Ana Blandiana – Sora Maria de la Providenza

Sora Maria de la Providenza a fost la început o poveste. O poveste pe care ne-a spus-o pictorul Eugen Drăguțescu în timp ce mâncam, în apartamentul lui din apropiere de Piazza del Popolo, niște enormi ardei umpluți, făcuți de poetul Ion Sofia Manolescu, care ni-i și servea cu un prosop legat peste pantaloni pe post de șort de bucătărie. Era o atmosferă de prietenie veselă, cu inima ușoară, ca de elevi în vacanță, deși între noi și amfitrion era o diferență de vârstă de cel puțin un sfert de secol. Dar empatia și senzația că suntem făcuți din aceeași făină și ne simțeam bine împreună fuseseră atât de spontane, încât aveam senzația că ne cunoșteam de o viață. De fapt, Ion Sofia Manolescu, pentru prima oară în străinătate, era musafirul fostului coleg de liceu, în casa căruia, în lipsa soției suedeze a acestuia, plecată pentru câteva săptămâni în țara de baștină, funcționa pe post de bucătar. În ceea ce ne privește, trebuia să îi predăm lui Eugen Drăguțescu o scrisoare din partea fratelui său bolnav de la București, urmând să ne întoarcem cu medicamentele cerute prin ea. Îi telefonasem, deci, ca să-i predăm mesajul și fusesem invitați la masă cu bucurie și cu precizarea că nu vom fi singuri, ci că ne vom întâlni cu un coleg. Un coleg a cărui voce nu o recunoșteam deși îi auzeam strigătele prietenești la auzul numelor noastre.

De poetul Ion Sofia Manolescu, agronom de profesie și autorul unui extraordinar poem care făcuse senzație „Între mine, omul, și voi, cartofii“, ne lega o simpatie reală și un fel de solidaritate care se stabilise, în pofida diferențelor de vârstă, pe baza unor afinități elective greu de definit doar prin admirația literară pe care i-o purtam, sfidători față de standardele lumii literare.

Pentru că agronomul care a continuat să muncească pe câmp până la ieșirea la pensie, venind în București rar și timid, intrând în restaurantul Casei Scriitorilor recules ca într-o biserică, făcea parte dintre acei rari oameni pe care modestia îi împiedică nu numai să fie recunoscuți la adevărata valoare de ceilalți, ci chiar să se descopere ei înșiși. Nu suferea de lipsa de recunoaștere a lumii literare, dimpotrivă, avea un fel de veselie copilărească, expresie a unei bunătăți aproape ciudate, fără motiv și scop și fără să fie conștient de ea. De altfel, bunătatea părea să fie și trăsătura de unire cu fostul său coleg de liceu, ilustratorul Enciclopediei Italiene, despre care se spunea că are casa plină în permanență de români.

Poetul se învârtea în jurul mesei cu cratița din care încerca să plaseze încă un ardei în farfuriile încă pline, ceea ce declanșa hohote unanime de râs, iar refuzul nostru îl făcea să intre în rolul artistului jignit că nu îi este prețuită opera.

– Râdeți voi, râdeți, Harapi Albi, dar nu vă gândiți ce rău o să vă pară când vă va fi foame că ați refuzat bunătate de mâncare făcută cu dragoste, din toată inima…

Era destul să ne gândim la salamul de Sibiu și la brânza topită pe care le mâncam și aveam să le mai mâncăm și la prânz și seara încă o lună de aici înainte ca să îi dăm dreptate, ceea ce nu însemna că eram în stare să mai acceptăm încă un ardei umplut. Și, în hazul general, am povestit plină de mândrie operațiunea pachetelor trimise la poste restante, pe care tocmai o încheiasem cu o zi înainte. Iar succesul povestirii mele a avut darul să declanșeze nostalgia și amintirile lui Eugen Drăguțescu care a început să spună la rândul lui povestea Sorei Maria de la Providenza.

„Eram la Assisi, tânăr, căsătorit de mai puțin de un an, cu un copil abia născut și aproape fără mijloace de subzistență. Spun „aproape“ pentru că din când în când primeam câte o comandă de portret mai ales de copil sau câte o mică restaurare la mănăstire. Așa am cunoscut-o pe Sora Maria de la Providenza care avea, cred, vreo 20 de ani pe atunci și lucra la bucătărie. Ea a fost cea care a aflat că sunt român.

Odată, după ce terminasem ce aveam de făcut și fusesem trimis, înainte de a pleca, să mănânc în trapeză, în timp ce îmi umplea cu vârf o farfurie de minestrone, m-a întrebat cu voce mică, nesigură, aproape vinovată:

– Posso parlare romeno?

– Sigura că da, i-am răspuns în românește surprins și așteptând să spună și ea un cuvânt românesc.

