusese câteva zile libere şi încurcase datele. Înţelegerea din contract prevedea ca ea să îl apeleze, altfel pierde ora respectivă. Se aşteptase totuşi ca el să facă o excepţie de la regula aceasta şi să o sune el când a văzut că nu o face. I se păruse că o simpatizează, îi spusese de atâtea ori că o găseşte surprinzătoare, spirituală şi interesantă şi că îi făcea plăcere să vorbească cu ea, iar ea îl crezuse. Nu se gândise nici o clipă că de fapt nu era pentru el decât o clientă oarecare, iar aprecierile lui făceau parte dintr-o stratagemă de a-şi păstra clienţii, tot aşa cum şi ea trebuia să se prefacă că îi stima şi îi aprecia pe ai ei, deşi pe unii ar fi preferat să nu-i fi cunoscut vreodată.

Simţea un gust amar legat de acest episod şi se întreba dacă relaţia lor mai putea atinge intensitatea şi sinceritatea de dinaintea lui. Şi-a notat în minte că, într-un fel oarecare, nu ştia exact în care, cândva îşi va lua revanşa. Nu se considera răzbunătoare, dar ştia că dacă soarta îi scotea în cale pe cel sau cea care a umilit-o sau dezamăgit-o sau trădat-o, iar circumstanţele vor fi în favoarea ei, nu îi va rămâne datoare.

Cu NO nu mai schimbase nici o vorbă şi nici un mesaj de la convorbirea aceea când fusese bolnav şi o repezise. Nu mai ştia nimic despre viaţa lui. El, în schimb, îşi putea totuşi face o idee despre a ei din postările de pe site-ul de socializare. O cunoştea prea bine ca să nu ghicească lacrima din spatele zâmbetului ei, urletul disperat din spatele hohotului de râs. Mai ştia şi că, cu cât era mai nefericită, cu atât mai veselă părea celorlalţi, iar ea era exuberantă de-a binelea; cine nu o cunoştea şi-ar fi putut închipui că este chiar în culmea fericirii.

Când s-a împlinit exact un an de când acesta îi comunicase că vrea să-şi schimbe viaţa, recte: să o părăsească, i-a tăiat accesul la postările ei de pe site. Îl vedea cum o urmărea seară de seară, uneori şi noaptea, dar se prefăcea că nu ştia că o face. În cele din urmă, NO şi-a desfiinţat contul. Fusese de curând ziua lui; îl felicitaseră o mulţime de prieteni, cunoscuţi şi rude, dar ea îl ignorase. Avea un motiv cât se poate de serios: îi murise de câteva zile tatăl. Menţionase aceasta într-un articol scurt, sobru, urmat de o sută şi ceva de mesaje de consolare din partea amicilor de site, fiindcă acesta, cel puţin în varianta românească, s-a transformat într-un fel de „Mică Publicitate”, cu anunţuri de naşteri, căsătorii, decese şi descrierea unor mici întâmplări de viaţă. Abia după câteva zile îi transmisese şi el „Sincere condoleanţe!”, dar nu i-a răspuns la asta cu mulţumirile de rigoare, fiindcă avusese revelaţia faptului că se înşelase din nou crezând că acesta o urmăreşte zilnic. Îi cunoştea orgoliul imens, aşa că şi-a imaginat cât de ofensat fusese de această omisiune a ei, dar şi de faptul că trecuse cu vederea ziua lui.

O vreme, a resimţit retragerea lui de pe site ca pe un mare gol; se tăiaseră astfel şi ultimele legături – deşi firave – dintre ei. Şi-a spus însă că în orice rău e şi un bine; putea, în sfârşit, să-şi vadă de viaţă fără a mai urmări, din rarele lui intervenţii acolo, ce mai gândea şi cine îl mai enerva, fiindcă majoritatea dintre postările lui erau mesaje de revoltă şi furie la adresa mai-marilor zilei, care îi „futeau” lui prezentul şi viitorul. Înverşunarea aceasta a lui perpetuă, precum şi limbajul grunjos folosit când îl irita ceva, cu accente vulgare nu de puţine ori, o nedumeriseră mereu. Nu înţelegea cum cineva poate fi tandru, darnic, calin şi drăgăstos cu tine, dar câinos şi coroziv cu alţii. Şi-a dat seama despre ce era vorba doar când a citit într-o carte felul în care îl caracteriza eroina principală pe fostul iubit: „Era bun, dar numai cu mine; cu ceilalţi, nu.” A fost într-adevăr bun cu ea mult timp. Până când nu a mai fost deloc.

(Fragment din romanul Coach)

 

 

[Vatra, nr. 5/2019, pp. 16-18]

 

 

Un comentariu

  1. Nu știu cât de solidă este structura romanului — nu prea poți să-ți faci o idee pornind de la un fragment. Dar scriitura mi se pare dezinvoltă, cursivă, dezinhibată, într-un cuvânt competitivă (nu doar la nivelul ficțiunii românești, unde nu-i prea greu să fii competitiv).

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.