Dar pentru că nu spunea nimic, ca și cum de emoție i-ar fi pierit glasul, am adăugat ca să spun ceva: De unde sunteți?

Nu era încă ora cinei și în trapeza spațioasă cu mese lungi și bănci așezate de o parte și de alta eram singuri.

– Doamne, măiculița mea, a spus călugărița și s-a oprit trăgând adânc aer în piept, mulțumescu-ți ție Isuse, a adăugat și s-a oprit din nou ca și cum n-ar fi putut și vorbi și respira în același timp. Dar în secunda următoare a izbucnit în plâns și a început să vorbească repede, aproape încălecând cuvintele care reușeau să scape printre hohotele ce nu puteau împiedica ochii din care îi curgeau șuvoaie de lacrimi să zâmbească fericiți. Se așezase lângă mine pe bancă plângând, răspunzând întrebării mele și mulțumind Fecioarei Maria că i-a ascultat rugăciunile și aude iar vorbă românească. Apoi a început să povestească.

Era dintr-o familie de țărani săraci din Mircești, din acea zonă a Moldovei vizitată de călugări franciscani încă din timpul lui Alexandru cel Bun și, devenită catolică, fusese aleasă împreună cu alte câteva adolescente să fie duse la una dintre cele mai vestite mănăstiri din Italia. Avea ceva mai mult de 15 ani și era cea mai mare dintre cei 8 frați (6 fete și 2 băieți). Nu ieșise niciodată din sat, nu știa unde e Italia și nici ce înseamnă de fapt viața de mănăstire. A mers întâi în căruțe, apoi cu poștalionul, apoi li s-a spus că vor fi suite în tren. Nu știa ce înseamnă tren și nici nu avea cum să-și închipuie că așa ceva există pe pământ. Când a dat cu ochii de el a crezut că vede monstrul Apocalipsei. A împietrit de spaimă și când a fost băgată cu forța în burta lui de fier nu s-a îndoit că i-a sunat ceasul. Dar nu era decât începutul. Restul povestirii, pe care avea s-o reia cu noi și noi amănunte de-a lungul prieteniei noastre, era descrierea acestei călătorii care a durat mai multe zile și care era singurul lucru cu adevărat important care i se întâmplase Sorei Maria de la Providenza în cursul vieții sale. O ascultam nevenindu-mi să cred că acea povestire, cu vorbe țărănești din fundul Moldovei, într-o limbă veche, cu accent moale și legănat, era spusă de o călugăriță în impecabilul costum al ordinului ei francez de la Assisi și, privind-o, încercam să mi-o imaginez în ia și catrințele junei Rodica, din satul lui Alecsandri. Cele două înfățișări erau atât de incompatibile încât, după prima impresie de uimire amuzată, sentimentul care rămânea era un fel de compasiune neliniștitoare în fața singurătății ei.

Mi s-a părut că tot ce puteam să fac pentru ea era să îi povestesc și eu despre mine, despre soție, copil, pictură, sărăcie, dor de părinți. I-am mulțumit pentru minestrone și am simțit că întâlnirea fusese ca o descărcare care ne-a făcut bine amândurora. I-am promis că o mai caut când voi mai veni să lucrez la abație și i-am dat și ei adresa noastră. Se făcuse târziu, trapeza începea să se umple de siluetele albe și negre ale călugărițelor. Țin minte că de la ușă am mai întors capul să îi fac un semn, dar n-am mai găsit-o în mulțimea ca un stol de rândunele printre care știam că una este din satul lui Vasile Alecsandri. Venea la noi cât putea de des, îi plăcea să se joace și chiar să-l îngrijească pe băiatul nostru care abia începea să umble, se împrietenise cu soția mea suedeză cu care vorbea în italiană sau franceză, pentru că ordinul căruia îi aparținea, deși stabilit la Assisi, era francez. Cu mine vorbea, bineînțeles, românește și era ceva nu numai straniu, ci și tulburător, ducându-mă cu gândul la misterele ființei, felul în care italiana și franceza, limbi învățate în forma lor literară, le vorbea cu eleganță aproape intelectuală, în timp ce românește vorbea țărănește și dialectal, ca o țărancă, ceea ce, de fapt, și era. O ascultam fascinat vorbind cu soția mea, mirându-mă în ce măsură formele culte ale limbilor străine reușeau să o travestească, să o transforme în două ființe de existența cărora numai eu eram conștient.

Cum, de câte ori venea la noi, venea încărcată de tot felul de bunătăți, ne aducea sticle cu lapte și dulciuri pentru copil, câte o bucată de brânză sau de carne, câte un pachet de unt, ceea ce, trebuie să recunosc, în situația în care eram reprezentau adevărate daruri, nu am putut să nu tragem concluzia, care se impunea de la sine, că totul provenea din bucătăria abației, unde Sora Maria de la Providenza lucra. N-a fost ușor să ne hotărâm s-o oprim și pentru că ne era frică să n-o jignim și pentru că ele reprezentau pentru noi aproape o salvare.

Felul în care apărea iradiind de prietenie și de bucuria faptei bune pe care o făcea, cu obrajii de fată de la țară îmbujorați de alergătură, decupați de linia albă, subțire a veșmântului călugăresc, ne înduioșa pe amândoi, iar eu nu mă puteam împiedica să mi-o închipui la fel de încărcată și de grăbită, ducând merinde secerătorilor la câmp. Într-o zi mi-am strâns curajul, cu speranța că voi găsi un ton potrivit, și i-am spus:

– Sora Maria, așa nu mai poți continua, știu că o faci din dragoste și din bunătate, știm că fără ceea ce ai făcut pentru noi ne-ar fi fost mult mai greu, dar în același timp știm că toate aceste bunătăți pe care ni le aduci nouă le iei de la abație fără să știe nimeni și cine știe ce ar fi dacă ar afla. Nu mai putem accepta să îți încarci sufletul cu asemenea păcat ca să ne ajuți pe noi. Chiar dacă Dumnezeu sunt convins că nu te judecă, pentru că el nu judecă niciodată iubirea și bunătatea, superiorii Dumitale te-ar judeca și nu ai dreptul să-ți calci jurământul de ascultare și de supunere.

Nu-mi venea să cred că am reușit să duc până la capăt ceea ce-mi propusesem să-i spun, deși mi se rupea inima și mi se îneca vocea.

 Sora Maria mă asculta cu capul plecat, aproape că nu îi vedeam fața și am știut că plângea doar pentru că pe veșmântul negru în poală am văzut câteva pete ude de lacrimi. M-a cuprins o sfâșietoare rușine, n-am știut ce să mai spun și aș fi dat orice să nu fi spus nimic. Ea s-a ridicat, și-a luat pe braț coșul pe care îl descărcase înainte și, fără să spună nimic, s-a îndreptat spre ușă.

– Maria, a strigat-o soția mea și a vrut s-o oprească, dar călugărița s-a ferit din calea ei și și-a continuat drumul. Copilul, care de câte ori o vedea scotea țipete de bucurie, a început, ca și când ar fi înțeles despre ce e vorba, să plângă, iar noi nu eram departe de a face același lucru.

În următoarele zile Sora Maria de la Providenza nu a mai venit. Absența ei lăsa peste noi o umbră care ne apăsa pentru că noi o produsesem. Ne părea rău că o jignisem și o făcusem să sufere. Apoi a început să vină din nou ca și înainte, dar fără să aducă nimic. Am răsuflat ușurați. Era un semn că înțelesese și nu se supărase chiar dacă o mică tristețe îi făcea zâmbetul mai neclar. Singurele momente penibile erau când, ca și înainte, cel mic întindea mâinile spre ea râzând cu gura până la urechi și cerându-i ciocolată. Cred că a trecut astfel o lună și începusem să uităm toată povestea când, într-o bună zi, a apărut radioasă abia respirând sub povara de coșuri, plase, pungi și bidonașe.

– Sora Maria, am exclamat eu, luat de pe picioare, credeam că ne-am înțeles. Ce-ar zice Padre Mateo să te vadă? Nu te gândești că faci un păcat?

Dar, spre surprinderea mea, Sora Maria nu numai că nu a fost impresionată de spusele mele, ci a început să râdă copilărește, puțin șmecherește chiar.

– Nu e păcat dacă îl mărturisești. Și pentru că vedea că nu înțeleg:

– M-am spovedit. Am spus tot, mi-am cerut iertare și Padre a spus „Bine ai făcut. Tot ce e făcut din dragoste e bine“. Atunci pot să le mai duc?, am întrebat eu cu sufletul la gură. „Poți să le mai duci“, mi-a spus Padre și m-a binecuvântat.

Asta era Sora Maria de la Providenza, a încheiat Eugen Drăguțescu. De fapt, nu era, ci este. Dacă ajungeți la Assisi, s-o căutați neapărat să o cunoașteți. O să vedeți cum se va bucura. Veți face o faptă bună și veți rămâne cu un mare câștig: de câte ori vi se va întâmpla să fiți dezamăgiți de oameni, vă veți putea aduce aminte că există în lume și oameni buni.“

Cu o asemenea prezentare aveam toate șansele ca, atunci când am ajuns la Assisi, înarmați cu adresa abației, precedați de un telefon al lui Eugen Drăguțescu – să ne aștepte o deziluzie. Realitatea nu reușește de obicei să țină pasul cu amintirile nostalgice. De data aceasta însă nu am coborât spre realitate dinspre niște amintiri, ci am fost obligați să urcăm dinspre nostalgie spre realitate.

Între personajul din povestirea lui Eugen Drăguțescu și cel pe care l-am întâlnit noi trecuseră aproape 50 de ani. Sora Maria de la Providenza era o bătrânică mică de statură, aproape rotundă, cu obrajii roșii, ieșind din voalurile negre tivite cu alb într-un fel surprinzător, așa cum ochii înconjurați de razele mărunte și minuțioase ale ridurilor păreau totuși, oricât de neașteptat, ai unui copil. Când am sunat la poarta abației, a venit să ne deschidă chiar ea, ca și cum ar fi stat să pândească momentul când sosim ca să ne ducă direct în chilia ei, unde ne-a și explicat că vom locui. Nu ne așteptasem la asta, dar nici nu știam cum să reacționăm, era, evident, totul pregătit. Pe masă erau așezate un coșuleț cu mandarine, o farfurioară cu prăjituri și niște șervețele, iar Sora Maria se învârtea emoționată, netezind cuvertura, așezând micul scaun al încăperii mai aproape de masă.

Non ho avuto ospiti da molto tempo… Depuis des annèes… murmura ca și cum ar fi vorbit singură sau ca și cum n-ar fi îndrăznit să ni se adreseze direct. Sfânta Fecioară o să-l răsplătească pe Domnul Eugeniu că mi-a făcut așa o bucurie…

I-am explicat că nu vom sta decât două zile, cât să vedem Basilica lui San Francesco și frescele lui Giotto, dar că Drăguțescu ne vorbise atât de frumos despre ea încât am vrut s-o cunoaștem, să ne povestească și nouă cum a ajuns din Moldova la Roma.

– Maică măiculița mea, da’ asta-i poveste lungă, n-o să vă ajungă două zile s-o ascultați… și cuvintele moldovenești au rupt fără s-și dea seama plasa stânjenelii. Dumnezeu și Domnul Eugenio v-or trimis să mai pot vorbi și eu în limba me, să nu mă uit di tăt… Că Domnul Eugenio îi cel mai bun om pe care mi l-o scos Dumnezeu în cale pe lumea asta, când eram mai singură și mai pierdută printre străini… tellement jeunne et autour de moi seulement des étrangers pour lesquelles les histoires de mon village et de ma famille ne signifiaient rien. M-or învățat limbile lor și mi-or dat de toate, molto meglio che a casa mia, dar io simțeam că se uscă sufletul în mine dacă nu pot vorbi cu cineva. Și atunci La Vierge mi l-a trimis pe Dl. Eugenio, poverello, era tânăr, un tout peut plus ageé que moi, și slăbuț de-l bătea vântuʼ și avea două suflete de hrănit și n-avea nici un ajutor de niciunde, că meseria lui era să facă desene, dar nu i le cumpăra pe vremea aceea nimeni. Nu știu cum și când o venit el din România, că n-am avut curaj să-l întreb, daʼ era străin și pierdut în lume ca și mine. Și atunci am înțeles că Dumnezeu mi l-a scos în cale nu numai ca să mă ajute el pe mine, da’ și ca să-l ajut io pe el, și că mi-o rânduit așe un rost pe pământ, să am grijă de trei suflete curate. Că aveau și un pruncuț care când mă vedea începea de bucurie să dea din mâini ca din aripi, de credeai că-i un piccolo angelo. Și-mi aduceam și eu aminte de frățiorii mei rămași acasă. Că noi am fost șase frați și eu eram mai mare și aveam grijă de cei mai mici, că mama era la strâns fânul, la săpat…

Se lăsase pe scaun și noi stăteam așezați alături pe marginea patului, privind-o, ca și cum am fi fost spectatorii unui one woman show. Ea avea însă aerul că vorbește singură, că își povestește ei înșiși povestea.

– Numa’ o dată m-o supărat rău că mi-o spus că s-o gândit că ce fac eu nu-i bine, că nu-i îngăduit să iau de la mănăstire și să le duc lor, că-i păcat să-mi încalc jurământul și să mint ca să-i ajut pe ei și că să nu mai vin cu mâncare că-i ca și cum aș fura și el nu vrea să păcătuiesc pentru ei. M-am supărat rău că știam că n-are dreptate, că știam că Dumnezeu e bucuros când fac o faptă bună și o faptă bună nu poate fi păcat. Și m-am dus la Padre e ho domandato confessarmi și i-am spus tot și l-am întrebat dacă cʼétait un peché și el m-a binecuvântat și mi-a spus ca posso continuare și Dl. Eugenio n-a mai avut ce zice.

Am vrut s-o întrerupem, să-i spunem că știam întâmplarea de la Drăguțescu, dar nu eram siguri că n-ar fi fost o gafă.

– Dl. Drăguțescu ne-a spus să vă rugăm să ne povestiți cum ați ajuns în Italia, pentru că e cea mai extraordinară poveste pe care a auzit-o vreodată, i-am spus, știind că o să-i facem plăcere.

Extraordinar cu adevărat era că povestea ei – în care, în mod ciudat, nu mai amesteca limbile – nu era a unei femei de 70 de ani, chiar dacă stătea în fața noastră și vorbea cu mâinile în poală, ca o femeie bătrână. Povestea ei era o poveste spusă de un copil. Dar nu o amintire din copilărie văzută prin ochii copilului de atunci și spusă de un adult cu nostalgie sau tristețe, ci, pur și simplu, relatarea copilului de atunci care, în mod ciudat, își schimbase înfățișarea, dar nu și perspectiva asupra lucrurilor trăite, pe care timpul nu le estompase și nu le schimbase înțelesul. Prima concluzie care se impunea ascultătorului era că e vorba despre o călătorie inițiatică, compusă din episoade simbolice, nu de un drum oarecare, oricât de neobișnuit, petrecut în realitate. Faptul că singurul lucru pe care eroina îl știa era că pleacă definitiv, că nu se va mai întoarce niciodată contribuia, evident, la încărcătura întâmplărilor cu sensuri greu de înțeles. De fapt, cel mai greu de înțeles era faptul că un asemenea punct de pornire putea intra în mintea unui copil. Iar singura formă în care putea intra era cea fantastică, semănând cu un basm. Pornind din acest punct lucrurile se petreceau pe alt tărâm, poate chiar pe celălalt tărâm. Nu numai că singura lume pe care viitoarea Sora Maria de la Providenza o știa era satul ei, dar ea nu știa nici că în afară de această lume mai există altceva. Drumul de câteva zile în căruță până la Iași nu o înspăimântase pentru că treceau dintr-un sat într-altul și singura uimire era că satul lor nu e singur în lume. Dimpotrivă, putea spera că Italia, locul în care știa că trebuie să ajungă, e tot un sat ca al lor, dar undeva mai departe. Un eveniment al acestui drum a fost că au trecut pe lângă un târg de vite, o mulțime de oameni și de vaci și de cai, cât vedeai cu ochii. Fratele franciscan le-a întrebat, pe cele trei fete alese din satul lor pe care le conducea, dacă au mai fost vreodată la târg și, cum nici una nu fusese, s-au oprit și au umblat prin îngrămădeala de oameni și dobitoace cu frică să nu se piardă. Nu mai văzuse niciodată atât de mulți oameni la un loc, care se mișcau, vorbeau, țipau și se certau, râdeau și păreau legați între ei și cu animalele lor ca într-un vârtej care se frământa, chiar dacă nu se mișca din loc, într-un fel neînțeles aproape amenințător. Când au ajuns iar la căruța trasă de caii lor care îi așteptau răbdători, s-a simțit acasă. Au ajuns apoi la Iași, unde a înțeles că lumea nu este numai mai mare decât credea ea, ci și cu totul și cu totul altfel. A văzut pentru prima oară case așezate peste alte case, două și chiar trei una peste alta, fără să înțeleagă de ce se înghesuiau când era destul loc pe pământ, și oameni de piatră și călăreți de fier suiți cu cai cu tot pe câte o ridicătură de piatră să poată fi văzuți de departe.

Apoi ne-a povestit cum a apărut un balaur de fier care scotea fum și înainta spre grupul lor. A vrut să o ia la fugă, dar fratele franciscan a prins-o de braț și i-a spus să nu se sperie, că vor intra în el și el îi va duce până în Italia.

Călătoria în burta monstrului, care a durat mai multe zile, a avut în relatare toate caracteristicile unei călătorii pe celălalt tărâm din basmele românești. Dar, în mod evident, această asemănare nu era una stilistică, ci o redare a ceea ce în realitate fusese o ieșire în irealitate cu tot ce o asemenea întâmplare poate avea terifiant și uimitor.

O ascultam și noi așa cum se ascultă basmele: cu fascinație și înduioșare. Deși am fi putut să-i fim copii, ne simțeam infinit mai adulți.

– Cum v-ați obișnuit mai târziu să călătoriți, când v-a trecut spaima? – am întrebat-o zâmbind ca să revenim la realitate.

– Cu ce să mă obișnuiesc?, îmi răspunse mirată, ca trezită din transă.

– Cu mijloacele de transport.

– Da’ de ce să mă obișnuiesc?

– Ca să călătoriți. Cu ce plecați acum într-o călătorie de la Assisi?

– Nu am mai plecat niciodată într-o călătorie.

– Vreți să spuneți că după ce ați ajuns acum câteva zeci de ani la Assisi, n-ați mai plecat niciodată de aici?

– Nu. Niciodată. Dar de ce vă mirați așa? Unde să plec? Eu am venit aici să intru în mănăstire. Și am intrat.

– Ați intrat, dar n-ați mai ieșit niciodată?

– Am ieșit, pe vremuri mergeam la Domnul Eugenio, am mai fost la Basilica San Francesco, dar rar, că noi avem aici, în mănăstire, biserica noastră unde ne rugăm. Acum am găsit niște copilași fără mamă con soltanto il nonno, la care mă mai duc…

Nu mai era nimic de spus. Așa cum ne povestise Eugen Drăguțescu, într-o viață de om ei i se întâmplase un singur lucru, călătoria din Mircești la Assisi. Restul era sfințenie, dacă sfințenia este o lumină lină și inanalizabilă, o stare de absență a vieții, dăruită altora și umplând golul rămas cu o bunătate și o pace aproape copilărești.

I-am sărutat mâna zbârcită de detergenții spălării vaselor și i-am mulțumit că ne-a primit și ne-a lăsat să o cunoaștem. Apoi ne-am dus să vedem viața altui copil nematurizat de 800 de ani, il poverello, în frescele lui Giotto.

A doua zi, înainte de plecare, i-am dat câte o carte de vizită.

– Ce să fac cu ea? ne-a întrebat.

– Să ne căutați dacă vă veți hotărî vreodată să faceți drumul înapoi – i-am spus puțin în glumă, convinși că asta nu se va întâmpla niciodată.

Și totuși…

După douăzeci de ani, printre nenumăratele surprize de după ʼ89, într-o bună zi, dis-de-dimineață, la o oră la care soneria lui nu poate anunța decât o greșeală sau o nenorocire, a sunat telefonul. Sora Maria de la Providenza sosise împreună cu nepoții din Mircești și ne aștepta în Gara de Nord. Uluită, nevenindu-mi să cred, m-am îmbrăcat repede și am fugit spre gară. Uitasem să stabilim un punct de întâlnire și căutam pur și simplu, în disperare, prin mulțime, un costum de călugăriță. Era, însă, frig, iar costumul de călugăriță era ascuns sub un fel de fulgarin sau loden lung peste care era învelită cu o broboadă de lână, ca țărăncile bătrâne. Ne-am recunoscut și ne-am îmbrățișat ca și cum prezența ei acolo, pe peronul Gării de Nord, proaspăt coborâtă dintr-un tren, ar fi fost cel mai firesc lucru. De fapt, la început am descoperit-o numai pe ea și, deși îmi spusese că e cu nepoții, n-am înțeles că grupul de tineri de diverse vârste care se strânsese în jurul nostru o însoțea. Erau bărbați și femei, băieți și fete și, înainte de a realiza cu adevărat situația și înainte de a-i întreba ceva, i-am luat acasă.

Numai când ne-am pus în mișcare am descoperit cât de mulți erau și că, în afară de mașina noastră, a trebuit să mai luăm două taxiuri. Erau înfrigurați, obosiți, călătoriseră noaptea, dar erau bine dispuși și, chiar dacă puțin intimidați, veseli ca într-o excursie. Doar Sora Maria de la Providenza, fără să fie tristă, avea un aer abulic și pierdut, poate chiar jenat. Era evident că se simțea pe celălalt tărâm, iar faptul că în deceniile care trecuseră între prima și a doua călătorie sensurile tărâmurilor se inversaseră nu făcea decât să agraveze situația.

Biletul i-l plătise Domnul Drăguțescu, mi-a spus din prima clipă ca și când ar fi vrut să lămurească dintru început un mister care credea că mă tulbură. Și văzând că nu zic nimic, a adăugat ca să mă lămurească:

– Știți, eu n-am avut niciodată nici un ban că nici n-aș fi avut ce să fac cu ei. Și, oricum, ar fi trebuit să-i dau la Maica Superioară… Da’ acum, dacă a trebuit să vin, i-am scris lui Domnul Eugenio și cu bunătatea lui mi-o și luat biletuʼ…

– Dar cum v-ați hotărât să veniți, să ieșiți din mănăstire, din Assisi? Cum v-ați hotărât să vă suiți în tren? Sora Maria avea aerul că aștepta de mult această întrebare. Și părea speriată că trebuie să răspundă la ea. Și pentru că întârzia, a răspuns în locul ei un nepot, un bărbat voinic de vreo 40 de ani, tehnician zootehnist, îmi spusese în drumul dinspre gară.

– Păi s-a hotărât greu, da’ am căutat-o noi după revoluție, că știam că avem o mătușă călugăriță în Italia, da’ era așa, mai mult o poveste, o legendă. Că nimeni n-o cunoscuse, numai Buna, da’ ea murise de mult și apoi nici nu era bine să ai rude în străinătate. Da’ după revoluție or vinit iar frații franciscani și i-am întrebat pe ei și ne-au făcut rost de numele mănăstirii și al localității. Și acum nici nu ne mai era frică, așa că i-am scris și-am chemat-o să vină să ne cunoască. Că ea credea că e singură pe lume și aici avea o armată de nepoți pe care nici nu știa cum îi cheamă.

– 18, spuse Sora Maria aproape în șoaptă, cu un fel de mândrie rușinată.

– N-am înțeles, am spus eu.

– 18 nepoți, a repetat ea mai tare, ca și cum s-ar fi mirat singură.

I-am numărat ca să văd de câte cești am nevoie pentru ceai sau cafea.

– Sunt numai 10, am spus.

– Păi da, că nu i-am luat la drum și pe cei mai mici, restul sunt la Mircești, râse o tânără în blugi, tunsă foarte scurt și cu un aer sportiv și continuă amuzată: Cred că nu prea înțelegeți ce-i cu noi toți aici.

– Recunosc, am spus, în timp ce mă întorceam cu o tavă cu ceai, cafea, pâine cu unt și ce mai găsisem prin frigider.

Oricum, ceștile nu încăpuseră toate și fata s-a repezit să mă ajute, aducând și a doua tavă.

– Iertați-mă, n-am știut că o să am musafiri – și toată lumea izbucni într-un râs care păru să facă lucrurile mai simple.

– De fapt, chiar nu înțelegem, a spus Romi – care până atunci adusese scaune de prin alte camere și încerca să mă ajute la distribuirea ceștilor – și vocea lui a sunat mai serios decât ar fi trebuit. Ne-am bucurat atât de mult, ne-am mirat atât de mult când am văzut-o pe Sora Maria de la Providenza, că la început nici nu am observat că nu e singură.

– Nu s-au lăsat până n-au vinit toți cu mine până la București să mă conducă la trenul direct că, după aia, la Roma or să mă aștepte frații franciscani să mă ducă acasă – a răspuns Sora Maria în care duioșia și chiar mândria nu reușeau să acopere cu totul un fond de uimire confuză, puțin rătăcită.

– Ați spus să mă ducă acasă și de venit, veniți tot de acasă. Cred că n-a fost ușor să vă hotărâți să vedeți cele două capete ale drumului, i-am spus eu cu blândețe, în timp ce simțeam că în curând o să încep să plâng. Dumnezeu v-a dat o mare putere să vă întoarceți dintr-o lume într-alta și să vă păzească să nu cădeți între lumi.

– Nu știu dacă a fost putere sau slăbiciune, că n-am fost în stare să zic nu la chemările copiilor ăștia care m-au căutat, umblând să mă găsească, măcar că nu veniseră pe lume când eu am plecat și atâta mi-or scris și mi-or spus că m-așteaptă să ne cunoaștem, că suntem din același neam, că să vin să-mi cunosc familia, încât mi-au topit inima și m-am întrebat dacă nu cumva am păcătuit că atâția și atâția ani eu nu mă mai gândisem la locul în care venisem pe pământ și la ei toți, că nici nu știam că există. Și l-am întrebat și pe Domnul Eugenio el ce crede, să mă duc, oare nu e păcat să mă las ispitită și să mă întorc pe urmele pașilor mei, când am știut de la început că am plecat de tot și Domnul Eugenio mi-a spus că nu-i păcat, că e mai mare păcat să îți negi rădăcinile, să nu-ți mai aduci aminte de ai tăi și, chiar înainte de a ști eu ce să fac, mi-o cumpărat și mi-o trimis biletul. Și atunci mi-am zis c-o hotărât Dumnezeu în locul meu și-am cerut aprobare de la Maica Superioară care n-o mai putut de mirare, dar n-o zis nu și m-or dus și m-or suit a doua oară în viață în tren.

Spusese ultimele cuvinte cu o mică ironie, zâmbind.

Și mie mi-a trecut prin minte că Sora Maria devenise, de când n-am mai văzut-o, o persoană adultă.

– Și cum a fost la Mircești? am schimbat vorba, curioasă de răspuns. Îi întrebam pe toți, dar aș fi vrut să-mi răspundă ea.

– A fost foarte bine, au dat să răspundă mai mulți dintre oaspeții mei. Și apoi, unul care părea un om mai simplu și ceva mai matur decât ceilalți a continuat:

– A fost pe rând în ospeție în toate casele familiei noastre, ne-a cunoscut pe toți, i-am făcut și o listă cu numele noastre să-și aducă aminte, să nu ne uite, am făcut poze și o să i le trimitem și-o să ținem și noi să le punem pe perete, să țină minte și copiii noștri că din familia noastră o ieșit o călugăriță. Și-am rugat-o să ne povestească despre viața ei de când a plecat de acasă și ea ne-a povestit drumul de la Mircești până la Assisi, în căruță, în tren…

– Și a fost la biserica nouă, pe care n-o știa – a continuat un altul, ca într-o piesă de teatru minimalistă – și părintele franciscan a primit-o cu cinste și a pus un genunchi în pământ în fața ei și Sora Maria a început să plângă și am condus-o plângând, cu părintele în frunte, până la mormântul mamei, unde ne-am oprit și ea s-a oprit din plâns și s-a uitat de jur împrejur ca și cum s-ar fi trezit din somn sau ca și când n-ar fi știut cum a ajuns acolo. Și a îngenunchiat și noi am crezut că vrea să se roage singură. Ne-am dat mai la o parte când ne-am dat seama că nu se ruga, ci începuse să smulgă buruienile de pe mormânt, în timp ce noi ne uitam cum alte morminte erau îngrijite, cu flori și lumânări puse în candele apărate de vânt și ni s-a făcut rușine de paragina acelui mormânt care spunea totul despre cum plecase, cum nu se mai întorsese, cum noi uitasem de ea. Și ne-am bucurat c-am reușit s-o convingem să vină, să-și descopere satul, să-l recunoască…

– N-am recunoscut nimic, s-a auzit vocea Sorei Maria neșovăitoare în liniștea care s-a lăsat. Totul e altfel, totul s-a schimbat sau poate eu nu mai țineam minte bine. Și nici pe mine nu m-a recunoscut nimeni, pentru că nu mai exista nimeni care să mă fi cunoscut înainte. Au fost toți așa buni cu mine și uite cum s-au obosit să vină cu mine până la București și mi-au împlinit visul să am cu cine vorbi românește și o săptămână întreagă am vorbit numai românește și mi-am adus aminte vorbe din copilărie pe care credeam că le uitasem. Și Domnul Eugen a fost bun cu mine că m-a ajutat să vin să-mi cunosc nepoții la care nu mă gândisem niciodată c-ar putea să existe. Am 18 nepoți și o listă cu numele lor ca să nu le uit, chiar dacă n-o să-i mai văd niciodată.

– Venim noi să vă vedem, s-au auzit mai multe voci protestând intimidate.

Dar ca și cum n-ar fi fost întreruptă, Sora Maria a continuat:

– Dar de recunoscut n-aveam ce să recunosc. E un alt sat, o altă țară și eu n-o știam nici pe cea dinainte… Acum, după ce mă întorc la mine în chilie, o să mă rog și o să mă gândesc la două țări fără să le cunosc pe nici una…

S-a ridicat de pe scaun și ne-am ridicat cu toții. Tinerii păreau descumpăniți, fără nimic din dispoziția festivă cu care veniseră. În ceea ce ne privea, înțelesesem tot ce spusese, chiar dacă nimic nu putea fi rostit de Sora Maria de la Providenza pe care o cunoscusem noi. Adolescenta de la Mircești, care rămăsese vie decenii întregi în călugărița franceză de la Assisi, se întorsese nu în țară, ci în timp și timpul căzuse peste ea acoperind-o ca o cenușă. Aș fi vrut s-o întreb dacă știe basmul „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte“, dar n-am mai avut timp.

– Mă așteaptă trenul, a spus zâmbind, cu o mică ironie ca o concluzie pentru ea însăși.

[Vatra, nr. 10-11/2020, pp. 2-5]

2 comentarii

  1. ”Realitatea nu reușește de obicei să țină pasul cu amintirile nostalgice.” – foarte adevărat, fără legătură neapărat cu povestea, mi-a rămas ca un fir auriu. Mare, esențial lucru, educația; firicelele de bunătate ar putea deveni funii adevărate dacă, dacă ar fi fost și un fel de altfel de noroc. Norocul pe care îl dorești sau mai bine zis îl ursești la nașterea unui prunc din sângele tău. Dar se putea și mult mai rău. Dumnezeu e mare și cred că fiecare are locul lui în univers. Și dacă mi-ar fi dat să mai trăiesc odată, în viitor, mi-ar plăcea să am norocul unei epoci în care școala, medicul și cultura vor fi fără bani, să le iei gratis. Atunci n-ar mai exista arme poate. Și eu și mulți alții, am înflori multicolor. Utopie pură. Cu drag,
    Marinela Anghel
    05/01/2021

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.